Ion Pillat – culorile amintirii [2]

Prin volumul Pe Argeș în sus, Pillat își află cel mai autentic glas al său, ca poet.

Influențele poetice și informația livrescă s-au sedimentat…

Pillat și-a căutat multă vreme versul, tonalitatea proprie în poezie. Când a descoperit-o, și-a descătușat fiorul sentimentelor vii și al gândirii fundamentate pe respectul arhaicului și al tradiției.

Prin acest volum, se deosebește categoric de poezia anterioară, deși există, fără îndoială, o căutare și o identitate de perspectivă incontestabile și în versurile concepute înainte.

Boier ca și Alecsandri, Pillat are însă alt temperament poetic și artistic. Perspectiva este cu totul interiorizată, peisajele au irizarea amintirii…

În ciuda aparențelor, culorile nu sunt ale pastelului ori ale naturii, ci ale…sentimentului cugetat…limpezit în apa reflecției și a experienței literare.

Lumina se revarsă din interior…iar poetul nu a făcut decât să se caute pe sine în tot acest timp.

E o retrospectivă cu scop…inițiatic, tipică artei moderne.

Lectura marii poezii, clasice și moderne, i-a facilitat calea către sine.

Întorcându-se la origini, redescoperă și contemplă obârșia sensibilității și a artei sale:

Acolo unde-n Argeș se varsă Râul Doamnei
Și murmură pe ape copilăria mea,
Ca Negru Vodă, care descălecând venea,
Mi-am ctitorit viața pe dealurile toamnei.

Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă
Pe al colinei mele împodobit pieptar,
Închis-am fericirea în strâmtul ei hotar
De nuci bogați în umbră, umbrind o casă albă.

Acolo-n pacea nopții, pe drumuri de podgorii,
Am mers tăcut alături de carele cu boi,
Când neaua lunii ninge pe sălcii în zăvoi,
Când șopotește valea de cântecele morii.

Las altora tot globul terestru ca o minge,
Eu am rămas în paza pridvorului străbun,
Ca să culeg cu ochii livezile de prun
Când alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.

Și tot visând la vremea când înfloriră teii,
Pe când îmbracă țara al iernii alb suman,
Să deslușesc cum piere trecutul, an cu an,
Pe drumuri depărtate sunându-și clopoțeii.

Să stau, pe când afară se stinge orice șoaptă,
Privind cenușa caldă din vatra mea, de-acum –
Și să aud deodată cu-nfiorare cum
Trosnește amintirea ca o castană coaptă.

(Ctitorii)

Dacă ar fi să descopăr două cuvinte esențiale din acest poem, cred că ar fi a ctitori și pridvor.

Întreg peisajul e un pridvor…al Raiului.

Ctitorul este copilăria în care a intuit și a păstrat sensuri tainice ale existenței, ca pe niște chei cu care se poate descuia necunoscutul mai târziu. Și acest timp a sosit…

Este sentimentul interior, profund, bogat, și reflecția nebănuită, pentru care a săpat adânc în sine, pentru a le regăsi.

Iar acest zăcământ aurifer spiritual se descoperă cu instrumentele erudiției, ale lecturilor multe și atente.

Dealurile toamnei, salba viilor de aur și pieptarul colinei implică ideea de aur al luminii orbitoare, de podoabă cosmică și personală, în același timp, de avuție plasticizată în elemente comune (aur, salbă, pieptar) – care trimit și la prezența umană, vag sugerată – dar care este o comoară nefurată a amintirii.

Livezile de prun care se lasă culese cu ochii…albăstresc privirea…și sunt de fapt un invizibil indicator sideral…pentru că imediat privirea se ridică, cu Negoiul, spre ceruri.

Podgoriile și carele cu boi sunt alte elemente rustice picturale…dar pictura nu este realistă. Totul e…memorie afectivă…

Neaua lunii, casa albă și sălciile introduc…argintul în acest peisaj, subliniat oximoronic, pentru că neaua desface contururi în noapte, iar casa albă se descoperă sub umbra bogată a nucilor.

Totul stă însă sub semnul împăcării.

Umbra și lumina se intensifică una pe alta…

Tăcerea e o subliniere a vorbirii sau a reflecției interioare…

Fericirea închisă multă vreme se dezvăluie: castana amintirii s-a copt…pentru o toamnă de aur a poeziei.