Cărare este, după cum au arătat alții, un cuvânt vechi, moștenit din latină, din via carraria = drumul carelor/ drum de care.

Eminescu îl folosește foarte des, cu semnificația de cale sau potecă, cel mai adesea fiind vorba de cărări prin codri și păduri. Însă poate fi întâlnită și semnificația alegorică de cale a vieții sau cea de traiectorie cosmică.

Mai rar, dar totuși întâlnită este și imaginea cărării pe ape/ pe mare:

 *

Luna. . . luna iese ‘ntreagă, se înalţ’ aşa bălaie

Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie,

Ce pe-o repede ‘nmiire de mici unde o aşterne

Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;

(Scrisoarea IV)

 *

Privea în zare cum pe mări

Răsare şi străluce,

Pe mişcătoarele cărări

Corăbii negre duce.

(Luceafărul)

*

„Ea veni lângă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă” (Cezara).

Expresia cărările mării o putea afla însă Eminescu în literatura veche, spre exemplu în Ps. 8, 8-9.

Psaltirea 1577 (Coresi): „Pasărâle ceriului și peștii mărei, ce îmblă cărările mărei”.

Psaltirea 1651 (Alba Iulia): „Pasările ceriului și peștii măriei și ce treace cărările măriei”.

Biblia 1688: „Păsările ceriului și peștii mării, cealea ce merg pre cărările mărilor”.

În laboratorul poetic al lui Eminescu au intrat cu prisosință multe din paginile literaturii noastre vechi.

Did you like this? Share it: