Iubiții mei,
Hristos a înviat!…
și prin învierea Lui din morți ne-a arătat nouă cât de frumos e omul împlinit cu totul în Dumnezeu. Ce plin de slavă e omul care se curățește de patimi și devine un locaș luminat al Prea Sfintei Treimi.
Pentru că Hristos Cel înviat, Cel plin de frumusețe, Cel plin de lumină dumnezeiască…ne arată că nu putem urî omul în sine, pentru că omul nu e rău…atâta timp cât traiectoria lui e îndumnezeirea…ci putem doar deplânge patimile lui, relele din el…ceea ce el cultivă în mod pătimaș.
Astfel ura pe motive de sex, de rasă, de etnie, de clasă socială nu are nimic de-a face cu învățătura ortodoxă.
Pentru că noi, oamenii, nu suntem răi pentru că suntem femei sau suntem evrei sau suntem bogați…ci suntem răi dacă ne comportăm ca unii fără conștiință…în relațiile cu semenii noștri.
De aceea nu putem urî femeia pentru că e femeie sau bărbatul pentru că e bărbat…doar pentru că o femeie sau mai mai multe…un bărbat sau mai mulți…ne-au dezamăgit, ne-au acrit viața.
Pentru că nu sunt toate femeile la fel, după cum nici toți bărbații nu sunt la fel.
Generalizările acestea extremiste, formate în noi pe bază de experiențe personale traumatizante, nu fac altceva decât să ne halucineze dușmani falși.
Și pe cât ne înmulțim dușmanii falși…pe atât îi uităm pe cei reali.
Lucru observabil pretutindeni…atâta timp cât o etnie sau un produs sau o ideologie devin „singurii dușmani” existenți…în loc să privim mai adânc în noi înșine.
Pentru că dușmanii noștri sunt propriile noastre alegeri proaste.
Alegeri neconforme cu firea noastră…și, implicit, cu voia lui Dumnezeu.
Pentru că tot ceea ce înseamnă normalitate a firii noastre…e darul și voința lui Dumnezeu.
…Așa stând lucrurile înțelegem de ce a treia duminică după Paști are în prim-plan pe Sfintele Femei Mironosițe…adică pe acelea care au simțit, în mod firesc, să meargă la mormânt și să ungă cu miresme trupul Lui.
Bineînțeles erau pline de iubire și de evlavie pentru Domnul…și Maica lui Dumnezeu era cu ele.
Dar iubirea și evlavia nu sunt realități divine…pe care Dumnezeu le sădește în om fără nicio legătură cu el…ci divino-umane…pentru că adâncul firii noastre se umple de slava Lui și astfel izvorăsc din noi virtuți, care înfrunzesc și rodesc fapte bune.
Dumnezeu rodește, prin harul Său, în solul ființei noastre…dacă ne lăsăm în mâinile Sale ca un pământ arabil, bun de lucrat…
Dacă ne lăsăm firescul nostru să fie umplut de harul Lui…
De aceea omul în sine nu e rău…și nu e impropriu lui Dumnezeu.
Pentru că omul e creația Lui…și El nu creează rebuturi.
Ci orice om, cu orice defect congenital s-ar naște, e creația Lui…e o persoană unică…chiar dacă atinsă de umbra păcatului, a decrepitudinii și a morții.
Însă ceea ce facem noi cu noi…ceea ce facem noi din noi înșine…e propria noastră operă.
Dacă unii își lucrează trupul pentru a deveni campioni mondiali la gimnastică…iar alții își lucrează mintea pentru a deveni campioni la șah…unii sunt excepționali la dans…iar alții la inginerie spațială…și dacă toate acestea sunt evidențe…ele atestă faptul că omul se poate crea pe sine într-un anume sens, că el are o mare putere de a se stăpâni pe sine…și de a se forța pe sine pentru a atinge anumite performanțe uluitoare.
În interiorul nostru, când vorbim despre curățire de patimi, iluminare și îndumnezeire, adică despre mântuire…vorbim despre o întrecere de geniu cu propria noastră ființă, despre o luptă pe viață și pe moarte, despre o înfruntare colosală…în care adversarul nostru suntem noi înșine…și ne luptăm continuu ca să ne facem proprii lui Dumnezeu și deschiși slavei Sale îndumnezeitoare.
Și pentru că „Împărăția este înăuntrul vostru” [Lc. 17, 21]…pentru că în ființa noastră se duce lupta pentru primirea și trăirea ei încă de acum…dușmanii reali sunt propriile noastre patimi, păcate, gânduri, ezitări, relaxări…
Iar cel cu adevărat stăpân pe sine…e cel care nu acceptă, în forul său interior, să fie stăpânit de păcat, de invidie, de răutate, de plăcere, de indiferență, de necredință, de nesimțire…
Și când avem aversiune față de nesimțirea femeilor, de bădărănia bărbaților, de parșivenia evreilor, de agresivitatea musulmanilor, de prozelitismul mascat al neoprotestanților, de pasivitatea românilor…ne referim la lucruri care nu ne plac…și care nu au nimic de-a face cu firescul omului.
Pentru că nesimțirea, bădărănia, parșivenia/ duplicitatea, agresivitatea, minciunea subtilă/ prozelitismul mascat și pasivitatea față de rău…și altele o mie ca ele nu se regăsesc în umanitatea plină de slavă a lui Hristos, adică în omul îndumnezeit.
Însă, dacă suntem oameni duhovnicești, lucizi, raționali, nu trebuie să considerăm omul de altă credință sau de altă ideologie…ca pe un om intratabil sau care nu se poate schimba.
Pentru că schimbarea de atitudine…și de comportament ține de voința lui…și de clarificările pe care le trăiește în relație cu tine.
De aceea Sfinții Apostolii și urmașii lor până azi…au vorbit și vorbesc pentru întreaga umanitate…pentru că întreaga umanitate se poate schimba în bine.
Da, în loc de miruri, putem să aducem bombe atomice Stăpânului, erezii, viruși catastrofali…și să distrugem totul în jur: atât inima omului cât și mediul său ambiant.
Dar mirurile Sfintelor Femei Mironosițe…adică darurile lor pentru Domnul…sunt expresia normalității firii umane îmbibate de har, de lumină dumnezeiască…
Trebuie să ne facem miruri care parfumăm întreaga lume.
Adică să devenim noi înșine, cei pe care și-i dorește Dumnezeu.
Și Icosul zilei vorbește despre îndoielile Sfintelor Femei Mironosițe în ceea ce privește piatra, piatra uriașă prăvălită la ușa mormântului Domnului [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 100]…
Adică au cumpărat…și au plecat cu miruri la mormântul Lui…în ciuda faptului că soldații și piatra…le stăteau împotrivă.
Au reacționat din firescul lor plin de har, cu inima lor plină de dragoste…dar au neglijat obstacolele, realele obstacole din fața dorinței lor sfinte de a unge trupul Domnului.
Și asta arată ce înseamnă să acționezi din sinceritatea conștiinței…și nu urmărind scopuri meschine.
Pentru că cel care spune una…dar vrea alta…se gândește întotdeauna la câștig, la faimă, la binele personal.
Dar cel care lucrează pentru Dumnezeu se gândește în primul rând la cei pe care îi slujește, la cei cărora le vorbește, la binele lor în primul rând…uitându-se pe sine.
Însă uitarea de sine…sau punerea scopului înaintea mijloacelor înseamnă a-L pune pe Dumnezeu în prim-plan.
Pentru că atunci când vrei binele aproapelui…și când vrei ca Dumnezeu să fie slăvit prin viața și opera ta…El este Cel care conduce viața ta și gândul tău spre scop, adică spre împlinirea duhovnicească.
Sfintele Femei Mironosițe au plecat dis-de-dimineață la mormânt…
S-au trezit cu noaptea-n cap…sau nu au dormit…din cauza grijii de a se duce la mormânt…
Iar Utrenia, care amintește despre ele, în mod tradițional, începe de foarte dimineață…înainte de răsăritul soarelui…pentru ca la Doxologie să țâșnească soarele…odată cu cântarea…
Astfel că, după încredințarea Sfântului Apostol Toma…avem nevoie și de râvna, care se trezește devreme, foarte devreme…a Sfintelor Femei Mironosițe.
Pentru că credința reală este explozie de viață, de mărturisire și de fapte…
Adică simți că nu ai timp îndeajuns pentru a trăi, a mărturisi și a acționa ortodox…de aceea faci din noapte zi…și din zi…un foc continuu…pentru a sluji pe Cel care a înviat în tine…și te-a umplut de măreția slavei Lui.
Paștiul nostru înseamnă bucurie care se exprimă cu exaltare, iubiții mei!
Exprimăm bucurie veșnică…nu ca bucuria lumii, care e plină de melodramă.
Bucuria lui Dumnezeu e lumină și viață, e încântare și fericire dumnezeiască.
Iar dacă n-am gustat-o înseamnă că suntem în afară de praznic. Dar dacă am gustat-o atunci suntem în bucurie…în bucuria care izvorăște în noi viața Lui…
Hristos să ne umple de bucuria Lui, pe noi, pe toți, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
