Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

***

Scrisorile lui Nicolas Poussin le-am cumpărat  tot pe 29 mai 1999 și tot cu 5.000 de lei…bineînțeles de la un anticariat…

Adică de la cineva care nu valorează cărțile în sine (din prostie, pentru că nu le știe valoarea…și spre bucuria noastră, a celor care le cumpărăm, pentru că luăm cărți mari…la prețuri mici)…ci le vinde cu același preț pe toate…dacă se încadrează unei așteptări anume.

Însă prin asta minimalizând pe autorii cărților…

În română, în traducerea lui Radu Berceanu, cu prefață și note de Petre Oprea…și editate la Ed. Meridiane, București, 1976, 136 de pagini.

Autoportretul lui Poussin, de pe copertă, mi-a rămas în minte…pentru că am înțeles că portretul are nevoie doar de câteva tușe pentru corp…dar trebuie să mă concentrez asupra feței, asupra a ceea ce transmit ochii în primul rând, fruntea și obrajii.

Am terminat de citit cartea pe 1 august 1999…și la final, sub dată și semnătura mea scurtă: D. S. (adică Dorin Streinu)…am scris: „Pictorii n-au timp…”.

În sensul că orice pictură oprește timpul în loc…prin ceea ce a surprins.

Mai multe sublinieri pe carte…

Pe 13 septembrie 1639, de la Roma, îi spunea lui Paul Fréart Chantelou (colecționar de artă și admirator al său înfocat, cf. p. 130): „sunt împiedicat de mari slăbiciuni trupești” (p. 23).

În p. 25 vorbește despre numeroasele schițe la care lucrează iar în p. 27 despre pateul de cerb pe care i l-a trimis domnul de Costance.

În p. 32 spune că Sfinxul pe care l-a pictat reprezentă „taina celor ascunse” iar în pagina următoare vorbește despre pictura sa „în camaieu”, adică despre pictura în tonuri gri.

Pe 20 martie 1642 vorbea despre contemplarea artei: „Obiectele ce poartă în sine desăvârșirea nu trebuie privite în pripă, ci în tihnă, cu chibzuință și înțelegere” (p. 38), pentru ca pe 4 aprilie 1642 să spună: „sunt bun să inovez, nu să și copiez lucrurile odată făcute” (p. 40-41).

În p. 42, Poussin mărturisește că îndrăgește ordinea în mod firesc, iar în p. 55 vorbește despre bucuria ca un torent pe care o trăia.

Își ungea copiile picturale cu verniu (o unsoare din plante rășinoase care lumina suprafețele pictate) (p. 59) și desprindea hârtiile lipite cu zeamă de portocală (Ibidem).

Jacquelin ar trebui „spânzurat de boașe” (p. 61)…și, cu toate că bătrânețea îl asalta, mărturisea faptul: sunt „pătruns de dorința înfocată de a lucra fără cusur” (p. 70), în mod desăvârșit, în arta picturală…

La Poussin, goliciunea este expozitivă…și, mai ales, de un dinamism static. Toate personajele sale pictate par împietrite…Sunt un fel de sculptură pictată.

Pe 4 februarie 1646 spunea că a vernisat un tablou [cu sensul de: a acoperit culorile pentru ca să le protejeze și să le dea strălucire] cu albuș de ou (p. 83). Iar despre domnul Scarron, datorită cărții lui „de batjocură [și] plină de sminteli” spune că „are fundul rotund și se scapă pătrat” (p. 86).

Pe 2 august 1648 își mărturisea dezamăgirea față de atmosfera veacului său: „Mă tem însă de duhul nefast al acestui veac. Virtutea, conștiința, credința în Dumnezeu sunt izgonite; dezmățul, prefăcătoria și dorința de înavuțire sunt cele ce-i stăpânesc pe oameni.

Totul este în van și mi-am pierdut nădejdea în bine, mai ales că necazurile curg la tot pasul. Niciun leac nu are destulă putere să dezrădăcineze răutatea. Dacă nu înlăturăm pricina tuturor relelor [adică: răutatea n.n.], ne pierdem vremea” (p. 101-102).

Pe 24 decembrie 1657, tot către Chantelou: „Se zice că strigătul lebedei este mai dulce atunci când i se apropie sfârșitul” (p. 120)…iar după moartea soției lui, care a suferit de „o tuse cu friguri” (p. 124), mărturisea că se simte „împovărat de ani, paralitic, cu tot soiul de beteșuguri, străin și fără prieteni (căci în acest oraș [se referea la Roma n.n.] nu poți găsi așa ceva)” (Ibidem).

Ultima scrisoare îi este adresată abatelui Nicaise, pe 26 iulie 1665, de la Roma. Îi tremurau mâinile și se lăsase de pictură (p. 129). „Nu-mi rămâne decât să mor, singurul leac pentru caznele[1] ce mă încearcă. Dumnezeu mi-o dorește degrabă, căci viața mă apasă tare mult” (Ibidem).


[1] Chinurile/ suferințele.

Did you like this? Share it: