Iubiții mei,

Hristos a înviat!…

și ne-a luminat mintea ca să înțelegem adevărurile Sale. Pe cele care ne eliberează de neștiința păcatelor și de moartea sufletească.

Pentru că fără luminarea lui Dumnezeu, fără harul Său…nu știm nimic despre păcate…și despre vindecarea de păcate.

Nu știm cât de rău e păcatul…

Însă teologia ortodoxă autentică și experiența duhovnicească personală, la care se adaugă luminarea lui Dumnezeu, formează știința despătimirii.

Modul concret în care deschidem ochii spre cunoașterea lui Dumnezeu…și spre cunoașterea de sine.

E ultima duminică a praznicului pascal…pentru că odovania/ finalul praznicului Învierii e miercuri, 23 mai 2012. Adică în preziua Înălțării Sale la cer…care va fi sărbătorită de noi joi, pe 24 mai 2012…

Însă în această ultimă duminică pascală…avem Evanghelia de la In. 9, 1-38…care are în prim-plan vindecarea de orbire a unui orb din naștere…dar care ne pregătește, în subsidiar, pentru adevărata discuție a zilei și anume: teologia vederii duhovnicești.

Căci până la vederea duhovnicească, la vederea slavei Sale…toți suntem orbi din naștere. Toți suntem necunoscători ai lui Dumnezeu…pentru că nu știm cum este Dumnezeu…

Însă vederea Lui extatică înseamnă răsărit de ziuă pentru noi…pentru că atunci ia sfârșit noaptea neștiinței…și începe crăparea de ziuă pentru mintea noastră.

Și așa putem înțelege de ce Sfinții Bisericii sunt vehemenți în ceea ce privește cunoașterea cultural-științifică care vrea să se instituie în locul celei teologice, a celei experiențiale.

Pentru că adevărata cunoaștere, cea teologico-experiențială, coboară de la Dumnezeu la om…la omul înduhovnicit…și îl înnobilează pe om…pe când cunoașterea umană, în orice latură a activității noastre, e pe măsura eforturilor noastre limitate și supusă erorii.

De aceea teologia nu este un efort uman singularizant…ci o intimizare, o împrietenire cu Dumnezeu…Care Se lasă văzut…pe măsura la cât Îl iubim.

O tot mai mare prietenie cu Dumnezeu înseamnă o tot mai mare profunzime în relațiile cu oamenii. O tot mai mare vedere a neputințelor proprii…dar și a potențelor imense din oameni.

Însă acolo unde teologia este eliminată din ecuația căutării existențiale…sau unde spiritualitatea înseamnă doar filosofie sau poezie…nu se ajunge la adevărata libertate interioară, adică la comuniunea interpersonală cu Dumnezeu…ci la o limitare de perspectivă…la o prelungire a puterilor noastre sufletești spre natură și oameni…dar fără dorința unei înveșniciri în comuniune, în iubire netrecătoare.

Da, Dumnezeu ne-a dat darul căutării împlinirii interioare…cât și al găsirii ei!

El ne-a dat profunzimea de-a iubi…și de a ne căuta sensul cu maximă intensitate

Însă dacă sensul vieții noastre nu este, în cele din urmă, comuniunea cu Dumnezeu…înseamnă că am eșuat în noi…sau în natură…adică în perspective limitatoare.

Și cum noi avem nevoie mereu și mereu de o tot mai mare libertate…adică de dezlimitare…teologia și viața duhovnicească…în căutarea sensului…devin încununarea oricărei întreprinderi umane.

Pentru că toate științele și toată tehnica umană…se împlinesc în viața cu Dumnezeu…pentru că de acolo izvorăște cunoașterea.

Însă trebuie să mergem pas cu pas în această cunoaștere…ca acest „banal” enunț…să devină o grandioasă realitate experiențială.

…Și în Evanghelia de azi…Domnul Se proclamă „Lumină a lumii” [In. 9, 5]…ca Unul ce ne vindecă de boli și ne aduce bucuria sănătății…dar și de neștiință.

Și bucuria vindecării de neștiință…e tot la fel de profundă ca și o minune a vindecării de o boală incurabilă.

Pentru că boala fizică, mai mică sau mai mare…nu ne duce în Iadul veșnic…ci ne curățește de păcate. Însă boala păcatului, patimile adică, nevindecate…și trecute cu vederea…ne aruncă în suferință veșnică.

Și de aici sensul duhovnicesc abisal al sintagmei „Lumina lumii”…Pentru că asta înseamnă că El e vindecătorul nostru de moarte, de moartea veșnică…și Cel care ne umple de nemurire…de viață veșnică prin vederea Lui.

Și cum să nu-L vezi, dacă te curățești de patimi, dacă El e Lumina ipostatică/ personală a lumii?

Și cum să nu vrem să ne umplem de dulceața slavei Lui dumnezeiești…dacă vederea Lui înseamnă vindecare și nemurire, bucurie și pace negrăită?

Însă…spre vederea Lui se merge în adevăr.

Prin cunoașterea întregului adevăr ortodox și prin nevoința ortodoxă.

Nu îmbinând Ortodoxia cu basme…ci vindecându-ne de neștiință teologică și de lipsa de fapte bune.

Pentru că pe fiecare zi îmi dau seama, din ce în ce mai dureros, de neștiința noastră, a ortodocșilor.

Neștiință venită din lene și din înfumurare.

Nu citim teologie…și nu dorim să aflăm adevărurile mântuirii noastre.

Luăm totul cu o ușurătate exasperantă

De aceea, în loc de adevăruri teologice articulate corect…și de experiență duhovnicească marcantă…găsim multă mitologie, multe explicații „teologice” născute din părere de sine…care arată că cei care le emit…sau le-au auzit de la alții…le împânzesc fără nicio judecată, fără nicio preluare critică.

Însă Hristos Dumnezeu, Lumina lumii, ne cheamă la dezvrăjire de sine.

El dorește să ne comute atenția de la cunoașterea din părere de sine…la cunoașterea ca revelare a Sa în viața noastră.

Și pentru asta trebuie să renunțăm, în mod voit, la tot ce nu e creditat de Tradiția Bisericii…pentru ca să înțelegem ce fel de „prostie savantă” e cunoașterea umană, cea fără El…în comparație cu prezența Lui și cu luminarea Lui în viața noastră.

Așa că orbirea reală…e nevederea Lui…nesesizarea Lui…ne-simțirea prezenței Lui.

Și Domnul de aceasta vrea să ne vindece în primul rând…pentru că viața veșnică e a acelora care Îl văd pe El aici…și dincolo…

Pentru că El e cunoașterea continuă a vieții noastre.

El e lumina care ne umple de bucurie.

El, Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, împreună cu Preaiubitul Său Tată și cu Duhul Său cel Preasfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: