Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a.

***

Fericitul Ilie spune că înainte de rugăciune e bine să stai, mai întâi, și să te liniștești interior. Să nu începi să spui rugăciunea în mod brusc…ci după ce ți-ai câștigat o oarecare liniște sufletească.

Numără și acum pe degete rugăciunile așa cum făcea în închisoare.

Îmi vorbea despre cei foarte săraci și despre cei care trăiesc mâncând de prin gunoaie…pe care i-a văzut la televizor…și i-au dat lacrimile. Pentru că nu poate să vadă nedreptatea…și sărăcia cruntă…în mod impasibil.

*

11 martie 2000.

Fericitul Ilie a citit deja un volum din Viețile Sfinților (din cele trei de ultima oară), o sută de pagini dintr-un alt volum, încă o altă carte, Viața Sfintei Taisia și Viața Maicii Domnului de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Și mi le-a dat ca să i le înapoiez lui Dorin.

Citește cu nesaț

Ultimele analize pentru diabet i-au ieșit ușor îmbunătățite. …Și după ce a luat un anume medicament…i-au dispărut mâncărimile de piele de care suferea de ceva timp.

Acum însă îl doare  umărul stâng de la reumatism. Boală căpătată în tranșee, pe timpul războiului…

Și îmi spunea că dormea direct pe pământ, în cap cu casca…și avea o manta pe el…și era așezat cu fundul pe lopata cu care făcea tranșee…Cu care săpa pământul…

Însă îmi spune: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Căci și bolile au rolul lor în înțelepțirea noastră”.

Despre cum Sfinții erau ajutați în mucenicia lor de către Dumnezeu. Atât de mult…încât nu mai simțeau torturile imense. Și de aici am vorbit despre durere în general…și despre rolul ei pedagogic.

Despre rău…și mai rău. Cum trebuie să ne situăm în fața neplăcerilor de tot felul.

Doamna Floarea m-a servit cu dulceață…și m-a întrebat ce face Dorin…și apoi ce mai fac eu

I-am spus Fericitului Ilie despre visele mele urâte, din timpul nopții, mai ales când vin la Turnu [Măgurele]. Și mi-a spus că e din cauza atmosferei…dar și a vârstei

M-a sfătuit să nu primesc vise…și să nu mă înspăimânt din cauza lor. Să nu le iau în seamă

Visul care e de la Dumnezeu, îmi spune el, este însoțit de bucurie multă…și ea persistă multe zile.

Și îmi spune despre monahul care a fost înșelat de diavol, și care luase înfățișarea unui înger ca să-l înșele…și din cauza lui și-a ucis mama.

L-am întrebat cum e mai bine să spun rugăciunea inimii, cu voce tare sau în gând. Și mi-a spus să o spun în amândouă felurile, pentru că o spui cu glas când nu te mai poți concentra mental prea bine.

Și a continuat…spunându-mi că rugăciunea neîncetată…se spune mental…și că ea tinde spre a se spune singură în sinea noastră…dacă persistăm în rugăciune.

Vei ajunge să te rogi, îmi spune el, și când vorbești cu altul…Pentru că ești coborâtă în sinea ta…și de acolo strigi către Domnul…

Dacă nu pot cu rugăciunea întreagă…să strig simplu: Iisuse! sau Maria! sau Sfântă Treime!…În sensul că nu trebuie să mă chinuiesc la nesfârșit ca să mă concentrez…dacă nu pot din cauza mediului în care sunt…sau a oboselii pe care o am.

Însă acum, în post, m-a sfătuit să mă rog mai ales cu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele…”.

I-am spus că am învățat rugăciunea către Sfântul Arhanghel Mihail, pe care el mi-a dictat-o…și alte scurte rugăciuni ale Sfântului Siluan Athonitul și ale Fericitului Sofronie Saharov, ucenicul său.

Cât și o altă rugăciune a Sfântului Ioan Damaschin pe care am găsit-o în Filocalia 4. Adică: „Pune nouă mijlocitoare neînfruntată pe cea care Te-a născut pe Tine, Hristoase, și cu rugăciunile ei dăruiește-ne, ca un milostiv, Duh de bunătate, Care se pogoară de la Tatăl Tău”.

Și tot din Filocalia 4 am mai copiat două rugăciuni, mai lungi, contra gândurilor necurate care ne vin.

Din nou despre gândurile de desfrânare care îmi vin…la care el conchide, că unii monahi s-au luptat cu gândurile și visele desfrânării și câte 10-20 de ani…adică sunt normale pentru oricine vrea să trăiască cuvios.

Despre postul negru al romano-catolicilor din fiecare vinere a lunii. A auzit de el în închisoare…Ținut însă ca o superstiție…pentru a-i scăpa de moarte năprasnică. Și îmi spune că l-a ținut și el un timp.

Din nou despre durerile de cap…și despre cum i-au pierit când i-a apărut crucea luminoasă în inimă.

Iarăși despre moartea ca eliberare…Se gândește la ele două…și asta îl întristează

Mi-a dat bani pentru ca să îi cumpăr alte două volume din Viețile Sfinților. Dar, totodată, și-a cerut iertare pentru că îmi îngreunează geanta prin aceste cărți…

I-am spus că nu e nicio greutate pentru mine…pentru că nu vin cu bagaj mult de la București. Am să i le aduc peste două săptămâni.

*

24 martie 2000[1]

Mi-a vorbit despre perioada sa de negație…Despre nihilismul din tinerețe. Și atunci a vrut să se sinucidă cu un revolver…

Avea unul în casă. Era al tatălui său…

Gloanțele erau pe masă…la vedere…

Iar când a vrut să se împuște…s-a gândit la părinți și la frate…Și l-a apucat mila pentru ei…motiv pentru care a renunțat

S-a gândit în acele clipe la cât de mult ar suferi familia lui din cauza morții sale. Și cum le-ar amărî iubirea lor pentru el…

Deducții și raționamente proprii: prin acestea a scăpat de negație. S-a luptat cu propria sa negație…a căutat răspunsuri la necredința lui…și a învins evidența existenței lui Dumnezeu.

Și am vorbit despre toate acestea în contextul căutării sensului în viață. Nimeni nu e scutit de căutare…și de găsirea răspunsurilor.

Greutățile, frământările, neștiința, îmi spune el, sunt normale atâta timp cât căutăm lucrurile fundamentale ale vieții noastre. Cele care ne împlinesc și ne bucură.

Fericitul Ilie este, cu totul, împotriva delăsării și a lipsei de încredere în ceea ce poți să faci împreună cu Dumnezeu. Cei care nu caută…și care nu vor mai mult în viața lor…renunță la împlinirea de sine…și acesta e un mare păcat.

Apoi am vorbit despre vederea luminii dumnezeiești…și despre consecințele ei asupra trupului nostru. S-a vindecat de durerea de umăr…când a răsărit lumina pe locul umărului bolnav.

A văzut cum lumina lui Dumnezeu vindecă și transfigurează trupul.

Oamenii culturii, îmi spune el, nu pot să ajungă decât la concluzia că există suflet și Dumnezeu. Însă nu se poate mai mult prin simpla știință umană. Numai curățirea de patimi și vederea lui Dumnezeu ne dau posibilitatea unei înțelegeri dumnezeiești…mai presus de puterea de înțelegere a omului.

Apoi despre simțirea harului și viul adevărat.

Despre tradiția înduhovnicirii.

Și ucenicii, îmi spune el, trebuie duși la experierea personală a vieții cu Dumnezeu. Căci dacă nu înțelegi viața cu Dumnezeu…degeaba îți bați capul cu învățarea pe de rost a zeci de cărți.

Cuvinte bune despre Valeriu Gafencu[2].

…Și că trebuie să privim viața unui om în funcție de perioada în care a trăit, de cât a făcut…și de cât a avut posibilitatea să facă în contextul său istoric.

Despre boală și consecințele ei.

După care am fost și la doamna Nicoleta Băețica și s-a simțit liniștită vorbind cu mine.

*

24 martie 2000[3].

Spre seară…după ce a plecat Dorin…I-am dus alte două volume din Viețile Sfinților. Și, cu multă bucurie, mi-a dat bani ca să îi mai cumpăr…încă 4 volume.

Obosit…și analizele îi sunt oscilante. Când mai bune, când mai rele…și revine teama de a nu trece la insulină. Pentru că Green ar trebui să se specializeze în făcut injecții.

M-a încurajat…și m-a smerit cu bunătatea sa. Asta pentru că știu din plin că nu merit atâta îngăduință…

Din nou i-am spus că simt Iadul în mine…și mi-a repetat ținerea minții în Iad și nedeznădăjduirea Sfântului Siluan.

Și mi-a spus să mă lupt continuu prin scârba față de josnicia patimilor pe care le văd în mine.

Despre desfrânare sau „boala tinereții”. Și despre lenea…din oboseală. Despre insomnii.

Și azi mi-a mărturisit că nu simte gelozie sau mânie, că nu urăște pe nimeni…și că nu îi place ca cineva să vorbească de rău pe altul în prezența lui. Pentru că nici el nu face acest lucru…

Despre feciorie…și  strădanii ascetice. Încurajările sale sunt neprețuite. Sunt ceea ce am nevoie.

Despre luptele dureroase ale vieții sfinte. Nu trebuie să abdici niciodată. Aceasta e esența!

Despre viața Sfântului Alexie omul lui Dumnezeu și a Sfântului Simeon Noul Teolog.

Despre faptele bune…și micile păcate când vrei să faci o faptă mare.

Foarte bucuros că îi aduc cărți.

Am văzut pe masă cartea părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa[4], Rugăciune și lumină mistică…și văzând că mă uit la ea…mi-a dat detalii.

I-am spus că am fost la o conferință a sa, la București…și el mi-a povestit câteva ceva despre acesta.

Știa despre părintele Calciu pentru că a făcut închisoare în timp ce el era în închisoare.

Și astăzi (lucru rar) mi-a vorbit despre torturile din închisoare: smulgerea unghiilor, băgarea de ace pe sub unghii…ținuți în picioare, cu mâinile în sus, până la epuizare…

Părintele Calciu l-a îngrijit pe Oprișan[5], care îl uimise pe Blaga[6], la Cluj, prin cunoștințele sale despre existențialism.

Constantin Oprișan studiase în Germania…și fusese închis pentru că era legionar.

Și în celula părintelui Calciu nu au rezistat decât doi oameni. Unul, profesor de Geografie, care a ieșit din închisoare cu falca mutată, fracturi la ambele picioare și alte multe răni…și un țăran, căruia i s-a tăiat degetul mare de la un picior…cu lama…

Pe profesorul de Geografie, Fericitul Ilie l-a întâlnit…și l-a întrebat cum a rezistat…Și acesta i-a răspuns că prin credința în Dumnezeu, pentru că a fost crescut de mic în credință și iubire de Dumnezeu.

Însă părintele Calciu a devenit și el un torționar la un moment dat…dar apoi s-a căit. Și a fost închis într-o celulă cu regim special…și acolo a fost chinuit și mai rău.

Fericitul Ilie știa și despre o a doua arestare a părintelui Calciu…și despre emigrarea sa în SUA. Și el credea că părintele Calciu a predicat împotriva dărâmării Bisericilor de către Ceaușescu pentru a-și ispăși greșeala pe care a făcut-o în închisoare.

M-a avertizat și asupra Masoneriei…și mi-a spus să nu cred faptul că toate figurile politice sau intelectuale despre care masonii spun că au fost masoni…au și fost masoni în fapt. Pentru că masonii vehiculează tot felul de „minciuni sfruntate”…pentru ca să pară mai interesanți decât sunt.

Și mi-a dat detalii despre ce este și ce vrea Masoneria. Părintele Calciu vorbea, în cartea lui, și el împotriva Masoneriei.


[1] Însemnările din această zi îmi aparțin…și le-am inclus între cele ale doamnei preotese pentru că se completează reciproc.

[3] Reîncep însemnările doamnei preotese.

Did you like this? Share it: