Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a.

*

L-am întrebat despre o vedere duhovnicească a sa…în care a văzut un puls al lumii spirituale…Și Fericitul Ilie mi-a răspuns că pulsul acela e format de inima umană a lui Iisus.

*

„Dumnezeu e Stăpân peste întreaga creație pentru că El a creat lumea”. Și Dumnezeiescul Ilie avea o pronunțată conștiință a prezenței lui Dumnezeu în creația Sa, fapt pentru care nu dorea să deranjeze pe nimeni.

*

Sfiala și bunătatea sa îmi încălzeau inima și mă umpleau de multă evlavie. Pentru că niciodată nu punea bariere între noi doi…ci arunca în aer toate barierele…tocmai pentru ca să îmi transmită tot mai profund experiența sa.

*

Confidențele sale m-au surprins întotdeauna. Au fost neașteptate. La fel și darurile sale: făcute din prea multă mărinimie. Tot ce îmi dăruia le considera rămâneri ale sale în istorie.

*

Fericitul Ilie se tăinuia pe sine…își ascundea experiența sa imensă, pe de o parte…însă în relația de ucenicie…ura să aibă secrete față de mine. Înțelegeam foarte clar când îmi ascundea ceva…

Dar făcea acest lucru tocmai pentru a-l înțelege de unul singur. Și mă călăuzea constant spre acest pas: spre înțelegerea personală a lucrului.

*

Nu a văzut niciodată cultura ca pe o corvoadă ci ca pe o nevoință bună, personalizatoare.

Pentru Fericitul Ilie munca intelectuală și munca fizică erau un tot unitar…și niciodată nu își punea problema să deprecieze partea fizică pentru exercițiul intelectual.

*

Vorbindu-mi despre „lumea nouă” văzută extatic de către el…îmi spunea că ea apare din Mântuitorul Hristos. Pentru că  „El e Împărăția de mâine”.

*

Pe 23 decembrie 1999 a fost de acord cu exegezele mele la cartea sa galbenă, adică la poemele sale mistice din închisoare.

Însă nu i-a plăcut că l-am numit „Învățătorul”, pentru că acest apelativ îl duce cu gândul la Mântuitorul Iisus Hristos, singurul Căruia I se poate conferi acest nume.

Și mi-a spus că ar fi bine să îi spun: Povățuitorul

Și, pentru ca să-l „îmbunez”, i-am spus că am ales să-i spun așa după exemplul Sfântului Maxim Mărturisitorul. Acesta, în Ambigua, îl numește pe Sfântul Grigorie Teologul Învățătorul, pe motiv că el tâlcuiește învățătura aceluia pentru că și-o însușește.

…Și până la urmă a fost de acord cu mine…și în acest amănunt…deși, în smerenia lui prea mare, nu dorea nicidecum laude și supranume.

*

Adesea aveam dispute din cauza…evlaviei. Nu era de acord cu vreo afirmație a mea…sau cu vreun cuvânt folosit…în scris sau în cadrul unei discuții…și se oprea la ele…

Și aștepta să îi dau lămuriri.

Vrea să știe…în ce sens…folosesc cuvântul…și ce vreau să spun.

Nu era atent la formulările în sine…ci la conținutul expunerii. La ce doream să spun.

Atunci, pe loc, mă enerva acest lucru, pentru că îmi pierdeam ideile…Eu vream să alerg…și el mă oprea…la cine știe ce amănunt…căruia eu nu îi dădeam greutate, nu îl priveam cu atenție

Însă mai apoi…și din ce în ce mai mult acum…îmi dau seama că opririle sale…nu vizau contextul de atunci…ci viitorul.

Pentru că el se oprea…stopa discuția…tocmai la probleme care, cu timpul, au devenit și mai valoroase decât atunci.

*

La începutul uceniciei mele față de el, Fericitul Ilie a vrut să vadă cât pot să duc. Era interesat de bagajul de informații pe care pot să îl acumulez…și de viteza acumulării.

Apoi, din punctul meu de vedere, a trecut la faza esențializării lucrurilor. Adică nu l-a mai interesat viteza și seriozitatea cu care înțeleg (pentru că și-a dat seama că ele sunt la cote mari)…ci viteza cu care creez…și modul personal de a sintetiza lucrurile.

Într-o a treia fază m-a lăsat să îmi aleg drumul în viață și să lupt pentru el. Deși, de acum, părea distant față de evoluția mea interioară…am înțeles în cele din urmă…că el dorea (și a reușit) să mă facă să merg pe propriile-mi picioare în viața duhovnicească și în munca de creație…și să îmi asum greșelile.

M-a pus în situația de a rezolva singur dileme, lucruri grele…pentru ca să îmi consolidez discernământul.

…În ultimele sale luni de viață m-a făcut un prieten cu drepturi și mai depline: mi s-a confesat lucruri imense, mi-a dăruit opera sa ca moștenire părintească, a lăsat beatitudinea duhovnicească să troneze între noi doi…pentru ca să fiu pregătit pentru plecarea sa de lângă mine.

Și la adormirea sa…am simțit, din plin, că sunt pregătit ca el să mă ucenicească din slava lui Dumnezeu…pentru că toate cuvintele esențiale îmi păreau spuse.

Prin cuvânt și prin fapte, prin toată persoana sa, îmi spusese tot ce era de spus…aici, pe pământ.

*

După ce a citit exegezele mele…mi-a spus că am găsit nuanțe teologice și mistice în poemele sale la care el nu se gândise. Și eu i-am replicat…că el le-a trăit…chiar dacă nu și le-a explicat.

Și asta pentru că fiecare dintre noi trăim mai multe lucruri decât le putem înțelege.

*

Atunci, în primele zile de exegeză la opera sa, avem simțământul că îi înjosesc și îi trivializez înaltele sale adevăruri experențiale pe măsură ce le explic unui public cititor.

Pentru că noi le dezbăteam la nivel înalt, în stare directă, pe baza mărturiilor persoanei-sursă, adică ale sale…și nu pentru un public divers, cunoscător sau nu al experiențelor mistice.

Mai apoi mi-am dat seama că toți au dreptul să înțeleagă Tradiția Bisericii…și că exegezele la Scriptură sau la Părinți sunt făcute la nivele diferite și că ele sunt complementare.

Dar ceea ce importă e aceea ca oamenii să înțeleagă, datorită exegezei, lucruri care să îi folosească.

*

Într-o zi l-am rugat să îmi dea detalii despre cele două vederi extatice în care L-a văzut pe Mântuitorul Hristos.

„Ce au schimbat ele în ființa mata?”.

„Au schimbat totul!”, a fost răspunsul lui prompt. „Când Mântuitorul a întins mâna Sa spre mine…și a început să îmi umble în inimă…atunci am trăit o mare bucurie…și am înțeles că dacă El umblă în inima mea…eu mă voi face sănătos. Și așa a fost: m-am făcut sănătos!”.

*

„Culorile au o succesiune în cer” mi-a spus într-o discuție…cu referire la culorile luminii dumnezeiești pe care el le-a văzut în mod extatic.

Și pentru a vedea și a înțelege diversele culori ale luminii necreate…îți trebuie o sfințenie pe măsură.

Asta înseamnă succesiune: grade ascendente, tot mai mari, ale sfințeniei.

Pe măsură ce crești în curăție și sfințenie…pe atât vezi tot mai multe culori ale luminii dumnezeiești…și înțelegi tot mai mult realitățile dumnezeiești pe care Dumnezeu ți le descoperă în mod dumnezeiește.

*

Și îmi vorbește despre o vedere duhovnicească a sa: „Tot universul acesta fără sfârșit parcă era la un moment dat ca o piatră prețioasă strălucitoare”. Se referă la universul luminii dumnezeiești…la ceea ce vedea în mod extatic.

Și s-a bucurat mult când a citit într-o carte a Sfântului Grigorie Palama că a mai avut și un alt Sfânt o astfel de vedere, în care tot ce vedea era ca o piatră prețioasă strălucitoare.

*

„Noi suntem în Dumnezeu și Dumnezeu este în noi. Noi suntem în Dumnezeu ca într-o baie de lumină și Dumnezeu în noi”.

*

„Duhul lui Dumnezeu e pretutindeni lucrător”.

*

„Cercetarea științifică a momentului, în timp ce caută elementul ultim al materiei, tinde spre Unul fără să vrea și fără să știe”.

Did you like this? Share it: