Zi: 29 mai 2012

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a.

***

14 octombrie 2000.

Despre axionul „De tine se bucură”…Și când l-a spus recent…Fericitul Ilie a văzut o lumină roz, pâlpâitoare…ca un nor…dar nu de mari dimensiuni. Și ea l-a umplut de o mare bucurie. De o mare puritate și frumusețe.

Și  mi-a spus acest lucru…pentru că…în momentul când vorbea cu mine vedea „ceva în zare, dincolo de lume, dincolo de tot ce e văzut” și care îl bucura.

E o surpriză această destăinuire…pentru că cel mai adesea ne vorbește despre vederi mistice la trecut…și nu: foarte recente.

Din nou despre extazele în care a văzut-o pe Maica Domnului. Și lumina plină de curăție în care a văzut-o…

Și el mi-a spus: „Ce e de la Dumnezeu îți aduce seninătate și bucurie mare. Bucurie care persistă mult timp. Pentru că ceea ce e de la Dumnezeu e persistent”.

Despre măreția inexprimabilă a lui Dumnezeu și despre frumusețea creației Lui. Și de ce unele gânduri sunt imposibil de exprimat.

Despre minunea pe care Ion Țugui a descris-o în revista Mistere. Cum două femei au adus o pernuță drept mulțumire Sfintei Parascheva, la Iași…și Sfânta și-a ridicat singură capul…pentru a o primi.

Despre credință și necredință. Iar necredința implică faptul de a accepta osânda.

Și îmi spune că în trecut minunile erau mai mari, pentru că lumea era mai credincioasă.

Despre pățania cu trenul, când a coborât înainte cu o gară. Și despre cum era să o calce trenul pe doamna Floarea…dacă el nu o prindea în brațe.

Apoi o altă minune, când el și Green au scăpat de la faptul de a nu trece niște cai peste ei. Caii unui țigan…bătuți în neștire de el…au trecut prin poartă…și era să îi calce în picioare.

Nu se teme de primejdii…pentru că atunci acționează. Mai apoi înțelege ce s-a petrecut de fapt…

Despre cum a fost împușcat în piept pe front. Cei 1-2 km cu sângele șiroind…Și după ce a fost îngrijit, în grabă, a mers mai departe…pentru că fuseseră atacați de ruși.

Dacă nu întâlnea postul medical…avea intenția să se culce într-una dintre gropile săpate, în tranșeele săpate și să moară acolo.

O căruță care trecea în goană l-a găsit…și l-a luat. Și după aceea, soldații care l-au găsit i-au mărturisit…că dacă nu era el, cel care făcuse atât de mult bine soldaților, nu ar fi oprit…ci l-ar fi lăsat acolo să moară. Pentru că și ei erau în situația de a fi împușcați. Adică soldații care au oprit…și-au asumat riscul morții.

Când au ajuns la un spital a fost operat…dar până acolo a mers fără niciun tranchilizant. Îi era atât de greu, îl durea atât de mult…încât nu mai putea să respire, nici să vorbească de durere. Stătea cu ochii închiși și îi auzea pe soldații care îl cărau…cum își puneau problema dacă e mort sau viu.

Ca profesor (nu știu în ce perioadă)…a fost un timp și bibliotecar. Și cât a fost el cu cheile bibliotecii a refuzat accesul celor de la UTC în bibliotecă. De ce? Ei veneau „să trieze” cărțile în scopul distrugerii celor „interzise”. Astfel a salvat, pentru un timp, o bibliotecă imensă de cărți rare și scumpe.

Însă, cât a fost el pe la niște cursuri de perfecționare, cel care a răspuns de bibliotecă, neavând același curaj, a permis accesul celor de la UTC…și cărțile „interzise” au fost scoase și arse ostentativ în curtea școlii.

La fel s-au petrecut lucrurile și la Roșiorii de Vede, unde comuniștii au ars cărțile îmbrăcate în marochin, care fuseseră luate în mod abuziv de la moșieri și care erau vechi de două-trei sute de ani.

…Și ardeau o carte…chiar dacă găseau în ea doar o prefață sau o postfață a unui scriitor „neagreat”.

Green se va pensiona peste 2-3 ani, când va împlini 30 de ani de vechime.

Și i-am spus Fericitului Ilie bucuria mea când vin la el…și s-a bucurat…

*

12 noiembrie 2000.

Era obosit. Și tocmai veniseră de dincolo…pentru că Dorin fusese la Turnu. Și doamna Floarea mi-a spus că i-a plăcut că Dorin era „mai puțin obosit”.

Am primit volumul al 10-lea din Filocalie.

Însă pentru că amândouă s-au pus pe fotoliu și nu au mai plecat…am vorbit diverse banalități. O vreme…

Fericitul Ilie a observat asta…și la un moment dat le-a trimis dincolo. Apoi am vorbit despre spovedanie și împărtășire. Și mi-a dat de înțeles că ele două sunt foarte curioase să știe ce vorbește el cu mine…Probabil nu le spune nimic…

Despre mărturisirea gândurilor.

Și a făcut gluma vizavi de doamna Floarea: „E plină de păcate ca fagurele de albine”.

*

9 decembrie 2000.

Am fost la Fericitul Ilie pe la ora 18 fără ceva. Mai era cu cineva. De vorbă…

Doamna Floarea m-a întrebat ce face Dorin. Și când a venit Fericitul Ilie în cameră…primul lucru pe care i l-am spus a fost gestul frumos al colegului lui Dorin, care i-a facilitat obținerea comentariilor Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele pauline.

Despre mine și Dorin, despre cum ne ajungem cu banii, despre ce facem la București.

Apoi despre duhovnicul meu, despre alegerile electorale și vot.

Nu poate să se mai ducă să voteze…și chiar dacă ar fi putut…nu ar fi vrut să-l voteze nici pe Iliescu și nici pe Vadim.

Mi-a vorbit cu patos, apoi, despre lucruri duhovnicești care m-au bucurat mult.

Acum l-am găsit citind din vol. 1 din Vămile văzduhului a Părintelui Nicodim Măndiță[1]. O citește selectiv…

Apoi despre post. Despre smerirea minții. Despre păcătuirea care se bazează în mod pervers pe nădejdea la mila și iertarea lui Dumnezeu.

Despre bucuria permanentă. Pentru că oriunde poți trăi ca în cer.

Însă bucuria reală e cea pe care o aduce rugăciunea.

Despre bucuria liturgică.

Și mi-a citit Lauda bucuriei accentuând unele versuri.

Despre miresmele spirituale. Despre culoarea bleu, din ce în ce mai deschisă, a cerurilor spirituale văzute extatic.

Cântecul și miresmele se îmbină în Paradis.

Despre realitățile dumnezeiești ale Împărăției. Despre bucuria care nu se mai sfârșește.

Trebuie să urmez neîntrerupt calea înduhovnicirii. Pentru că „sunt tot atâtea posibilități de mântuire câți oameni există”.

La plecare i-am spus să mă ierte și să se roage și pentru mine. Și el mi-a spus: „Și tu pentru mine!”.

Și i-a transmis sănătate și urări de bine lui Dorin…și i-am spus că și el va veni în curând.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a.

***

22 iulie 2000[1].

L-am găsit întremat și bine dispus pe Fericitul Ilie. Scrisoarea mea încă nu ajunsese. Așa că am ajuns înaintea ei. Motivul: poștașul vine iregulat pe la el.

Mi-a spus: „ Cu timpul flacăra se stinge și mintea nu se mai răspândește”. Și i-am dat dreptate!

Urmează pacea…și mintea noastră nu se mai interesează de ceea ce se interesa cândva.

Încă există unele rețineri din partea mea, după ultima discuție. Și îmi pare rău pentru asta…Sunt atâtea de vorbit…iar eu îmi găsesc motive puerile să nu le discut.

Mi-a dat dreptate în ceea ce privește odihna. Și mi-a recomandat faptul să mă odihnesc mai mult…pentru că eforturile mele intelectuale și ascetice îmi depreciază sănătatea.

Se va împărtăși în Postul Adormirii Maicii Domnului.

A deschis discuția despre „perioada experiențelor”. Apoi despre copilăria sa…

Și în a 7-a clasă de liceu i-a spus tatălui său că vrea să știe cum e când ești beat.

Și tatăl lui i-a dat voie să bea…ca să vadă cum e.

Și a băut o oală de vin…

Și senzația pe care a trăit-o a fost aceea că se saltă pământul cu el…cât și salteaua patului.

A vomitat tot ce băuse…pentru că nu era învățat cu băutura. Și atunci și-a dat seama că băutura nu e de el.

Iar atunci a fost prima și ultima oară când s-a îmbătat.

Apoi despre pisica ce mânca șerpi și iepuri din pădure. Și despre cum pisicile sar spre ochii câinilor…ca să îi chiorască.

Revărsarea Oltului și schimbarea cursului.

Bea vin cu metodă. Cu program. Și lapte, acum, de 3 ori pe zi…și un iaurt pe la 4-5 după amiază.

Mi-a aprobat somnul de la ora 22 și până spre dimineață. Iar cu referire la citit și nevoință: „Facem și noi ce putem…”.

Patru ani a fost în prima linie a războiului. Un an a fost prizonier. S-a dus și s-a întors de la Stalingrad[2] pe jos. Iar până la Berlin[3] a fost pe jos…și s-a reîntors cu trenul.

Despre cum făceau ședințe de partid comuniștii.

Iar când el a fost inspector școlar făcea ședințe cu profesorii de…15 minute. Și aceștia se bucurau foarte mult…pentru că erau epuizați de atâta „îndoctrinare”…și mai ales pentru faptul că cineva…știa să fie scurt…și la obiect…

Pentru că, de obicei, ședințele de partid erau o lălăială de multe ore…unde se spuneau aberații în lanț.

Și Fericitul Ilie a fost întotdeauna omul punctualității și al respectării cuvântului dat.

„Sunt împăcat cu lumea asta”, mi-a spus el.

…Și se ridică să vadă cum lucrează muncitorii la poartă…Pe când doamna Floarea îl ironizează…că se comportă ca un copil…dacă se ridică de la masă…să vadă ce fac niște muncitori pe-afară.

Îi plac prăjiturile…dar nu le mai poate mânca. I-a plăcut berea…dar „cu măsură și bună cuviință”.

Simplitatea și nevinovăția sa îi transpar prin piele. E de ajuns să stai odată de vorbă cu el…ca să înțelegi că Fericitul Ilie e un om simplificat…prin nevoință. Că nu s-a întors în trecut…ci s-a ridicat la nevinovăția și curăția pe care sfințenia ți le aduc.

Mi-a spus cu durere că a murit un consilier al Bisericii…care era mai tânăr decât el…când el trebuia să fie la rând.

Și a cumpărat multe tone de lemne anul acesta…ca Green să fie „asigurată”…

Despre cum s-a făcut „naționalizarea”. A intrat în discuție și d-l Virgil de la Pitești…care a dat detalii despre cum s-a făcut „preluarea avutului moșieresc”.

Percep, pe fiecare zi, câtă noblețe emană Fericitul Ilie…și câtă încredere în viața cu Dumnezeu. Facă-se voia Ta, Doamne, cu noi și cu întreaga lume!

*

30 septembrie 2000.

Mi-a vorbit despre cum a evoluat echipa României la Olimpiadă și despre sănătatea sa. Și nu poate să spună că se simte bine pentru că uneori amețește.

Însă până în jurul vârstei de 65 de ani el nu a știut ce e amețeala. A început să aibă stări de amețeală…când a avut prima criză de diabet.

Are picioarele foarte reci de la genunchi în jos…și pentru asta ia un medicament…pentru ca să ele să i se încălzească. Însă medicamentul nu prea are efect la nivel psihic…pentru că el le simte reci…dar când le atinge…ele sunt calde.

Doctorul îi recomandă operație la prostată. Însă la București…Nu îi e frică de operație și nici de moarte…dar nu are cine îl îngriji la București.

„Dumnezeu îmi va da ceea ce merit!”, mi-a spus el…

Domnișoara Green a început să plângă…jelindu-se pentru ceea ce va face ea după moartea lui…

Despre lacrimile harice din închisoare. Când lacrimile se nășteau de la sine…în timpul rugăciunii și al vederilor mistice.

Despre slăbiciunile mele…La care el mi-a spus: „Și eu sunt slab…și toți suntem”…Slabi în fața păcatului și a greutăților vieții…și a bolilor…dacă nu ne întărește Dumnezeu.

M-a sfătuit să stărui în rugăciune atunci când mă supără ceva, să mă rog mult, să fac metanii și, mai ales, să spun rugăciunea inimii. Iar dacă nu pot să mă concentrez să o spun pe scurt…dar să o spun cu tărie.

Mi-a spus că nu trebuie să mă înfricoșez de multele gânduri de la rugăciune, de pe stradă…din momentele grele…pentru că acestea sunt înfricoșări de duzină ale demonilor. Să insist. Să merg mai departe…pentru că ele cedează în fața harului lui Dumnezeu și apoi vine liniștea, pacea harului.

Despre imaginile desfrânate de la televizor și impactul lor asupra noastră.

Despre cum ne ajută Dumnezeu prin oameni atunci când avem cu adevărat nevoie.

Despre mila lui Dumnezeu cu mine…și despre cum m-am convertit. Și ascultându-mi confesiunile…Fericitului Ilie i-a venit să plângă.

A continuat și mi-a vorbit despre rugăciune…Și mi-a reamintit vedenia pe care a avut-o…atunci când Sfântul Arhanghel Mihail…s-a alăturat luptei lui împotriva demonilor.

Mi-a spus să mă întăresc și să cred nestrămutat în ajutorul Sfinților lui Dumnezeu în viața noastă.

Alte discuții despre mine…și m-a încurajat să îi mărturisesc întotdeauna lucrurile care mă frământă.

*

2 octombrie 2000.

Despre Scrisorile lui Eminescu…și despre ce l-a impresionat când le-a citit.

Apoi mi-a recitat un poem al lui Constantin Oprișan[4], care a murit în închisoare.

Apoi am vorbit despre Ioan Alexandru[5], despre care știa că a făcut teologia la Atena și a predat de la catedră Sfânta Evanghelie în timpul comunismului. A citit „Imnele” sale.

Și azi mi-a mărturisit că atunci când venea la București se duce la slujbă la Biserica Sfântul Gheorghe Nou[6].

Despre cum nu a intrat Green la examenul de la facultate din cauza a câteva sutimi. Apoi s-a îmbolnăvit…și nu a mai vrut să intre la facultate. Fericitul Ilie nu a forțat-o.

Mai apoi a intrat la o alta, de unde trebuia să iasă subinginer…și a ieșit numai tehnician…Asta pentru că s-a schimbat profilul.

Și Fericitul Ilie a angajat-o pe Green la liceul Unirea, pentru că directorul Bogdan avea nevoie de tehnicieni. Și pentru că Green terminase cu 9, 50…a fost bine primită…dar mai apoi a fost persecutată de director…pentru că nu a dorit să aibă relații sexuale cu el.

Inițial, Fericitul Ilie a crezut că cei de la Securitate vroiau să îi facă rău…din cauză că el e fost deținut politic. Și s-a dus și i-a întrebat…

Însă securiștii i-au spus că nu sunt implicați în acest caz…dar că îl vor „aranja” pe Bogdan, pe care îl au la mână cu mai multe.

Și în urma acestei vizite, lucrătorii la Securitate s-au ținut de cuvânt…pentru că directorul liceului nu a mai șicanat-o pe Green.

Un timp, Fericitul Ilie nu a vrut să îl mai salute pe directorul Bogdan. Însă până la urmă l-a iertat, s-a împăcat cu el…„pentru că trebuie să ierți”.

I-a iertat și pe cei care i-au făcut rău în închisoare.

Când Green era mică, Fericitul Ilie era întrebat de unul sau altul dacă se bucură că are fiică…și nu fiu. Și el răspundea că fetele sunt mai sensibile și că la bătrânețe au grijă de părinți.

Nu mai poate să mănânce de unul singur. Doamna Floarea sau domnișoara Green îl ajută…și îi dau mâncare, cu lingura, ca unui copil.

Și Fericitul Ilie îmi spune cu umor: „Nu mai ajunge nimic la gură la mine”…

Despre cum suntem ajutați de har tot timpul. Și despre faptul că rugăciunea trebuie făcută cu program.