O simți deodată toată, cu o cutremurare,
Cum stăpânește peste micimea ta de om.
Cu mii de trunchiuri albe și cu un singur dom
Fremătător – pădurea de fagi din Valea Mare.

Aicea omenirea te lasă pic cu pic:
Începi de traiu-ți silnic și strâmt să te desferici,
Înveți, uimit, să intri în codrii ca-n biserici
Și că mai sfânt pe lume nu poate fi nimic.

Decât această pace în razele-nserării,
Când se târăsc, alături de netede tulpini,
Din arborii aievea alți arbori mai senini,
Sub frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării,

Și când, legându-ți pașii de cale, te-ai oprit
Sub fragii-nalți, în templul adevărat al firii,
Ca un bolnav de suflet redat tămăduirii,
La jgheabul care curge cu șipot potolit.

(Pădurea din Valea Mare)

Semnificațiile poemului vin în continuarea a ceea ce am discutat anterior (în articolul precedent).

Pădurea este adevărată catedrală impresionantă pentru micimea ta de om.

E un dom (termen utilizat de romantici: Lamartine, Bolintineanu, Eminescu), o biserică, un templu adevărat al firii (ca și la Goga).

Orice resursă de apă din acest spațiu sacru e un izvor al tămăduirii, pentru cel bolnav de suflet.

Un jgheab care adapă…însetarea celui ferecat de obicei în traiul strâmt.

Simplu spus: pădurea/codrul este un loc sfânt, care păstrează naturalețea și ingenuitatea cosmosului primar.

Însă sacralitatea lui nu este scoasă în evidență prin elemente anume, ci este pur și simplu afirmată și aclamată.

Ea există…este o constatare, un sentiment ineluctabil.

De aceea, în afară de câteva notații elementare – pădurea de fagi cu trunchiuri albe, pădure fremătătoare – nu există vreo descriere impresionantă…nici măcar sugestiile cromatice subtile, cu care ne-am obișnuit.

Elementul definitoriu e un superlativ absolut: mai sfânt pe lume nu poate fi nimic. Pentru că, de la Eminescu încoace, codrul e o chintesență cosmică a creației lui Dumnezeu, care oglindește și conține ceva ce a rămas pur și nealterat.

Boltindu-se ca o pace în razele-nserării, e o arhitectură a liniștii și a luminii blânde, vesperale.

În același timp, se aud frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării, pentru că freamătul lui se deschide spre infinit…Ca orice templu, este destinat să sfințească tot pământul, nu numai locul pe care se află.

Frunzișul este cel care se face ecoul imensității codrului, în sens spațial, dar mai ales în sensul deschiderii spre sacralitate, eternitate, nesfârșire…

Acordurile glasului dumnezeiesc și tumultuos al mării de frunze indică de abia amplitudinea acestui templu.

Frunzele sunt corala acestei biserici.

Rezonanța lor impunătoare e acompaniată de un șipot potolit, care stinge setea iubitorului de odihnă și de pace.

Did you like this? Share it: