De la nemernic la străin

Sfântul Varlaam scria: Şi noi simtem ca neşte nemernici [străini] în [a]ceastă lume (Din cazania la Duminica a treizecea).

În poemul La moartea lui Cârlova, Heliade atribuie poeților condiția pribegiei terestre, patria lor fiind în ceruri: Poetul aici este străin şi călător.

Şi pentru Bolintineanu: poetul jos în lume va fi ca un strein (Conrad).

Eminescu reține crezul înaintașilor săi pașoptiști, însă îl exprimă folosind vocabularul vechi al lui Varlaam și autointitulându-se poet nemernic în Icoană și privaz.

*

Ne-am întrebat, desigur, cum a ajuns nemernic să însemne ceea ce înseamnă astăzi.

Primul gând care îți vine în minte este că românii au suferit prea mult din cauza străinilor (Cine-au îndrăgit străinii / Mânca-i-ar inima cânii, vorba tot a lui Eminescu (Doină)), așa încât străinii au devenit: nemernici.

Pentru român, adică, omul străin s-a purtat ca un nemernic.

Însă credem că ar putea exista și o altă explicație pentru evoluția semantică suferită de cuvântul nemernic.

În destul de multe rugăciuni ortodoxe, se spune adesea: Doamne, sunt nemernic și ticălos, sau nemernic și nevrednic și păcătos, etc.

Poate că, sub influența celorlalte adjective, nemernic a început să aibă din ce în ce mai mult o conotație negativă-injurioasă.

La fel ca și mișel, care inițial însemna sărman și nu ceea ce înseamnă astăzi.

Fiind folosite adesea în asociere cu alți termeni, prin care omul în rugăciune își mărturisește smerenia, neputința și josnicia lui în fața lui Dumnezeu, s-ar putea să fi fost din ce în ce mai mult resimțite ca având un sens aproape identic.