Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Month: mai 2012 (Page 1 of 16)

Metehne de-ale privitului

Ultraraționalul e atent ca să nu greșească.

E atent să zică toate cuvintele corect.

Fapt pentru care le zice rar…foarte rar…și îi joacă ochii în cap în toate părțile.

Tu știi…și el știe…că fiecare declarație a lui e un fariseism cras

Dar toată lumea se comportă ca și când s-ar spune primele lucruri „înțelepte” pe fața pământului.

*

Ascultă mieros.

Ascultă cu încovoiere…dar dracul se trufește în el.

E subaltern…de aceea ascultă.

Nu-l faceți „mai mare”, vă rog, că se alege praful de încovoierea lui!

*

Pervers de simplu: îți arată tot ce are.

Dincolo de tot ce are…e tot ce nu este.

Și dacă tu vrei să fii folosită…ei te folosesc cu abnegație.

*

Cel mai duhnos lucru…e să te întâlnești cu „sfinți închipuiți”. Cu ăia care nu fac nimic tot timpul…dar pe câte nu fac…pe atât le crește buna impresie despre ei.

Închinăciunile lor sunt mereu un spectacol.

Erudiția pe bază de fițuici debordează din ei.

Au ceva să îți reproșeze.

Ți-au văzut și scama de pe reverendă.

Te anunță că nu așa…se face…în atare situație.

Trebuie să te oprești, cu atenție, și să îți iei scama de pe tine…că s-ar putea ca toată buna ta „rânduială” să stea într-o scamă, două…

*

Pe cât e de atent ca să te purice…de date…pe atât e abscons la detalii.

*

Dar despre mine de ce nu scrie?

Că iată, sunt băiat frumos, merg la slujbă, am familie frumoasă…și prost crescută.

Oare despre mine de ce nu vorbește…că tac ca un pește?

*

Curtoazie din interes.

Nu că i-ar păsa

Nu că a văzut ceva în tine…

Nu că îl interesează ceva sfânt…

Te laudă…dacă iese ceva…

Te bagă în seamă dacă îl avantajează

Te vinde dacă trebuie.

*

Nu, oamenii costă…pe cât se valorează!

Și omul valorează…pe cât se dăruie lui Dumnezeu.

Ce să faci mai mult…și cu cine…decât poți să faci cu Dumnezeu?

*

Și surprizele frumoase…o, da!…sunt uluitoare

Și, adesea, nu sunt la pomul lăudat

Pomul lăudat poate să facă și viermi.

Contează însă să ieși cu brațele întinse…la Cel pe care Dumnezeu ți-l indică

Dacă nu ți-a indicat pe nimeni?!!!

Poate că n-ai fost pe-acasă

Dumnezeu în mitologia românească [3]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte și a doua.

***

În al doilea volum, la „Sân-Toader”, într-o povestire culeasă din Transilvania[1], Îl găsim pe Dumnezeu într-o postură anti-eshatologică. Pentru că Dumnezeu se opune „sfârșitului pământului”[2].

Și din acest motiv, l-a pus „străjer la miazănoapte pe sfântul Nicoară[3], și la miazăzi pe sfântul Toader[4], ca să ție calea Soarelui și să-l abată din cale”[5].

Pentru că în acestă mitologie transilvană, „sfârșitul pământului” se va petrece „atunci când Soarele va ajunge să răsară de la [a]sfințit și să sfințească[6] la răsărit, adică tocmai întors[7] de cum e astăzi”[8].

Și după cum se observă…Dumnezeu este „slab” și cei doi Sfinți ai Lui sunt „mai tari” decât El. Cei doi Sfinți sunt absolutizați atradițional…și transfigurarea lumii sau „sfârșitul [stadiului actual al] pământului” nu începe odată cu venirea Domnului ci cu…schimbarea cursului soarelui. Iar Sfinții nu mijlocesc pentru noi…pentru că sunt ocupați cu alte lucruri, ca, spre exemplu, cu faptul de a încurca traiectoria planetelor.

Dumnezeu apare și în povestea „Caii lui Sân-Toader”…ca Cel care dă „un gând bun”[9] fetei celei mai tinere. Aceasta văzuse[10] (pentru că era „mai curată”[11] la suflet) cum cei nouă feciori care veniseră la moară, „pe la miezul nopții”, nu au numai „dinți mari, ci și cozi între picioare”[12].

La „spălarea capului” de Sfântul Teodor[13]…fetele au o relație specială și, în același timp, neexplicată cu…caii…deși Sfântul Teodor e pus „să împlinească” rugăciunea.

După ce se spală pe cap…fetele ies afară să vadă un cal…și în timp ce se piaptănă spun:

„Toadere,

Sân-Toadere!

codiță fetei

Cât coada iepei,

Să fie părul meu

În folosul lui Dumnezeu”[14].

Nu aflăm cum se folosește părul…„în folosul lui Dumnezeu”…Însă rugăciunea cu iz copilăresc cere păr bogat și rezistent precum firele de păr din cozile cailor.

Oare de aici…femeile „focoase” sunt…„nărăvașe”?…

„Încurarea cailor”[15] se făcea tot la Sfântul Teodor, în februarie…Iar într-o colindă din Muntenia[16], rostită cu această ocazie, murgul/ calul, scos afară și bătut, îi vorbește stăpânului său, care vrea să îl vândă „în târg la Buzău/ pe chile de grâu”[17]…și îi spune, printre multe altele: „Drag stăpâne-al meu,/ Dat de Dumnezeu, / De ce să mă vinzi?”[18].

Și după ce aflăm cum ajung doi tineri „frați de cruce”, printr-o tăietură în formă de cruce, pe brațul drept, pentru ca să își unească sângele[19], în mitologia Babei Dochia (1 martie)[20], Dumnezeu e Cel care îi dă fragi nurorii sale[21] și pe Dochia o preface în stâncă de piatră[22].

În varianta din Bucovina a legendei Babei Dochii, Dumnezeu și Sân-Petru/ Sfântul Apostol Petru…sunt cei „doi moșnegi, cari ședeau și se încălzeau lângă un foc zdravăn[23]. Și „mâna plină de jăratic”[24] pusă de Dumnezeu „în poalele catrinței [nurorii babii Dochii] se prefăcu până acasă în fragi[25].

Baba Dochia, crezând că e primăvară, se hotărî să iasă cu caprele la păscut. Însă a început furtună de 12 zile…Și pe fiecare zi mai da jos câte un cojoc de pe ea, că avea 12[26].

Iar după ce își dădu jos și pe al 12-lea…și rămase numai în cămașă, a dat „Dumnezeu un ger și un vânt subțire și rece [un crivăț] care o pătrunse până la mațe. Și așa degeră baba Dochia de frig și rămase însleită [împietrită] cu furcă și cu capre cu tot”[27].

Dar există o variantă…în care rugăciunea Babei Dochii e ascultată. Dumnezeu oprește „ningăul”/ ninsoarea[28], se făcu vreme frumoasă…„și pe deasupra îi dete și un foc ca să aibă la ce se încălzi și usca[29].

Și după ce s-a încălzit și uscat…fiindu-i foame…a cerut și mâncare de la Dumnezeu. A cerut pâine și vin[30] (prezente aici nu fără conotații liturgice).

Și Dumnezeu i-a dat. A cerut pat, ca să se odihnească…și i-a dat și pat.

Însă baba Dochia a întins prea mult coarda în fața lui Dumnezeu. Căci făcându-i-se „urât”, din cauza singurătății, a cerut de la Dumnezeu…și „un bărbat”…în patul ei[31].

Și auzind Dumnezeu „această dorință și cerere atât de nesocotită și necuviincioasă, se supără așa de tare pe dânsa, că deauna [pentru totdeauna], pentru răutatea și obrăznicia ei, într-un stan [stană] de piatră [o prefăcu], care și astăzi se vede pe vârful Rarăului și de sub care curge o apă atât de limpede și de răcoritoare, precum nu se mai află nicăieri în alt loc”[32].

Legenda e poveste pentru adormit copiii. Însă faptul că Dumnezeu nu suportă pe cei care se trag de șireturi cu El e adevărat. Pentru că e o intimitate cu El…neevlavioasă…Una care e foarte vizibilă în mitologia românească…unde românii par „a se trage de brăcinar” cu Dumnezeu. Adică Îi vorbesc la pertu.

Dar moartea babei Dochia e…„fericirea” noastră…dacă de sub ea, peitrificata, răsare cel mai limpede izvor al Rarăului.

Într-o variantă din Bucovina….baba Dochia era „o babă foarte rânzoasă[33]…adică cu burta mare…și ea „s-a prefăcut într-un stâlp de piatră”[34]. Furca ei s-a transformat într-un copac foarte înalt…iar cele 12 capre ale ei au devenit „12 stânci mai mici” în jurul ei[35].

Într-o a cincia variantă, din Banat, Hristos S-a făcut om și i S-a arătat nurorii babei Dochii. Și a venit la râu…împreună cu Sfântul Apostol Petru[36]. El o ajută pe femeie și i-a dat și o chită de „flori de micșe și de cocoșei[37].

Iar în nota a 22-a a capitolului de față, autorul ne dă explicații despre cele două flori: „Micșa înflorește în martie și ține până către capătul lui aprilie; se află pe dealuri și în păduri, e mică, de culoare vânătă și are miros. Cocoșeii țin mai puțin, sunt mici ca și micșele, de două feluri: albi și roșii închis, fără miros”[38].


[1] Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Vol 2. Păresimile, ed. îngrijită și introd. de Iordan Datcu, Ed. Saeculum I.O., București, 2011, p. 28. Pe care îl vom cita de aici încolo Sărbători 2, p.

[2] Ibidem.

[3] Sfântul Ierarh Nicolae, al Mirelor Lichiei (6 decembrie).

[4] Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron (17 februarie).

[5] Sărbători 2, p. 28.

[6] Să asfințescă.

[7] Invers.

[8] Sărbători 2, p. 28.

[9] Idem, p. 39.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 47.

[14] Idem, p. 52.

[15] Idem, p. 76.

[16] Idem, p. 77.

[17] Idem, p. 78.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 86.

[20] Idem, p. 95.

[21] Idem, p. 100.

[22] Idem, p. 101.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 102.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 103.

[28] Idem, p. 107.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 108.

[33] Idem, p. 109.

[34] Idem, p. 111.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 120.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 136-137.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [54]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53.

Our greek font.

***

Into a personal definition of salvation, he says: „salvation is the absolution of all evils and therewith the finding eternal of all the good”[1].

But, whereas he speaks here about what we receive in eternity, however the absolution of passions, of evil and finding the eternal good are experiented starting now and continuing throughout eternity.

As far as we are concerned, to us it is very evident the realistic tone of Saint Symeon in respect of salvation.

For his Holiness there is no salvation of rank one for Saints and salvation of rank two for other believers.

In his theology, salvation has the character of the most sustained communion with God, in that all what happens with us is an interior evidence and in that the holiness is not an exterior mirage to which all run to endless, but, rather, is a conscious interiorization and an ever deeper personal understanding of God’s glory.

Therefore it seems very realistic and believable expressed his soteriology, for that salvation is at Symeon a cornering interior reality, is the foundation of the believer’s personal life and presupposes a continuous supply of details of its living.

Symeon can not talk about an unconscious salvation or indifferent of people as long as the gracial connection with God presupposes its awareness, the joy, the sanctification and the illumination through grace.

Symeonian soteriology is a natural prolongation of his Triadology and of his Christology, where, according as we showed in the preceding sections, God unites through His glory, in conscious mode and fully, with the one that purifies the passions and that fulfills His commandments from a great longing for God[2].

In Chapters I, 7, Symeon speaks about the indwelling Trinity in the perfected ones as about an intensification and more of their longing for God.

He says: „The indwelling in conscious face and felt of the tri-hypostatic Godhead in the perfect ones [toi/j telei,oij] is not a fulfillment of their longing [of God], but rather a beginning and a cause of a longing [for Him] even bigger and stronger”[3].

If the perfect ones the personal holiness seems a continuous state of non-holiness is from itself meaning that Symeon could not speak of a salvation in that the holiness is not present.

To be Saints means for Symeon to stand in grace and always fills us with grace, namely to manifest in normal mode as some Orthodox Christians aware of our relation with God.

What is most confusing for the postmodern reader of Saint Symeon is that to him holiness is not put on a pedestal, at that get only some, but it is the natural mark, quotidian, banal we could say, of an Orthodox Christian life at that we can reach with all.

The universalist character of symeonian soteriology and nontypological in the same time manifests as an organic thing of the Church, forasmuch the entry into the Church through Baptism means the beginning of personal holiness in that you can move forward indefinitely.

For Symeon no one can obstruct our relation with God and the advance in holiness, as long as growth means continuous increase in communion with Him and reception of sustained help from part of His to understand Him and more.


[1] SC 196, Hymns, XLII, 205-206, p. 52 / Ică jr. 3, p. 232.

[2] Commenting the contribution of Father Professor Dumitru Stăniloae at understanding of symeonian theology, Father Vasile Pop said into an article of his: „Only loving God and only in consciousness that he is loved by God, the man forward into a life that not ever be satisfied by God”, acc. Rev. Lect. D.Th. Vasile Pop, The Man and God. Hymns of Saint Symeon the New Theologian in writings of Father Dumitru Stăniloae, rev. Theological Horizons II (2001), no. 1, p 72.

[3] SC 51, Chapters, I, 7, 3-6, p. 42 / Ică jr. 3, p. 366.

Istoria începe de oriunde o privești [12]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a.

*

În această carte

am scris despre:

 

cartea lui Adrian Cioroianu din 2011 (2, 5), Liam Warriner (2-3), Regina Elisabeta a II-a (3-4), politicieni indiferenți (4), saitul monarhiei britanice (4), Lady Gaga și ce reprezintă ea (5-11).

Despre extremism și prostie potrivit Jurnalului părintelui profesor Alexander Schmemann (11-13). Apoi despre relația de prietenie dintre părintele Alexander Schmemann și Aleksandr Soljeniţîn (11-19).

Despre Ruxandra Cesereanu (19-20), Paul Goma (20-22), numele creștine latine în opera Sfântului Ciprian al Cartaginei (22-28), memoria istoriei (28), Dumnezeiescul Dumitru Stăniloae (28-32),  date despre cum i-am citit opera (33-37) și despre sublinierile Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu la o carte a Fericitului Dumitru Stăniloae (37-41).

În paginile 41-43 am vorbit despre lada cu manuscrise eminesciene potrivit mărturiei lui Petru Creția, despre dorința lui Creția pentru opera poetică eminesciană (43), despre perioada Jurnalelor și Jurnalul lui Eugène Delacroix (43), despre Noa-noa a lui Gauguin (43), cartea lui Brassaï despre Picasso (43-44), scrisorile de pe front ale lui Franz Marc (44-47), jurnalul lui Odilon Redon (47), Walter Mehring și esențialismul meu (47), despre scrisorile lui Ernst Barlach și cele ale lui Edgar Degas (47).

Despre scrisorile lui Nicolas Poussin (47-50), despre poeți contemporani cu Mihail Eminescu (50-63), despre conferința lui Nicolae Iorga despre București (63-69).

***

Nicolae Iorga a ținut o conferință la societatea Bucureștii Vechi, în 1930 și a publicat-o sub titlul: Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii[1].

Și a început prin a vorbi despre „cât de rău a făcut, în societatea romănească, catedra[2]. Catedra universitară. Pentru că, spunea el: „cunosc oameni tineri, oameni foarte cum se cade, foarte modești, pe care i-am avut une ori elevi și cari, atunci când au ajuns să se suie pe catedră, s’a petrecut în ei o schimbare catastrofală: imediat s’au transformat în genii revoluționare, în descoperitori de noi metode în istoria Românilor și în Istoria universală[3].

Cu alte cuvinte, catedra universitară naște „grandomani”[4] din persoane slăbuțe la învățătură și la munca de cercetare.

Însă, pentru că această cuvântare o ținea „la Archivele Statului[5] mai zice ceva, adversativ, și despre Biserică: că e de acord cu plantațiile de aici, de la Arhivele Statului, „orice ar zice Biserica ortodoxă română, care de o bună bucată de vreme vrea să ne gonească, cu Archive, cu așezăminte, cu Musee de pretutindeni unde își arogă un drept de stăpânire[6].

Și după ce încurajează sădirea de pomi la această instituție și remarcă nevoia unor reparații la clădire, Iorga subliniază cu amărăciune decadența vremii lui: „se pare însă că ruina Statului român este încă mai evidentă decât ruina Archivelor Statului”[7].

Însă cine „pradă mai mult”[8] statul român? Și autorul e categoric: intelectualii[9]. Pentru că au câteodată două catedre[10]…și „aceasta este o formidabilă risipă[11]. De bani…

Dar, după „palavre[le]…introductive”[12], se referă, și subliniază asta, la „Vechii” București și nu la „vechiul” București[13]. În detrimentul gramaticii…

Pentru că „am sacrificat atâta gramatică bunului simț, încât a venit vremea să sacrificăm și puțintel bun simț, gramaticei”[14].

Formula sa, cea pe care mizează, e: „Bucureștii vechi”[15].

Și hodoronc-tronc, ca și cum ne-am fi vorbit să îi dea o lecție ex-premierului României Mihai Răzvan Ungureanu[16], Iorga vorbește despre non-pluralizarea Iașului:

„Altceva este Iașul, care nu este la plural; l-au făcut la plural domnii de acolo, cari, se știe, cei mai mulți sânt cu desăvârșire eterodocși și prin urmare eterodocși și în acest domeniu.

Dar Iașul este târgul lui Iaș, și n’au fost mai mulți Iași; este o persoană, este moșul întemeietor al Iașului”[17].

Și de la Iași trece la București.

Bucureștii vechi „existau încă” pe la anii 1850-1860[18]. Însă trecerea spre Bucureștii noi s-a făcut printr-o perioadă de „iconoclasm”[19].

„Căci am avut și noi iconoclasm, această sfărâmare a tuturor lucrurilor în legătură cu trecutul nostru. O neînțelegere complectă, o ignoranță crasă, o pretenție obraznică au schimbat cu desăvârșire tot caracterul țerii”[20]. Tot modul de a fi al românilor…

Și, după cum era firesc, Nicolae Iorga pledează pentru Bucureștii vechi, pentru autenticitatea românească, pentru că „Vechii București sânt o creațiune a nației noastre, sânt originalitatea noastră, sânt tot ce am fost în stare să facem”[21].

Cine sunt iconoclaștii Bucureștiului? Bibescu Vodă și Știrbei Vodă[22]. Și de la 1860 a început dezastrul peste tot[23]

„Atunci au început a se strica vechile mănăstiri ale noastre, atunci s’a creat din nou Bistrița[24], s’a dat un nou caracter Tismanei[25], atunci s’a pus catapeteasma gotică înaintea mormântului lui Mihai Viteazul și s’a acoperit cu o formidabilă tencuială, foarte rezistentă, frescele de la Dealu[26][27].

Dar, subliniază autorul, Alexandru Ghica, cât a domnit, nu a fost un demolator[28]. Și el nu a dat voie să se intervină iconoclast în construcția Bisericii episcopale de la Curtea de Argeș[29].

Intervențiile arhitecturale însă ale lui Lecomte du Noüy[30] la această Biserică sunt caracterizate de Iorga drept „procedee barbare”[31].

Și amintește și de corespondența lui Teodor[32] Aman[33], pe care a citit-o, pictorul declarându-se „contra sistemului lui Lecomte du Noüy”[34].

Însă pe Iorga îl interesează mobilul interior al iconoclasmului. Cum de s-a ajuns aici…

Și răspunsul său e: din cauza educației în străinătate fără o cunoaștere prealabilă a realității românești.

În termenii săi: „Motivul pentru care s’a săvârșit această așa de gravă greșală, este o educație în străinătate fără nicio pregătire prealabilă în țară. Aceasta a prăpădit și Vechii București, cum a prăpădit atât de interesantul caracter al țerii noastre de la un capăt la altul.

Multe familii boierești și chiar negustorești și-au trimis copiii mici la Paris. Oamenii aceștia au crescut într’o atmosferă revoluționară, anti-religioasă, dușmană trecutului.

Au venit ca niște inovatori ridicoli, fără niciun simț pentru desvoltarea trecutului istoric. Eu și astăzi sânt împotriva învățăturii în străinătate fără foarte multe garanții[35].

Însă despre sine Iorga spune că a fost în străinătate…s-a întors și a rămas tot „autohton”[36], tot român. Și ar vrea să existe la vamă, la întoarcerea în România, cineva cu „foarfece autohtone, care să taie partea de nas care a crescut în străinătate și pe care ar trebui s’o trimitem înapoi, unde autohtonul și-a făcut studiile, dar unde n’a învățat să[-și] cunoască măsura[37].

I se păreau aiurea blocurile în București…atâta timp cât orașul a fost „format din reuniunea mai multor sate”[38]. Iar iconoclasmul arhitectural a distrus aceste cartiere distincte de până atunci[39].

Palatul Justiției i se părea „o imensă clădire, fără nicio perspectivă[40]. Râul Dâmbovița nu era pietruit la acea dată[41]. Iar în locul copacilor, de pe lângă râu, care surpau malurile…propune să se sădească flori[42].

Și aruncă bomba în mijlocul audienței: Bucureștiul de azi „nu mai samănă a sat romănesc, ci a metropolă țigănească[43].

Oferă argumente. Cârciumi pe lângă Palatul Justiției[44]. Ministerele sunt „risipite” în multe clădiri[45]. Nu mai se știe care sunt cartierele pentru cumpărături[46]. Cei bogați au început să-și facă case ca la Paris[47]. De aceea diversitatea arhitecturală fără noimă arată că oamenii nu mai au bun gust[48].

Ignoranța și lipsa de gust și-au spus cuvântul în  „noii” București[49] și au stricat caracterul, forma inițială a orașului. Și, ca și azi, Bucureștiul lui Iorga avea „multe case frumoase, dar care, în întregimea lui, este lipsit complect de caracter[50]. Fapt pentru care, „cel din urmă sat [românesc] are mai mult caracter decât capitala României-Mari”[51].

Iorga propune ridicarea unui oraș nou care să aibă o unitate arhitecturală[52]. Și acest oraș nou să fie unul comercial[53].

Și pentru că și atunci cădea tencuiala de pe clădiri în București, autorul propune să se construiască „o școală de tencuială, unde să se învețe „tencuialogia”, care ar fi foarte folositoare: s’ar putea tencui multe lucruri, s’ar putea tencui și unele obrazuri, care au nevoie de o asemenea reparație[54].

Laudă Muzeul Bucureștilor[55]. Și pledează pentru conservarea caselor boierești[56]. Iar grădinile din centrul orașului sunt „un element de estetică”[57].

Și românii, ca niște „bucheri tărzielnici”[58], imită după 20 de ani ce distruge Apusul…și ne trebuie tot atâta timp pentru ca să refacem ceea ce Apusul a stricat[59].

Trebuie păstrate și inventariate casele cu specific românesc[60]. Și odată cu ele Bisericile[61]. Pentru că Bisericile, odinioară, erau mai înalte decât casele din jur…iar acum ele nu mai au evidența de odinioară[62].

„Nicio biserică nu trebuie dărâmată[63]. Și Bisericile trebuie să aibă venituri proprii…Și dă exemplu Biserica Zlătari, care avea împrejurul ei prăvălii, „din cari se hrănia biserica, prăvălii care și astăzi s’ar putea face, însă joase, ca să nu ia vederea bisericii”[64].

Între timp, remarcă el cu amărăciune, Biserica și-a pierdut „misterul” în rândul oamenilor[65]. Și-a pierdut „acea obscuritate, […] acel vag miros de tămâie, care părea legat de preoția însăși. De aici acea necesitate de a vorbi în șoapte[66] la Biserică.

Iar păcatele împotriva datinilor românești, pentru Iorga, erau următoarele:

Bisericile s-au prefăcut „într’un fel de reclamă pentru preot. […] Se ard lumânări de dimineața și pănă seara, în care se face apel la un fel de misticism nesănătos, de cultură catolică degenerată, cum se întâlnește numai în țerile în care catolicismul provoacă o adevărată boală a sufletului.

Bisericile în care, prin mijloace neiertate, se câștigă credincioșii, făcând cu dânșii un fel de demagogie și în același timp o stricare a echilibrului sufletesc, de care au nevoie și credincioșii cei mai pioși, bisericile acestea nu aparțin tradiției noastre.

Și eu regret adânc că nu se găsește în conducerea centrală a Bisericii destulă autoritate pentru ca un preot care face teatru în biserică să fie frumos luat de guler și dat afară și, în locul preotului acestuia tânăr, care strică datinile bisericești, să se aducă, dintr-un fund de sat, un preot bătrân, ca să învețe preoții aceștia tineri care este adevărata noastră ortodoxie, fără reclamă[67].


[1] N.[icolae] Iorga, Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii. Conferință ținută în 1930 la societatea „Bucureștii Veci”, Ed. Datina românească, Vălenii de Mum[n]te, 1932. Are 18 pagini.

[2] Idem, p. 1.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 1-2.

[7] Idem, p. 2.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 3.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Care l-a întrebat în mod ironic, pe 13 martie 2012, pe Mihai Gâdea, la Sinteza zilei, despre pluralul lui Iași.

[17] N.[icolae] Iorga, Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii, op. cit., p. 3.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 3-4.

[22] Idem, p. 4.

[23] Ibidem.

[27] N.[icolae] Iorga, Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii, op. cit., p. 4.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[31] N.[icolae] Iorga, Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii, op. cit., p. 5.

[32] Asta e grafia lui Iorga…și nu Theodor.

[34] N.[icolae] Iorga, Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii, op. cit., p. 5.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 5-6.

[37] Idem, p. 6.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 6-7.

[42] Idem, p. 7.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 8.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 9.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 10.

[54] Idem, p. 12.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 13.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 14.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 15.

[64] Idem, p. 16.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Idem, p. 17.

TPA is for All

Pentru că fiecare contează…și numai împreună suntem umanitatea.

Ioana Dumitrescu mi-a atras atenția

E singura prezentatoare a TVR Info care m-a făcut să îi urmăresc emisiunile cu interes…după ce am văzut-o recent luându-i un interviu președintelui Republicii Moldova.

Nu o remarcasem până atunci.

Am privit emisiunea…i-am admirat caracterul…profesionalismul…

Astăzi mi-am adus aminte de dumneaei…și vă recomand emisiunea pe care o realizează: Lumea azi.

Acesta e saitul său.

Ioana Dumitrescu, singurul jurnalist din România care a lucrat într-o organizaţie mondială – Organizația pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) – realizează pentru TVR INFO, din 14 ianuarie [2012], Lumea azi, o emisiune în care explică, pe înţelesul tuturor, evenimentele internaţionale de actualitate.

În fiecare sâmbătă, de la ora 18.30, românii vor afla care sunt efectele deciziilor politice în plan social şi previziunile socio-politico-economice, prin intermediul reportajelor şi comentariilor. La dezbaterile din platou vor participa specialişti pe fiecare domeniu abordat.

Lumea azi este structurată pe trei piloni: ştirile cele mai relevante ale săptămânii; tema cea mai importantă, dezbătută în platou cu invitaţii; alte teme interesante din actualitatea internaţională. În final, telespectatorii TVR INFO vor afla care este „Declaraţia săptămânii” şi vor urmări „Imaginile săptămânii”.

„Fac ştiri externe de 20 de ani. La un moment dat m-am întrebat: oare pe cine mai interesează ce se-ntâmplă pe mapamond, când evenimentele cotidiene din ţară ne sufocă? Acum ştiu răspunsul. Oamenii, la orice nivel de pregătire s-ar afla, vor să ştie ce se întâmplă în lume”, declară Ioana Dumitrescu”.

Ca să nu uiți cine ești

…trebuie să mergi cu…transportul în comun.

Să mergi la normă.

Să vezi cum se mai transpiră în România, ce privire mai au oamenii, ce ifose, ce enervări, ce frustrări.

Nu trebuie să iei de bun tot ce spun ei.

Dacă vrei să îi cunoști…mergi acasă la ei. Privește-i nefardați. Privește-i din ceea ce fac…și nu din cât se laudă.

Privește…și ia aminte!

Vezi câte nu faci tu…din cât fac alții.

Și nu te aștepta ca toți să știe ce știi tu…să fi mirosit cărțile ca tine…sau să se muncească cu aceleași detalii ca tine.

Ei vor avea păcatele lor. Grijile lor. Metehnele lor.

Vor fi unii care nu au avut parte de educație acasă.

Iar la școală au trecut ca prin lobodă.

Au ajuns în posturi cheie…și nu știu ce să facă.

Postul e mai mare decât inima lor.

Postul îi face vizibili…dar ei nu au ce să-ți spună.

Nu zâmbi însă când îi vezi că nu au ce să spună…ci compătimește-i.

Mergi după ei…observă-i…dar fă numai ce e bun în ei.

Pentru că în mașină, în tren…pe jos…oamenii miros într-un anume fel chiar dacă se parfumează…și neparfumarea nu e „un sacrilegiu”…ci o stare tranzitorie.

Cel mai grav e altceva: când miroși urât în tot ceea ce faci.

Când ești cel pe care nimeni nu și-l dorește

**

Dacă vrei să nu uiți cine ești…nu îți cosmetiza prostia…ci șterge-o din sufletul tău!

Page 1 of 16

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén