Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

***

Despre un Poet al veșniciei

Cred că profunzimea care ne rămâne de la un om  e adâncimea conștientizată de el însuși. O profunzime care nu exprimă totul…dar care ne dă detalii despre ceea ce a fost omul.

Iar Poetul acesta unic, Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, este un colos care te reduce la tăcere. Pentru că a vorbi despre el…și despre experiența sa poetică…înseamnă să ai în comun cu el intrarea în slava lui Dumnezeu. Asta în primul rând…

Dar în el am găsit, pe lângă Poet, pe Profesor. Pe Omul duhovnicesc. Pe Erudit. Pe Suferind. Un Prieten rar…și, mai ales, un Părinte duios. Poezia sa luminându-mă și întărindu-mă în credința mea…cât și în încrederea mea în oameni.

De aceea, pentru a-i înțelege poezia…e nevoie să ai suflet curat, pătrunzător, o minte subtilă și plină de har. O inimă iubitoare și atentă…care să înțeleagă cele revelate lui de Dumnezeu.

Cultura poetică și filosofică sunt doar un auxiliar pentru poematica lui. Pentru că ceea ce importă e cultura înduhovnicirii, adică o bogată inițiere teologică și experențială în asceza și mistica ortodoxă.

Trebuie să ai afectivitatea și coerența unui spirit liber de preconcepții și de motivații exterioare.

Pentru că poezia lui e înăuntru, e tainică…chiar dacă veșmântul ei pare cunoscut.

 ***

Așa cum mi s-a destăinuit

15 noiembrie 1999[1].

Fericitul Ilie[2] spune, împreună cu soția și fiica sa, Acatistul Maicii Domnului pe fiecare zi. În afară de vineri și duminică. Vineri spune Paraclisul Maicii Domnului iar duminică Acatistul Mântuitorului.

Mi-a spus că citea, în tinerețe, aproape câte 12 ore pe zi. Citea la bibliotecă. Și i-a plăcut întotdeauna să muncească în curte. Îi plăcea să spargă lemne. Însă acum nu mai poate munci  și îi pare rău pentru asta.

A fost ales „fruntaș” undeva, în una dintre închisorile pe unde a trecut. Pentru că era muncitor

M-a învățat și pe mine tehnica rugăciunii inimii…așa cum o practică el…și cum a descris-o în cartea lui…

Mi-a arătat în mod practic…și mi-a spus că trebuie să ajung la a o rosti numai mental. Mi-a explicat repeziciunea cu care mintea, inima și trupul lui o au când se roagă. A ajuns să se roage foarte rapid, fulgerător…

Fiica lui, care a suferit doi ani atacuri din partea demonilor (a făcut și tratament psihiatric), atunci când face rugăciunea inimii simte că cineva se roagă, în același timp, lângă ea…dar mult mai repede. Și Fericitul Ilie mi-a spus că el este cel care se roagă foarte repede lângă ea.

Întărindu-se prin mărturia Sfântului Simeon Noul Teolog, Fericitul Ilie nu se teme de ceea ce spun alții și de acuzațiile lor. Sfântul Simeon spune că nu te poți mântui dacă nu ajungi la vederea luminii dumnezeiești.

I-a învățat și pe alți colegi de celulă rugăciunea inimii…și unii dintre ei au ajuns să vadă crucea luminoasă în inimă, așa după cum a experiat-o și el.

„Inima este altarul lui Hristos”, mi-a spus el. Și că prin rugăciunea inimii te rogi atât Fiului lui Dumnezeu, lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, cât și Tatălui și Duhului Sfânt…pentru că Treimea e nedespărțită.

În închisoare, pe lângă rugăciunea inimii (pe care o spunea toată ziua…și care se continua și în somn), Fericitul Ilie mai spunea și Acatistul Maicii Domnului cât și pe cel al Mântuitorului nostru.

Le învățase pe din afară…dar pe care acum nu le mai știe

Însă rostea uneori și Rozariul, pe care îl învățase de la niște romano-catolici împreună cu care era închis.

În închisoare se învățau rugăciuni, poeme, limbi străine, științe. Iar el a memorat foarte multe lucruri de la colegii de celulă…în afara poemelor sale.

Mi-a mărturisit că așteaptă să moară…pentru că este foarte obosit.

L-am întâlnit odată în catedrala Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele, după Sfânta Liturghie, și am îndrăznit, deși cu rușine, să îi vorbesc.

Și atunci l-am rugat să se roage pentru „noi”. Și prin „noi” înțelegeam pe cei pe care îi aveam eu în inimă.

Și Fericitul Ilie mi-a răspuns că el se roagă pentru toată lumea. Textual: „Eu mă rog și pentru cei pe care nu-i cunosc”.

M-am rușinat foarte tare…și am plecat capul…Însă lui i-au dat lacrimile atunci, după cum i-a mărturisit lui Dorin [Picioruș].

Cuvintele lui mi-au sunat a mustrare atunci…deși el nu mustră pe nimeni. Însă, cu toată rușinea mea, eram fericită că îi adresasem, totuși, această rugăminte.

Mi-a spus atunci că nu prea m-a văzut pe la Biserică…Însă eu veneam la catedrală…iar el mergea la Sfânta Parascheva. Nu am răspuns nimic. Am mai adăugat ceva și ne-am despărțit.

Fericitul Ilie mă cunoaște de mult timp…deși eu nu știam nimic despre el și viața lui minunată, până când n-a fost invitat la cenaclul literar de la liceul Marin Preda, împreună cu Dorin [Picioruș].

…Și atunci, pe Dorin, doamna Nicoleta Băețica, profesoara mea de Limba și Literatura Română, l-a prezentat drept: „un ucenic care îl însoțește pretutindeni”…

Însă Fericitul Ilie era…profesorul meu de limbă engleză din copilărie. El îl medita pe Robert, pe fratele meu…dar nu am aflat nimic din taina vieții lui.

Îngerul meu păzitor, sunt sigură de asta, m-a trezit din somn în acea zi…și am ajuns ultima la cenaclu. Însă am prins prezentările ambilor vorbitori, Fericitul Ilie vorbind primul, apoi Dorin.

Când am intrat eu…asistența era într-o liniște deplină…și îi sorbea cuvintele Fericitului Ilie.

…Și îmi aduc aminte cum asistam la orele de engleză ale fratelui meu…și cum Fericitul Ilie le-a spus într-o zi părinților mei că nu a avut niciodată un „elev” atât de tânăr…Eu fiind pe atunci în clasele primare…și doar ascultam ce îi preda.

Însă astăzi, Fericitul Ilie, după atâția ani, e Părintele duhovnicesc al lui Dorin cât și al meu.

…Și îmi aduc aminte răbdarea incredibilă a Fericitului Ilie cu Robert…dar și cu mine, pentru că mi se adresa și mie…atâta timp cât eu eram acolo…și mă băgam în seamă…

Însă se pare că ne-a simpatizat de atunci pe amândoi, de când eram mici…pentru că Robert, nu știu de unde aflase de el, s-a dus peste Fericitul Ilie și l-a rugat să îl mediteze.

Apoi le-a spus părinților mei…punându-i în fața unui fapt împlinit.

Și Fericitul Ilie a fost de acord imediat…văzând pasiunea fratelui meu pentru a învăța limba engleză…el fiind acum, datorită Fericitului Ilie, profesor de Franceză și Engleză.

Îmi amintesc însă puține detalii din trecut. Despre anii de pușcărie, Fericitul Ilie a vorbit cu bunica mea din partea mamei…Dar ea a murit înainte ca eu să mai pot să o întreb despre acest lucru.

Însă îmi amintesc de întrebările capcană pe care ni le-a pus…înainte ca să înceapă să ne predea limba engleză.

Ne-a întrebat: „Ce sunt eu?”.

Și lui Robert i-a pus în față două variante: man (bărbat) și women (femeie). Iar Robert…a ales varianta women.

Pe mine m-a întrebat: „Cum sunt eu?”. Și m-a pus să aleg între young (tânăr) și old (bătrân). Iar eu, fără să am habar, am ales „old”.

Atunci ne-a spus…și le-a spus, în glumă, și părinților mei că nu mai vine pe la noi…pentru că Robert a spus că el este femeie…iar eu i-am spus că el e bătrân.

Însă, pe când toți râdeau de noi…mie îmi era tare rușine…pentru că credeam că am făcut o gafă.

Altădată fratele meu mi-a tras o palmă…pentru că îl supărasem cu ceva anume. Eram la ora particulară de engleză…Și Fericitul Ilie s-a înduioșat foarte tare…și m-a privit cu mare milă…ca și când el primise palma…Și i-a cerut lui Robert, cu multă tărie, ca să nu mă mai bată.

…Și la cenaclu, auzind cine sunt…a exclamat: „A…O cunosc de când era atâtica!…”.

 ***

21 noiembrie 1999.

Fericitul Ilie mi-a mărturisit azi că nu a cunoscut rugăciunea inimii până nu a ajuns la închisoare. Acolo a învățat-o de la „un oltean”, care venea dintr-o Mănăstire unde era stareț Arsenie Papacioc.

A deprins rugăciunea inimii așa cum l-a învățat acela…și prin rugăciunea inimii și-a găsit „calea” în viață.

Și mi-a spus lucrul acesta pentru că a deschis cartea Sfântului Serafim de Sarov, pe care i-o adusesem, la o pagină…unde eu subliniasem aceste cuvinte ale Sfântului: „Există tot atâtea căi de mântuire câți oameni sunt pe pământ”.

Și el mi-a confirmat acest lucru…

Mi-a spus că e foarte adevărat faptul că Dumnezeu ne arată calea de a-L căuta pe El…și că, în cazul lui, el și-a găsit-o prin rugăciunea inimii.

Mi-a arătat modul cum el își face cruce deasupra inimii atunci când spune rugăciunea lui Iisus.

Și în pușcărie, înăuntrul ființei sale, pe locul liniilor unde își făcea cruce…au apărut cercurile, apoi sferele de lumină dumnezeiască.

Și, cu degetul pe masă, mi-a închipuit acest desen, pentru ca să înțeleg ceea ce vedea în mod dumnezeiește:

Fiecare sferă era un centru luminos, iar crucea, la rândul ei, a devenit un centru luminos.

În aceste sfere și în această cruce se deschidea Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că, mi-a spus el, „Împărăția Cerurilor se atinge prin îndumnezeire, prin puterea lui Hristos, în omul care și-a făcut din inima sa un altar al lui Hristos”.

În închisoare își făcea crucea în dreptul inimii când se ruga cu rugăciunea lui Iisus…și mai apoi pe plex…atunci când multitudinea de vederi dumnezeiești l-a epuizat…și i-a făcut inima foarte sensibilă la dureri.

Și când a început să se însemneze pe plex…s-a mutat centrul luminii de la inimă… pe plex…și inima și-a revenit

Când lumina dumnezeiască îi umplea toată ființa…atunci, mi-a spus el, „deveneam un candelabru de lumină”. În dreptul capului, de la frunte în jos…la picioare, pe umeri…și în spate…se vedea învăluit în lumină.

Și lumina s-a extins încet, de la inimă…unde a apărut prima dată, acolo unde el era concentrat în rugăciune, până la extremitățile ființei sale.

La propriu „omul se transformă în altarul lui Hristos pentru că el poate deveni o galaxie, un univers îndumnezeit”.

Și mi-a spus că atunci când se gândea la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință…și era în lumina lui Dumnezeu, vedea apropiindu-se de el un templu minunat…și minuțios lucrat, cum nu a văzut vreodată pe pământ. „Era de un roșu aprins, foarte frumos”.

La Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, îi apărea culoarea vernil. La Sfânta Prea Cuvioasă Maică Parascheva vedea călugărițe îmbrăcate în negru…Dar „un negru frumos”…și aveau fața și mâinile albe.

La Sfântul Apostol Pavel vedea sfere…care se transformau în arcade și bolți, care cuprindeau tot universul…și i se revela culoarea bleu.

I-am vorbit despre o ispită care m-a cuprins și mi-a spus: „Acum depinde de trăire…”.

Mi-a spus că nu îi mai este teamă de demoni de foarte mult timp…și că nu s-ar înfricoșa deloc dacă i s-ar arăta vreunul și ar încerca să îl înspăimânte.

Și îmi mărturisește: „Și în Iad dacă m-aș duce nu mi-ar fi frică”.

Mi-a vorbit despre fratele și sora lui…și mi-a spus că au murit nespovediți și neîmpărtășiți. Sora lui a murit subit…iar fratele a refuzat preotul cu care el venise…Și asta „din jenă”, deși „nu era un om necredincios”.

Și pentru fratele lui a plătit 40 de Sfinte Liturghii, după sfatul unui Cuvios de la Athos. A citit acest lucru într-o carte…în care se afirma faptul că pomenirea la 40 de Sfinte Liturghii poate scoate sufletul din Iad.

Și el a făcut asta „nu să-l mântuiască de tot…dar să-l scoată din Iad”.

Iar după ce s-a împlinit timpul…l-a văzut pe fratele său (nu știu dacă în vis sau în vedenie) într-o lumină roșie, despre care mi-a spus că nu știe ce înseamnă.

Însă văzându-l acolo s-a simțit foarte ușurat…pentru că înainte se gândea la fratele și la sora lui ca la niște osândiți.

Și mai mi-a spus despre frică: pe front unii nu puteau să doarmă din cauza fricii. Însă „eu, cum puneam capul jos, adormeam…”.

Despre dragoste: „S-a scris mult despre sentimentele dragostei. Eu însă am vorbit despre dragostea pentru Divinitate, pentru că aceasta este superioară tuturor. Mi-am îndreptat eroticul către Dumnezeu…și astfel El m-a umplut de lumina Sa”.

Despre poezie mi-a spus că „lirismul este un dar de la Dumnezeu”. Trebuie să ai har poetic, mi-a subliniat el, ca să scrii poezie. Și mi-am amintit dictonul latin care spunea: „Poeții sunt profeți”…

A vrut să îmi citească din poemele pe care el le-a scris mai târziu, după detenție. A luat un caiet pe care scria Diary, l-a răsfoit…după care a decis că nu are nimic semnificativ aici…din care să-mi citească. „Am pierdut fiorul”…a spus mai mult pentru el…

Când a făcut Seminarul Pedagogic pentru a ieși profesor trebuia să susțină 10 lecții. A susținut doar una singură, cu tema: Eminescu și [Ion] Barbu. La care asistentul care îl recenza a cerut elevilor să mai stea un sfert de oră peste elecție, pentru ca el să își termine expunerea…care îl captivase.

Văzând că se pricepe atât de bine la faptul de a preda…și în acord cu elevii pe care îi avea în sală, responsabilul cu notarea a decis că nu mai trebuie să le facă pe celelalte nouă…și i-a semnat actul.

Fericitul Ilie mi-a spus că îl supără uneori gânduri și imagini în timpul rugăciunii.

Pentru că a primit mai multe bilete de tren gratuite, ca veteran de război și ca fost deținut politic, le-a dăruit cuiva, pentru că el nu mai poate călători. Tot din cauza bolii nu mai poate nici să scrie.


[1] De aici încep însemnările doamnei preotese despre Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu.

[2] În manuscris: „Maestrul”…ca și în cazul meu…

Raportarea noastră actuală…fiind una post-portem…pentru că niciodată, în timpul vieții, nu l-am numit „Fericit”.

Did you like this? Share it: