Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151.

***

Există între noi însă și ideea unei false smerenii.

Iar această falsă smerenie ne spune printre altele, că dacă nu am făcut toate lucrurile ca Sfântul Atanasie cel Mare (ca să luăm un exemplu)…nu trebuie să vorbească nimeni nimic…și să nu îl ajute nimeni pe celălalt cu ceea ce știe…pentru ca nu cumva să se smintească el sau celălalt.

Și această idee cu smintitul e iarăși o mare nefericire pe care o întâlnim peste tot în spațiul nostru ortodox.

În sensul că, dacă omul a citit vreo două-trei cărți sfinte…deja consideră că este „un om sfânt”…

Și dacă vine unul care mai fumează sau e curvar sau ce mai e…nu mai vrea să îl mai vadă…pentru ca să nu se smintească/ să nu se molipsească de păcatele aceluia.

Însă când ai ajuns, măi, tu, frate, Sfânt? În douăzeci de zile? În cinci luni? În cinci ani?…

Păi toată viața trăim pentru ca să ne sfințim viața…și tot avem păcate…și gânduri…și căderi care mai de care.

Și ăla mai mult Sfânt…și celălalt mai puțin Sfânt

Deci problema cu: „n-am experiență multă…dar nici pe asta puțină nu vreau s-o spun altora” este un mare orgoliu…și o mare mândrie…și o mare lene, în cele din urmă.

Pentru că ții acolo talantul tău…și spui: „Domne, am doar unul. Nu știu limbi străine, nu fac minuni ca Părintele X, nu vorbesc bine ca nu știu mai care…”…și prin aceasta încerci să spui că nu ai nimic bun

Dar ținând banii la portofel…nevrând să pui și tu brațul la munca Bisericii…pentru a se zidi o Biserică sau pentru a se tipări vreo carte…sau pentru a se face ceva bun…de fapt îți negi talantul/ darul de la Dumnezeu și prin asta îți faci un mare rău.

Pentru că nu te smerești nefăcând nimic…ci te autocondamni.

Și există atâtea nevoi în lumea asta…că nu avem timp și putere pentru a le alina pe toate.

Pentru că nu toți au nevoie de minuni sau de medicamente scumpe…ci unii au nevoie de oameni cu care să vorbească, care să îi ajute la modul minimal…care să îi vadă din când în când…

Iată, bătrâna cutare nu are lemnele sparte…sau nu are pe cineva care să îi aducă apă de la fântână!

Și a sparge lemnele, a aduce apă, a face mâncare cuiva…poți să faci, dacă ești în putere…și prin acest ajutor direct…înveți să fii omenos…și să te smerești.

Înveți să fii înțelept…dacă încerci să fii bun.

Și nu trebuie să fii Sfânt…sau mare academician ca să cumperi niște lapte pentru cineva…sau ca să faci ceva bun pentru el.

…Și cu trei cepe, trei roșii…cumpărate…și date altora – adică cu gestul tău de bineschimbi relațiile între tine și alții.

Așa că a spune cuiva că nu am știință prea multă…și a mă feri să îl sfătuiesc pentru ca nu cumva să greșesc…dar îi arăt, în același timp, că am lene cât cuprinde în relația mea cu el…nu e o poziție mântuitoare pentru mine.

Căci o asemenea atitudine de neasumare a celuilalt mă arată că sunt farsor

Pentru că, de fapt, eu nu vreau să mă implic în viața lui…mai degrabă decât să îmi fie frică ca nu cumva să îl sfătuiesc greșit.

Vreau să scap de el…și de aceea îmi îmbrac refuzul într-o nesimțită „smerenie”…care e lene în stare pură…și indiferență față de celălalt.

Și așa se manifestă smerenia ta falsă: dacă vine un altul mai deștept decât tine…te retragi și îi spui: „Frate, sunt păcătooos…și nu pot să vorbesc cu dumneata aceste chestiuni…pentru că sunt păcătos…și neștiutor!”. Dar dacă vine unul mai prost decât tine…începi să i te lauzi cu nerușinare: „Păi eu l-am cunoscut pe Părintele Cleopa…Eu am fost la Părintele Arsenie…Și a stat cu mine de vorbă…Deci eu sunt „sfânt”…nu așa ca ăștialalții”.

Da!…Duplicitate se numește chestia asta…

Pentru că în fața celor mari trebuie să spui cât știi și să recunoști: domne, nu mai știu mai mult decât atât…sau nu știu problema asta…și nu e nicio rușine…iar în fața celor mici nu trebuie să te dai mare la apă mică…pentru că miroase urât gestul…

Iar conștiința ta trebuie să îți spună că nu e bine să te fălești cu trei lucruri pe care le știi…mai mult decât celălalt.

Da, dacă Dumnezeu ți-a dat să faci un liceu, o facultate…sau să ai părinți ca lumea…sau să ai o familie, o soție bună, ascultătoare, liniștită…atunci ești un om fericit.

Însă acestea nu sunt motive de mândrie.

Ele sunt darurile lui Dumnezeu…

Și așa cum spunea Sfântul Pavel, ce ai omule pe care să nu îl fi primit de la Dumnezeu [I Cor. 4, 7]?  Căci El dă toată darea cea bună și tot darul desăvârșit [Iac. 1, 17].

Însă noi ne arătăm adesea nerecunoscători față de marile Sale daruri…Căci El ne dă multe…iar noi, din astea multe nu încercăm să dăm nimic altora…pentru ca nu cumva să ne smintim. Ca nu cumva să ne pierdem noi sufletul…dacă facem altora bine.

Și „ne temem” atât de mult de păcat când suntem farisei…de parcă am fi niște Îngeri care zboară numai prin cer…și nu știm nicio răutate…sau nu avem deloc de-a face cu păcatele cele mai grosiere…

Dar noi, în aceste clipe, suntem numai niște infractori „duhovnicești”. Numai niște oameni prefăcuți…care nu vrem să ne muncim prea mult cu alții…pentru că, în primul rând, nu ne prea muncim cu noi înșine.

Și în loc să îl ajutăm…îl lăsăm să moară în stradă.

Pentru că așa arată „conștiința” noastră „ortodoxă”: indiferentă față de alții…și avidă de propria noastră persoană.

Și, după cum spuneam despre mulțimea din Evanghelie…de la minunea de azi…ea, mulțimea, nu era deloc mică

De ce? Pentru că iată ce spune 21…versetul al 21-lea: i de estiontes/ iar cei care mâncau/ isan andres osi pentachishilii horis ghinecon che pedion/ erau bărbați ca la cinci mii afară de femei și copii.

Iar osi acesta, pe care l-am întâlnit și în Evanghelia Transfigurării…e o particulă comparativă…Una importantă, la fel ca și particula horis.

Și mai alaltăieri, când am vorbit despre oros, despre limită…ne-am referit la dogma teologică ca la un pământ al adevărului cu hotare foarte clare.

Pentru că dogma este cea care arată marginile între care se află adevărul teologic…și, în consecință, avertizează asupra răului ieșirii dintre limite…și al intrării în perimetrul minciunii.

Și astfel minciuna e cea care încearcă să invalideze, în mod luciferic, dogma.

5.000 de bărbați: un număr iarăși important!…Un număr mare de oameni…așa cum se converteau în primele momente ale vieții divino-umane a Bisericii…

Și, la v. 22: Che/ și…efteos…din nou un adverb…care înseamnă imediat…inagcasen/ i-a forțat/ i-a silit pe Ucenici să intre/ să se îmbarce în corabie…adică în plion…și să treacă pe celălalt țărm înaintea Lui…până ce El a concediat/ a dat drumul mulțimilor.

Și reamintim faptul că mulțimea în Noul Testament de la Bălgrad se numea dihanie. Iar aici, în v. 22, e vorba despre slobozirea năroadelor/ a noroadelor.

Apropo de nărod…pe care noi îl folosim acum total aiurea…Pentru că nărod însemna un om necioplit, un om fără prea multă cunoaștere dar un om muncitor și corect din popor.

Era corelativul țăranului.

De aceea nărod nu era sinonim cu prost.

Pentru că și prost înseamna simplu…Însemna tot așa: umil

Și era umil…pentru că nu avea bani ca să studieze…și nu pentru că nu l-ar fi dus capul să învețe.

Adică era un om cu potențe…dar sărac.

Tot în Noul Testament de la Bălgrad găsim cuvântul corfe…Iar corfa era coșul.

Iar în v. 19: pajiște.  Iar pajiștea, ca și azi, e câmpia, e locul cu verdeață…

Și tot la 19…găsim a da har, care însemna a da mulțumire. A adus mulțumire lui Dumnezeu. De unde a face un har cuiva…Iar acum, în termeni neologici, avem pe: a-mi face un favor

Însă favor vine din italiană pe filieră latină…și înseamnă tot har.

Căci atunci când faci un favor cuiva…faci ceva frumos pentru el. Iar harul lui Dumnezeu e cea mai mare frumusețe pe care Dumnezeu o revarsă în noi.

Și știm expresia lui Dostoievski cum că „frumosul va salva/ va mântui lumea”. Care însă frumos?

Pentru că estetica postmodernă a văzut frumosul și în urât…Sau a confundat frumosul cu urâtul…Sau i-a spus urâtului frumos.

…Și unii au găsit frumos și în urâtul lui Baudelaire[1]

Și citeam undeva…nu mai știu la cine…acum, de curând…cum despărțea esteticul de morală, adică frumosul de adevăr.

Însă cum poți să desparți frumusețea Sfântului de adevărul sfințeniei sale? Sau cum poți să desparți frumusețea iubirii tale pentru soția ta sau pentru copiii tăi de adevărul, cinstea, corectitudinea față de ei?

Deci care frumos va salva lumea? Harul lui Dumnezeu! Căci el este frumosul care va salva lumea.

Căci dacă harul lui Dumnezeu locuiește întru noi, atunci Dumnezeu lucrează în noi frumusețe negrăită[2].


[2] Finalul filei a doua.

Did you like this? Share it: