Prima, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a și a 8-a parte.
Este foarte interesant faptul că un greco-catolic, ca Budai-Deleanu, inserează, la începutul Cântului VIII, în versurile sale, o învățătură ortodoxă, isihastă, cea despre treptele atacului demonic, în care e implicată libera voință umană:
*
În zădar omenirea să plânge
Cumcă-a toate mari și mici greșele
Dracul poartă vina, care-împinge
Pe om la strâmbătate și rele,
Că cercând lucru-în amărunt bine,
Întia pricină din om vine.
*
Dacă n-ar dare-omul ascultare
La întia-îndemnătură drăcească,
Iadul, cu toată ceata sa mare,
N-ar nimeri ca să-l biruiască,
Dară noi lucrăm din voie-adinsă
Și totuș zicem: dracu mă-împinsă.
*
Vede lacomul scula [unealta] străină
Și-îndată-o râvnește; dracu-învită
Apoi, și nu-i dă loc de hodină,
Iară el din ce-în ce să-întărâtă,
Pănă ce-în urmă pofta l-învinge,
Pănă de lucru străin s-atinge.
*
Deci pentru că râvni el îndată
Când văzu, nu este dracu de vină,
Ci voia lui spre rău adâncată!…
Pentru ce-omenirea nu-ș’ alină
Întia porneală, ci-ș’ arată
Plecătura-inimii vederată?
*
Copila ce vede-întii pe-un june
Frumos care drag inimii cade
Rușește-în față ca viu cărbune,
Ochi îi scripesc, suflarea-i scade,
Și iacă dracu de-aci precepe
Că ia pe fecior a dori-începe.
*
Apoi să fie cât de curată,
Dacă nu-și va lua sama bine,
Fugind ș-uitând pe-acel june-îndată,
O! câtă jele, câte suspine
Și câte fierbinți lăcrămioare
O așteaptă-în urmă să-o-împresoare!
*
Că diavolul apoi nu-i dă pace,
Ci-în cuget îi pune ună ș-altă.
Atâte-arătări viclene-i face
Pănă-în lațul său o vede-învoaltă,
Atâta lucră și măiestrește
Păn’ sângur cu sângură tâlnește.
*
Călugărul încă joară [jură] curăție,
Iar deacă văzând el o femeie
Frumoasă venindu-i în chilie,
Și el, în loc ca fugă să deie,
Va rămânea cu dânsa-împreună,
Pierde-va și el a sa cunună,
*
Că diavolul îndată precepe
Cumcă fratele bucuros vede
Femei și-i suflă gânduri surepe;
Deci, pentrucă el fuga nu dede
Dintr’ început, pe dânsul rămâne
Toată vina poftelor păgâne.
*
Nici pentru dievoleasca-îndemnare
De păcat poate să să sloboadă,
De-ar face cumva scandală mare
Sau tocma doar’ mătanii cu coadă!
Și-în zădar zice: dracu mă-împinsă!
Căci pentru ce el fuga nu-întinsă!
*
Nu am întâlnit astfel de învățături sau precizări în scrierile catolice, ele sunt însă foarte cunoscute și repetate în arealul ortodox.
Există chiar și o pildă, adesea amintită, despre monahul care a prăjit un ou la lumânare și care, prins de stareț, răspunde că dracul l-a ispitit. Numai că dracul a ieșit și s-a dezvinovățit: „Minte, părinte, mie nici nu-mi trecea prin cap”. Morala e că oamenii se întrec uneori cu demonii în răutate…
Filotei Sinaitul în Capete [capitole] despre trezvie (Filocalia 4, Ed. Harisma, 1994, p. 134-135), descrie aceste trepte ale păcatului, pe care, dacă omul le cunoaște, se poate împotrivi mult mai ușor ispitelor și gândurilor rele:
„Întâi este atacul (momeala), apoi însoțirea [admiterea gândului], pe urmă consimțirea (învoirea) [ totală], apoi robirea, pe urmă patima îmbibată de obișnuință și continuitate. […]
Atacul spun [Sfinții Părinți] este gândul simplu, sau chipul lucrului născut de curând în inimă [aplecarea, pofta spre ceva], ce se arată minții.
Însoțirea stă în convorbirea cu ceea ce s-a arătat, fie cu patimă [înflăcărare, ardoare], fie fără patimă.
Consimțirea este învoirea bucuroasă a sufletului cu ceea ce s-a arătat [în minte].
Robirea este ducerea fără voie a inimii [în sensul că acum, cu greu se mai împotrivește], sau amestecarea hotărâtă și nimicitoare a celei mai bune stări a noastre, cu lucrul respectiv.
Iar patima este ceea ce se află cuibărit de multă vreme cu împătimire în suflet.
Dintre toate, de dintâi e fără păcat [adică momeala demonică]; a doua nu totdeauna; a treia după starea celui ce luptă [în funcție de cât este de încercat; dacă este la început și încă slab, e mai puțin vinovat]. Iar lupta e pricină sau de cununi sau de pedepse”.
Ion Budai-Deleanu prezintă doar mai poetic această luptă, descriind ispita și consimțirea omului.
Dracul doar ispitește/ tentează pe om, dar nu îl obligă, ci omul păcătuiește din cauză că se lasă în voia dorinței/ poftei sale, deși este nedreaptă, pentru că vrea scula străină (unealta/ obiectul care aparține aproapelui și pe care n-ar trebui să caute să și-l însușească) sau irațională – patima sexuală/ suferințele amorului, în ale cărui mreje cad nu numai tinerii, ci chiar și, uneori, cei care au depus jurământul castității.
Expresia mătanii cu coadă indică plastic asceza exterioară care nu este însoțită și de paza gândurilor și asceză interioară.
Versurile Rușește-în față ca viu cărbune, / Ochi îi scripesc, suflarea-i scade, oare nu anticipează descrierea mult mai detaliată a acelorași simptome, din Zburătorul lui Heliade?
Și din nou ne punem problema unei posibile receptări a Țiganiadei, care, la fel ca și Istoria ieroglifică a lui Cantemir și Didahiile lui Antim Ivireanul – toate publicate târziu – ne ridică totuși mari semne de întrebare legate de o posibilă circulație anterioară publicării și de evidente influențe și împrumuturi…
„Ceea ce trebuie menţionat este că Jean Constantin era membru al comunităţii de greci din Constanţa. Mama sa a fost grecoaică. Jean Constantin se născuse în judeţul Constanţa, la Techirghiol. Tatăl maestrului a fost şi el actor. Jean Constantin a jucat în 87 de filme, dintre care amintim „Procesul Alb”, „Brigada diverse”, „Frumosu’ de la Marea Neagră”. Rolul care l-a consacrat definitiv a fost, totuşi, cel din „Toate pânzele sus””.