Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

***

22. 2. Dumnezeu în mitologia românească

Vom observa în această secțiune referirile la Dumnezeu din trilogia Sărbătorile la români a părintelui academician Simeon Florea Marian[1].

În seara Sfântului Vasile cel Mare, adică în seara Anului Nou (31 decembrie), în popor se crede că „se deschide cerul, și numai acei oameni îl văd când se deschide care sunt foarte buni la Dumnezeu”[2].

E observabil că deschisul cerului e tot una cu extazul, pentru că numai cei buni la Dumnezeu au parte de el…dar într-o preluare superstițioasă. Pentru că extazul…nu e un eveniment personal care se leagă de o zi anume…ci de starea de sfințenie a celui credincios.

În unele părți ale Moldovei, deschiderea cerului se consideră a fi un eveniment rapid…adică așa ca și când ai clipi din ochi sau ai deschide o carte[3]. Și când „se deschide” cerul, „atunci acolo se arată mai întâi ceva tare albastru, apoi o roșeață de-ți ia ochii; și cine o vede, să ceară de la Dumnezeu în acea clipeală ce poftește, că toate i se vor da[4].

Aceeași vulgarizare a ideii de extaz, despre care oamenii din popor auziseră la Biserică…dar pe care nu o înțeleseseră…și pe care nu îl valorizează în sine…ci îl folosesc ca pe un motiv de împlinire lumească.

Dumnezeu e văzut ca Cel care prețuiește mai mult performanța de a vedea cerurile deschise…decât ca Cel care Se revelează în mod extatic.

Și în ambele povestiri mitologice e observabilă neștiința experiențială în ceea ce privește extazul sau vedenia.

Autorul îl citează pe Ion Nenițescu[5], cu studiul său De la românii din Turcia europeană, București, 1895, p. 529, unde se spune că și armânii/ aromânii „cred că în seara de Sf. Vasile s-ar deschide cerul, pe la miezul nopții, și că acel[a] care stă deștept[6] și vede această minune are dreptul de a cere orice de la Dumnezeu”[7].

Pentru că…din păcate, considerau experiența mistică mai puțin importantă decât reușita socială. Însă ce să ceri de la Dumnezeu mai important decât vederea Sa?…

În colindul Prădarea raiului (varianta de la Gura Humorului), colindătorii Îl caută pe Dumnezeu…și Îl găsesc „mâțâțel[8] și-nfășățel[9][10]…Însă Iuda intră în rai și vrea să îl prade…scenă pe care o vede o slugă a Domnului[11].

Și sluga Îl informează pe Dumnezeu…Care pare „un neștiutor” al evenimentului…Și aceasta Îi spune că Iuda a furat din rai: „Ulcicuța cea de vin, / Lingurița cea de mir,/ Scaunul județului[12], / Ciubărul botezului,/ Și-acum cată-n una[13]/ Crucea și lumina!”[14].

Presupusa prezență a lui Iuda în Rai…și presupusul său furt, alături de neștiința Domnului sunt tot atâtea non-sensuri. Tocmai de aceea neștiința teologică își spune cuvântul aici.

Pentru că intrarea în Rai a cuiva e voia Domnului…iar Raiul nu e format din obiecte liturgice furabile.

Cum e oprit Iuda? E „tunat” de Sfântul Apostol Petru…și, de spaimă, lasă obiectele furate[15].

Însă din varianta aceasta a colindului, numită de autor „a șaptea”[16], aflăm că Dumnezeu vorbește cu slugile Sale.

Din colindul Ce-i mai bun? aflăm unde Se scaldă Dumnezeu:

„După dealul cel mai mare,

Unde soarele răsare,

Este-un mândru feredeu[17]

Și Se scaldă Dumnezeu”[18].

Și pe când Se scaldă, Dumnezeu Se întreabă (iarăși neștiutor) despre ce este mai bun pe pământ.

Spre finalul colindului aflăm că umblarea cu colindul e lucru lăsat de la Dumnezeu[19] și, totodată, că Dumnezeu e Cel care dă noroc și viață oamenilor[20].

Într-o altă variantă a colindului, găsită la Pătrăuți-Suceava, „Maica Sfântă” merge „cu Fiuțul său în brațe”[21]…iar colindul este „dat de Dumnezeu/ Și de prea scump Fiul Său”[22].

Din a 6-a variantă a colindului[23]…aflăm și unde e locul „de spălare” al Tatălui și al Fiului:

„Colo-n vale la Buzău,

Este-un mândru feredeu

Și Se scaldă Dumnezeu,

Dumnezeu cu Fiul Său”[24].

Adică Ei Se scaldă în România…pe plaiurile noastre…și par să nu aibă „de-a face” și cu alte neamuri

Într-o variantă a Plugușorului din Reuseni-Bucovina, Dumnezeu e Cel care dă să se facă grâul[25]. Iar într-o altă variantă bucovineană a sa, după spălatul pe ochi de dimineață, gazda colindată s-a închinat lui Dumnezeu[26].

Într-o a treia variantă bucovineană a Plugușorului, baba care știe „rândul[27] la pâne[28][29] face un colăcel rumen și împletit[30], care e frumos „ca și fața lui Hristos”[31].

Însă de unde au aflat culoarea feței lui Hristos? Din mărturiile istorice despre El sau din iconografie?

În Vasilca, Maica Domnului și Fiul ei „o judecă” pe Siva, adică pe purceaua tăiată de Crăciun…și o întreabă de ce e grasă și frumoasă[32].

De ce însă țiganii care colindau cu capul porcului nu își puneau problema răspunsului lor la Judecata Domnului ci al unui animal? Unde auziseră ei la Biserică ceva despre…judecata animalelor? Considerau porcul tăiat de Crăciun un fel de…om, care e supus judecății lui Dumnezeu?

Și în Vergel (o formă de divinație prin care „se află” ursitul/soțul „predestinat”), Dumnezeu dă noroc oamenilor[33] și nu har…iar „colac[ul] de grâu frumos/ [este] ca pelița[34] lui Hristos”[35]. Tot aici…strigatul la Hristos este pentru folos și pentru noroc[36]

În ceea ce privește munca, există ideea în popor că „lunea trebuie început orice lucru de ispravă[37], pentru ca Dumnezeu să ajute a-l termina cu bine și curând”[38]. Iar tăierea de lemne de foc duminica e considerată ca și când ai da cu barda în Dumnezeu, pentru că „dumineca este zi de repaus și de petrecere…[și] e păcat de a lucra ceva”.

E adevărat: duminica se sărbătorește duhovnicește la Biserică…apoi venim și ne odihnim acasă. Însă tăierea lemnelor de foc, dacă e nevoie, nu e un păcat…ci păcatul constă în a disprețui sensul duhovnicesc al sărbătorii, a nu merge la Biserică…și a considera duminica o zi obișnuită.

În creația populară Rugăciunea săptămânei, unde fiecare zi a săptămânii este antropomorfizată și considerată un fel de „Sfântă”, se amintește despre Îngerul păzitor în următorii termeni: „îngerul meu/ dat de Dumnezeu”[39].

Da: la Sfântul Botez! Aceasta este o mărturie ortodoxă tradițională…și nu o fabulație. Fiecare primim de la Dumnezeu un Sfânt Înger Păzitor când ne botezăm ortodox.

Însă zilele săptămânii nu sunt „nume de Sfinte”…


[2] Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Vol 1. Cârnilegile, ed. îngrijită și introd. de Iordan Datcu, Ed. Saeculum I. O., București, 2011, p. 34. De acum acest volum se va cita: Sărbători 1.

[3] Sărbători 1, p. 35.

[4] Ibidem.

[6] Treaz, nedormind.

[7] Sărbători 1, p. 39.

[8] Mititel

[9] Prunc înfășat.

[10] Sărbători 1, p. 47.

[11] Ibidem.

[12] Scaunul Înfricoșătoarei Judecăți.

[13] Caută întruna, neîncetat, în mod neobosit…

[14] Sărbători 1, p. 47.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Vas sau loc pentru îmbăiere.

[18] Sărbători 1, p. 48.

[19] Idem, p. 49.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 50.

[23] Idem, p. 53.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 58.

[26] Idem, p. 64.

[27] Care știe să frământe pâinea.

[28] Pâine.

[29] Sărbători 1, p. 73.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 80.

[33] Idem, p. 114.

[34] Pielița…pielea feței…

[35] Sărbători 1, p. 115.

[36] Ibidem.

[37] De valoare, important pentru noi.

[38] Sărbători 1, p. 135.

[39] Idem, p. 140.

Did you like this? Share it: