Stau de vreo trei zile-n mine cu teatrul

Se zbate teatrul în mine…și n-am avut timp să îl scriu.

De aceea mă grăbesc…ca gândul…și ca vântul…ca să vă povestesc ce poate păți un bărbat…când e prea iubit…mult prea iubit de o femeie. Adică de soția lui.

*

O cameră lungă, imens de lungă…în care un judecător…îi are în față pe El și pe Clara.

El nu are nume…că nu am știut ce nume să-i dau…în așa fel încât să nu se prindă cineva…că e vorba despre cineva…sau despre altcineva

El e El: adică bărbatul care cere divorțul…din prea multă dragoste.

Ea, Clara, e clară ca apa cristalină în razele jucăușe ale soarelui.

*

Judecătorul: Așadar, dumneavoastră cereți divorțul

El: Da…eu…

Judecătorul: Și aveți o motivație extrem de interesantă…pe care nu am mai întâlnit-o niciodată…decât în romane. Adică în închipuiri

El: Depinde…Sunt romane reale…și romane ficționale. Acum nu trebuie să confundăm tot ce e real…cu simplele abureli…cu belicoasele puneri în scenă a cine știe ce vise și obsesii

Judecătorul: Înțeleg…Adică sunteți implicat și în literatură…

El: Da, aș putea să spun și așa…Atâta timp cât am câteva zeci de cărți de literatură. Literatura…pentru mine…e un fel de punere în scenă a continentului meu interior…

Judecătorul: Și…doamna Clara…cum rămâne? Dacă dumneavoastră cereți…divorț din dragoste

El: Ea este o parte din literatura mea…dar și cea care mă sufocă cu dragostea ei.

Judecătorul: Vă sufocă…la propriu…eu știu…cu perna…sau cu ceea ce face pentru dumneavoastră?

El: Domnule judecător…soția mea mă sufocă…cu prea multa ei dragoste. Cu revărsările ei de afectivitate…cu mâncărurile ei bune…și foarte gustoase…cu faptul că mă ascultă continuu…că trece peste toate grosolăniile mele…Iar eu nu am parte de niciun scandal…de nicio intrigă…de nicio sudalmă din partea ei. Ce viață e asta…dacă e așa de perfectă? Cum să mai pot să scriu…dacă eu sunt inundat de iubire, de iubire, de torente de iubire?

Judecătorul: Și ce ați dori să facă? Să vă ardă mâncarea? Să vă dea câte-o palmă peste ochi? Să vă înșele cu cine mai știe cine?!…

El: Nu știu…Poate că da…poate că nu…Fiindcă astfel aș simți că trăiesc…că sufăr și eu…că nu mai sunt atât de fericit…și de calm

Clara (bineînțeles plânsă și răsplânsă, răspunse cu inima strânsă): Domnule judecător…eu nu știu să fac altceva…decât să îl iubesc pe soțul meu. El este genialul meu soț, îngerul meu păzitor, inima mea vie…care mă face să palpit…să cred în viață…să fiu bucuroasă. Ce e rău în a fi bucuroasă? Cine poate urî iubirea, atâta timp cât ea e stabilitatea vieții noastre?

Însă judecătorul își citește emailurile de pe telefonul mobil…și pare să nu o asculte pe Clara.

Rochia Clarei, lungă și cu florile alea albe…o face să fie o pictură celebră.

Chiar și El, soțul, mestecă gumă de mestecat…deși la tribunal…nici musca nu se aude…

Judecătorul: Am înțeles…Dumneavoastră țineți la el, îl iubiți…iar lui îi arde de…divorț…V-ați gândit la faptul că are pe altcineva?…Că, de fapt, el are o relațieextraconjugală?

Clara: Imposibil! Soțul meu nu ar face niciodată una ca asta…

Judecătorul: Dar de unde sunteți așa de sigură?

Clara: Pentru că o soție știe întotdeauna…ce simte bărbatul care o iubește…

Judecătorul: Deci dumneavoastră credeți că vă iubește?

Clara: Da, eu mă simt iubită…și pentru asta știu că mă iubește

Judecătorul: Dar poate că vă doriți să vă simțiți iubită…atâta timp cât soțul dumneavoastră…vrea să divorțeze

El: Da, eu vreau să divorțez! Dar nu pentru că nu o mai iubesc. Dimpotrivă: e singura femeie pe care am iubit-o…și am s-o iubesc

Clarei îi dau din nou lacrimile…

El (continuă): …Ci vreau să divorțez tocmai pentru că mă simt prea fericit…și mi-e prea frică de fericire. De ce să fiu numai eu singurul fericit al planetei…când milioane, milioane de nefericiți își caută fericirea cu disperare?

Judecătorul: Înțeleg: motivație filosofică. Însă aici, în Drept, nu există motivații filosofice pentru divorț…ci doar materiale. Dacă ai călcat strâmb…e motiv de divorț. Dacă soția a călcat pe alături…e motiv de divorț…Dacă și cu parcă…motiv de divorț. Deci trebuie să faceți ceva wrong…ca să existe separare condiționată.

El: Și ce îmi recomandați să fac pentru un…

Clara începe să plângă și mai tare

El (continuă): …divorț reușit?

Judecătorul: Să, eu știu…bateți! Da, să o bateți la loc comanda

El: Dar cum să o bat, domnule judecător?! Dumneavoastră nu vă uitați ce față frumoasă are, ce corp splendid are?!! Am îngrășat-o până acum, i-am dat de toate…și acum să o umplu de vânătăi?!!! Așa ceva nu concep!…

Judecătorul: Atunci să o neglijați…când ieșiți cu ea în societate. Să vă apucați…cum s-ar zice…„de iubit”!

El: Dar, vai!…Cum să o neglijez pe femeia pe care o iubesc…atât de mult?!

Clara se înduioșează

El: …Și cum să mă apuc „de iubit”, când eu o văd pe soția mea…în toate femeile?! Pe cine să iubesc…dacă ea e…în toate femeile?!!!

Judecătorul: Atunci…să vă apucați de vreun viciu…De fumat? De băut? Eu știu, altceva

El: Dar de ce să arunc banii pe geam…cu vicii prostești? Ce viață e aia, ca tot timpul, să mai ies la o țigare? La încă o țigare…Sau să duhnesc, tot timpul, a băutură…Să mă apuc de droguri? Dar cine e prost să îi facă milionari pe țiganii care vând droguri…în loc să mă distrez plăcut, cu soția mea, de toți acești bani?

Judecătorul: Bine, dar cum rămâne cu…divorțul?!

El: Care divorț?…

Judecătorul: Al dumneavoastră?!!…

El: A, da, „divorțul meu”…Să zicem că eu am vrut să joc puțin teatru…și mi-a venit ideea cu a pierde timpul pe la tribunal…ca să văd cum mai stau lucrurile pe aici. Că am auzit că pe aici, prin Justiție, e multă corupție…că se fac tot felul de aranjamente…și că tot cei corecți au de pierdut…iar șnapanii ies bine mersi.

Judecătorul: Vă rog frumos, să nu mai spuneți la nimeni…aceste adevăruri! Credeam că nu le știe nimeni

El: Ba da! Se știu…Și am să scriu despre ele online…Ca să se știe peste mări și țări…că în România nu se judecă corect…ci partinic.

Judecătorul: Atunci, domnule…trebuie să știți că dosarul dumneavoastră rămâne pe rol…pentru că Statul Român…dacă ați apelat la el…trebuie să vă des-căsătorească…dacă asta i-ați solicitat.

El: Și cum…nu pot să mă răzgândesc?

Clara surâde…căci viața e de partea ei…

Judecătorul: Nu puteți să vă răzgândiți…pentru că dragostea e ceva serios. Și la fel și Justiția. Când începe un proces…poate să cadă și luna de pe cer…poate să fie cutremur, pot fi inundații la metrou, să vină grindină cât oul de struț…Justiția își face datoria! Ea judecă…și nu observă niciun detaliu colateral.

El: Am înțeles: fatalism curat! Nu putem opri cursul nestăvilit al Justiției…și trebuie să divorțez…Însă cum să mai divorțez acum, dacă știu că nu există o altă cale decât divorțul?

Judecătorul: Ba da! Mai există o altă cale…O a cincia cale…

El: Și care-i a cincia cale?

Judecătorul: Ca și al cincilea elementa cincia cale…e aceea…de a aștepta ca Justiția să își facă datoria…acum…sau peste 10, cincizeci sau o sută de ani…în această cauză…Iar dumneavoastră faceți ce vreți cu viața dumneavoastră…în tot acest timp…Derularea procesului, pe ani, sute de ani…e a cincia cale. Calea în care Justiția nici nu e dreaptă…nici nu e nedreaptă…ci e „mai presus de bine și de rău”…pentru că inculpatul poate să facă orice cu indistincta lui stare existențială.

El și Clara…ieșiră, de mână, bucuroși…din sala de judecată.

O sală lungă, umbroasă…și plină de stranietate.

Din când în când…mai sunt chemați la tribunal…pentru audieri…în vederea divorțului.

Însă a cincia cale…funcționează fără greș…pentru că de fiecare dată verdictul se amână…sau rămâne în expectativă.

Did you like this? Share it: