Ion Pillat – culorile amintirii [3]

Cu-o singură sforţare-ncordând vânjosu-i umăr
– Un uriaş urcându-şi poverile ce-l strâng –
Pletosul deal, din vale sui cu vii şi crâng
Ca să-şi revadă ţara cu sate fără număr,

Cu casele: mioare, şi turlele: păstori,
Ce-au coborât pe verdea câmpie argeşană,
Cu drumul ce-nsoţeşte înceata caravană
De sălcii plângătoare şi plopi pribegitori;

Ţinutul unde seara din lunci şi din zăvoaie,
Ca şi argintul sprinten, viu apele sclipesc,
Şi unde clarul cântec de clopot creştinesc
Apropie colina de-a cerului văpaie.

O, vârf de deal! O, capăt liniştitor de drum!
Opresc aicea pasul şi îmi dezleg privirea,
Când prin amurg se-nalţă, visând nemărginirea,
Din fiecare casă un crin înalt de fum.

(Vârful dealului)

Între prima și ultima strofă…e o distanță…ca de la Alecsandri la Blaga sau Ion Barbu, trecând și prin tinda lui Eminescu.

Dincolo de aspectul autobiografic și de amprenta amintirii, poezia ar putea fi interpretată ca o încercare de reînnodare cu tradiția eminesciană și o…replică poetică a binecunoscutei Sara pe deal.

Dacă prima strofă părea că ni-l va renaște pe Alecsandri, cu personificările-i hiperbolizante din pasteluri, versurile următoare se adâncesc în semnificații.

În poemul evocat al lui Eminescu, dealul era o răscruce, un punct de întâlnire a căilor stelare cu cele terestre, unde turmele se intersectau cu stelele – numite, în alte poeme (Scrisoarea I, Memento mori), roiuri, cârduri sau caravane. În versurile lui Pillat el (dealul) este, de asemenea, locul propice spiritualizării.

Este același tip de elevare, spre înălțimile celeste, ca și în poezia lui Eminescu.

Numai că turmele și caravanele plecate în…transhumanță spre înălțimi, reprezintă aici întreg arealul uman: case cu turle, sălcii plângătoare și plopi pribegitori.

Un atribut rar al plopilor: ei pot pribegi doar în cântec…pentru că frunzele lor sună a doină de pribegie…sau pot pribegi pe verticală.

Există mulți indicatori verticali

Pribegia și plângerea din această lume se termină cu…înălțarea spre cer, de parcă satele ar aștepta să-și ia cumva zborul de pe…aripa dealului (cred că și există expresia, dar nu m-am gândit la aceste posibile semnificații).

Din această perspectivă, salcia și plopul sunt două elemente (specifice sudului, mai ales) care au devenit aproape niște simboluri hieroglifice, hieratice, în vocabularul popular, un fel de monogramă a dorului, a tânjirii sau a jelaniei.

Transhumanța înseamnă aici transfigurare (ca și la Eminescu, de altfel).

E o transhumanță…de la cele pieritoare la cele eterne.

Interesantă e pastișa ideatică, intertextualitatea subtilă.

Argintul viu al apelor trimite tot la Eminescu, iar clarul cântec de clopot creștinesc e o aliterație armonică, intenționat cristalină.

Argintiul intens al luncilor și zăvoaielor face dealul să devină o colină…o sugestie muzicală către colilie?

Ceasul este tot al înserării/ amurgului, când cerul e văpaie.

Capătul liniștitor de drum nu este, cum ar părea, al vârfului de deal înțeles în mod concret, ci este capătul de drum al vieții, întrezărit prin dezlegarea privirii.

Sigur că am putea admite și sensuri religioase: văpaia simbolizând focul ce va transfigura lumea, iar dezlegarea privirii un gest care imită dezlegarea sandalei de către Sfântul Moise, în fața rugului aprins…semnificând dezlegarea de sensurile perisabile ale lumii, de-condiționarea de cele pământești.

Cum spuneam, însă, dezmărginirea e aproape o temă blagiană, iar crinul înalt de fum mă face să mă gândesc la versurile barbiene: Ar trebui un cântec încăpător, precum /…/ lauda grădinii de îngeri, când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum (Timbru).

Transcenderea se produce prin această replasticizare a formelor (nu în sens platonician) pământești, prin această de-solidificare și remodelare a lumii care devine crin înalt de fum: pură/ imaculată și dezbărată de tot ce e grosier.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *