Privelişte menită să-mi fie o psaltire,
Întâia mea credinţă şi ultimul meu scut,
Moşie aurită de-amurg şi de-amintire,
Deal albăstrit de lună, de dor şi de trecut.

*
Florică, înflorită în mai ca o mireasă,
Tu, care legi în toamnă un rod de orice ram,
Întinde peste mine un văl de frunză deasă,
Primeşte iar la sânu-ţi copilul ce eram.

*
Aleea mi-o deschide cu braţele de mamă
Ca să mă culc în casa din deal, la pieptul tău.
Fii pentru mine sfânta icoană ce din ramă
Alină lin feciorul risipitor şi rău.

*
Am rătăcit pe piatra cetăţilor haine
Şi m-am jucat cu anii cum alţii zvârlă mingi…
Tu, numai, păstrătoare a zilelor mezine,
Mai poţi cu-a lor lumină pierdută să m-atingi.

*
Fii pentru regăsitul o mânăstire vie
În care amintirea aprinde lumânări
Şi unde, pe o tâmplă de umbră, reînvie
Ochi cunoscuţi, luceferi ieşind din înnoptări…

*
Nu vezi suind poteca pe dealul din Florica,
Cu ochi de tinereţe şi păr frumos de nea,
Cum trece spre mormântul bunicului, bunica,
Ţinând ca ieri de mână copilăria mea?

*
N-auzi, atât de-aproape, dar parcă-n altă ţară,
Şi râsul meu zburdalnic şi glasul ei blajin?
Nu simţi sporind dorinţa şi dulce, şi amară
De-a reveni mai iute la cel dintâi cămin?…

*
Cu ochi de altădată cu degetul pe buze
– Aşa cum se cuvine în preajmă de mormânt –
Vă voi urma, curate şi albe călăuze,
Spre cel mai drag, mai trainic şi sufletesc pământ.

(Închinare)

 

Foarte vechea învățătură creștină, intrată de timpuriu și în conștiința românească, conform căreia cosmosul, creat de Dumnezeu, a fost întâia Biblie a oamenilor, este reprodusă în această poezie (Priveliștea menită să-mi fie o psaltire) și în alte câteva creații pillatiene, dar și ale altor poeți tradiționaliști (Goga, Voiculescu, etc.)

Este un element cu adevărat tradițional în literatura românească și cu adevărat nelipsit din lirica interbelică a tradiționaliștilor. Noi am mai vorbit cu alte multe ocazii despre acest lucru și de aceea nu dorim să mai facem acum comentarii suplimentare spre lămurirea acestui subiect.

Intuiesc însă că această conștiință au moștenit-o de la romantici și în primul rând de la Eminescu (dar și Heliade sau Novalis, spre exemplu, între mulți alții, au vorbit despre cartea naturii).

Aș vrea eu, dar nu mă bazez pe faptul că o bună cunoaștere a literaturii române vechi a determinat inserarea acestui topos în lirica tradiționalistă. Deși Pillat, spre exemplu, îl citise cu siguranță pe Dosoftei.

Îl cunoștea bine, fără îndoială, și Arghezi…

Remarc faptul că în capitolul tradiționaliștilor…au rămas cei care au recurs, în versurile lor, la genuri poetice tradiționale (gen: pastel, baladă…) sau la concepte clare, în sensul mărturisirii poetice transparente și fără niciun echivoc a atașamentului față de trecut, religie străbună, istorie și cugetare veche…

Cum spuneam însă și altădată, e o…evocare, o nostalgie însoțită de conștiința unei pierderi irecuperabile…asociată adesea cu pierderea copilăriei și îndepărtarea de satul natal.

E o dorință de a face ultime fotografii unei istorii care se dizolvă, distrugând o realitateexterioară însă, un context.

Pentru că tradiția nu e doar un trecut fără niciun viitor. Ea își metamorfozează contextul în care este valorizată, dar în același timp rămâne și o realitate/ valoare interioară care se poate adapta și se poate exprima și în alte condiții, chiar și mai puțin favorabile.

Are coordonate interne și externe, iar pierderea celor exterioare nu o face automat să dispară.

Din acest punct de vedere, tradiționaliștii se situează între irecuperabil și de nepierdut.

Nevinovăția și virtuțile locurilor patriarhale și rustice nu răsar însă decât în ochiul și în mintea cărturarului…a omului cult care știe să cântărească, într-adevăr, valoarea acestor…tradiții.

El poate vorbi, ca Pillat, de vechiul suflet curat și românesc (Casa din deal).

Imaginea considerată poate idilică nu se naște în sufletul celor care nu au…cu ce să o pună în balanță sau nu au cultura grea care să le învedereze comparația.

Atitudinea lor o continuă pe a romanticilor, la fel de paseiști (nu am spus-o eu, au constatat-o alții…) și de nostalgici.

Priveliștea este, la Pillat, o psaltire și o mănăstire vie (biserică, în alte poeme).

Din acest punct de vedere, dacă mai devreme consideram posibilă o comparație între Vârful dealului și Sara pe deal, aici putem putem lua în discuție o legătură cu Melancolie.

Ruina bisericii sufletului e o realitate și pentru Pillat (fără a căpăta însă un caracter deprimant sau a atinge o notă de disperare, pentru că, în definitv, orice credincios e dator să-și constate ruina sufletului): în aceste vestigii sufletești, amintirea aprinde lumânări și pe o tâmplă de umbră răsar ochii ființelor dragi de odinioară, ca luceferi.

Adică: într-un templu interior nu doar al amintirii, ci și al conștiinței, ei își au locul pe catapeteasmă, între sfinți.

Chiar mai aproape de Melancolie, într-un alt poem, Biserica lui Horia (fără simbolismul adânc al versurilor eminesciene), în ruinele vechii biserici legată-n bârnă dură de credința strămoșească: Un preot nu-ți mai cântă, bătrân, din psaltichie… / Dar azi, cu primăvara, cerească și pustie, / Slujești botez la granguri și nuntă la furnici.

Revenind la poemul Închinare, ultimul vers constată o transfigurare a universului pământesc, fapt pe care îl sugerează întreaga poezie, dar și în general, volumele de versuri dedicate acestei rememorări.

Amintirile au însă un rol de regenerare lăuntrică, anastatic, și nu sunt simple notații biografice și nici fotografii pur și simplu ale memoriei pentru o monografie a satului și o carte de amintiri (deși nu le exclude).

Ceea ce se pierde se transformă în…ceea ce se recuperează și se transmite mai departe.

Did you like this? Share it: