Prima, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a și a 6-a parte.

  • șireag/ șireaguri (p. 205, 219, 221, 228, 230) – cete, oști
  • să tăbăreze (p. 205) – să facă tabără
  • obraz (p. 206) – față
  • nepreceput (p. 207) – neînțeles (termen regăsibil la Antim Ivireanul: „Împărățiia lui Hristos” este „nevăzută și neprecepută”, Opere, p. 183)
  • smulte (p. 209) – smulse (formă ce poate fi depistată și la Eminescu: Să uit, cum dup-o clipă din brațele-mi te-ai smult…(Departe sunt de tine); Pe masa ta așez o foaie smultă (Albumul))
  • deștinde (p. 213) – se coboară; autorul însuși explică, la subsol, acest termen: „destinde este cuvânt vechi strămoșesc (s. n.), puțin acum obicinuit, și va să zică pogoară, sau să pogoară. C. Filologos”. Ceea ce denotă atenția sa față de cărțile vechi și față de cuvintele din vocabularul medieval.

De aceea Vasile Voiculescu spune, într-un vers: pe decindea Dunării, la vale. Nu mi se mai pare că decindea ar însemna, cum explică DER-ul cuvântul folosit de Voiculescu, celălalt mal[1], ci mai degrabă o formă de relief care coboară: o pantă.

  • romănească (p. 214) – formă veche, folosită adesea, pentru românească
  • tâmplarea (p. 214) – întâmplarea
  • strâmbătate (p. 216) – nedreptate
  • veștmânte (p. 216) – veșminte
  • mutând (vb. a muta) (p. 219) – schimbând, modificând, prefăcând (Somn dulce mutând în moarte rece)
  • bucine/ bucini și dobe (p. 220) – buciume [lat. buccinus] și tobe (formele utilizate de Budai-Deleanu erau folosite adesea și în Psaltirea lui Dosoftei)
  • lămpade (p. 221) – făclii (de la etimonul grecesc)
  • întunerec (p. 222) – întuneric (adesea și la Eminescu este întâlnită forma veche)
  • Troiță (p. 225) – [Sfânta] Treime (Cântând Troiții pre[a] [î]nalte slavă)
  • rumpe (p. 229) – rupe (și la Eminescu: S-adun flori în șezătoare / De painjen tort [fir] să rumpă (Crăiasa din povești))

Secvențe/ peisaje preromantice: apusul de soare, / Când copacii umbre lungi aruncă / Pregătind [a]murgitului răcoare (p. 218).

Comparații în stilul cazaniilor și al cronicilor (Varlaam și Miron Costin):

Ca pârjolul [incendiul] ce-ntâi prin frunzare

Merge nădușit pe zios [jos], cu mică

Flacără, iar după ce din rare

Tufe răzbi-în brădet, să rădică

Bobotind în văpaie,-apoi prinde

Vânt și-în urmă tot codrul încinde

 *

Așa muntenească-oaste-îndrăznită /…/

Făr’ veste din întunerec [i]ese…

/…/

Ca și când din munți unda pogoară,

Rumpe iazul, răstoarnă poprele [popréle],

Prevărsând lunca de bălțele.

/…/

Cum râul de munte primăvara,

Când în pripă neaua să topește,

Dintru nălțime urnind povara

Apelor, să varsă și bujdește [bușnește],

Toate-înneacă, surpă și prăvale

Și nu-i ce să-l oprească din cale,

*

Așa Vlad neînvinsul să răpede

Și cu șireaguri nespăimântate

Frânge, taie ce nainte vede…

 *

Ironia la adresa tradiției, care poate fi numită iluministă, s-ar putea deduce din artileria pe care o folosește oastea îngerească (venită, ca în vechile cronici, în ajutorul creștinilor) împotriva demonilor:

 Iar’ Mihail Arhánghel, întia

Cereștilor oștitori povață,

Zărind de parte cum vine-ordia

Dracilor învoaltă-în neagră ceață,

Tot cugetul Sătanei-înțăleasă

Și hotărî nainte să-i iasă.

 *

Deci strigă-îndată: „la arme-afară!”

Și luându-și o ceată cu sine

Îngerească, cu sabii de pară,

Câteva tunuri cu fulgeri pline,

Tot feliu de-artelerie cerească

Ca pre vrăjmașul să biruiască.

*

Era de viață dătătoare

Cruci acolò și-evanghelii sfinte,

Moaște, metanii cu sărindare,

Posturi cu rugăciune fierbinte,

Miruri, paraclise, liturghii,

Canoane, aghiazme și tămâi.

 *

Cu cestea purceasă făr>ă<zăbavă

Oastea îngerească la bătălie,

Cântând Troiții pre nalte slavă,

Și stând în față negrii ordie,

Armele nebiruite prinsă

Și de-îmbe părți războiul s-aprinse.

*

Sabii de pară nemuritoare

Lucind aducea nevindecate

Rane dimoneștilor ciopoare;

Cu fulgeru ceresc încărcate

Tunuri vocnea nestânsă văpaie

Ș-acu fierbea groaznică bătaie. /…/

 *

Atuncia și din artelerie

Începură-a-împroșca sărindare,

Sfeștanii, paraclise, tămâie,

Moaște sfinte ș-altele de care

Fug diavolii; iar apa sfințită

Ca povoiu mergea pe dânșii stropită.

 *

Și iacă-oastea neagră-într-o clipită

Cu vaiet și multă zberătură

De tot în răsipă fu pornită;

Dracii care-încătro străbătură;

Undeva cercând cum să să-ascundă

Cu vreo mijlocire mai curundă.

*

Unii-intrară-în pământ, alții-în stânce,

Mulți în bălți încă să pitulară,

Prin râpe, lacuri, peșteri adânce;

Iar’ o zătignită cetioară [ceată]

Vrând a scăpa de-atâte nevoi

Să băgă-într-o cireadă de boi.

 *

Mă întreb însă dacă nu cumva exagerăm intenția ironică/ parodică a autorului, privind prin prisma unei alte mentalități, (post)modernist-contemporane secularizate, mai ales că notele de subsol precizează:

„Fiindcă oamenii lucrurile duhovnicești nu-și pot închipui numai [decât] trupește, iar’ lucrurile nevăzute, [le reproduc] omenește și cu oarecare închipuire vederată [prin imaginație și recurs la realitatea imediată], pentru aceasta și poetul vrând să scrie bătaia îngerilor cu duhurile necurate, face asemănare după oștile omenești; și precum au oamenii tunuri și artilerie, așa pune și la îngeri, precum au făcut și alții [în literatură sau poate chiar în explicațiile/ comentariile teologice]. Musofilos”; „Aceste toate le-au spus poetul, după preceperea noastră, și trebue a să înțălege alegoricește, adecă că Sătana au vrut să pătrunză și să biruiască cetele îngerești, dar n-au putut. Musofilos” (p. 226-227).

Există însă și o altă notă de subsol care, într-o altă ordine de idei, ne-a atras atenția. Comentând atacul nocturn al lui Vlad Țepeș asupra turcilor, autorul afirmă: „Această năvală este asemene [celei] ce au făcut Ulis cu Diomèd în tabăta trațienilor la Troada [Troia]. De n’aș fi cetit însuș’ [eu însumi] adevărate cronice, unde scriu de această năvală, aș gândi că poetul au împrumutat-o. Erudițian” (p. 219).

Adică, dacă nu ar exista mărturii istorice ale evenimentului relatat, ar putea părea un simplu…împrumut literar.

Tocmai cu această periculoasă confuzie (consider eu) între realitate și împrumut/ topos literar mă lupt și eu, de multă vreme…Și care nu este ușor de rezolvat. Ce te faci atunci când nu ai „adevărate cronice”, cum zice Budai-Deleanu, ci numai indicii, când e vorba de epoci foarte vechi sau pur și simplu nu deții sau nu mai există mărturiile istorice necesare?

Nu mai intru în detalii, dar am băgat de seamă că uneori s-a tins, mai ales în literatura veche, a se face tot felul de apropieri și similitudini care nu țin cont de realitatea epocii și de a se subsuma unui așa-zis topos fapte care nu sunt, în ele însele, înseriate

În general însă, problema împrumuturilor, a interferențelor, a surselor…este una foarte spinoasă și provocatoare de controverse. De aceea, astfel de situații literare (din literatura mai veche sau mai nouă) trebuie cercetate și discriminate cu foarte multă atenție și zăbavă…căci nu totul este ceea ce pare.


[1] Vezi A. Ciorănescu, Dicționarul etimologic al limbii române (DER), Ed. Saeculum I. O., București, 2007, p. 282.

Did you like this? Share it: