Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a.

***

22 iulie 2000[1].

L-am găsit întremat și bine dispus pe Fericitul Ilie. Scrisoarea mea încă nu ajunsese. Așa că am ajuns înaintea ei. Motivul: poștașul vine iregulat pe la el.

Mi-a spus: „ Cu timpul flacăra se stinge și mintea nu se mai răspândește”. Și i-am dat dreptate!

Urmează pacea…și mintea noastră nu se mai interesează de ceea ce se interesa cândva.

Încă există unele rețineri din partea mea, după ultima discuție. Și îmi pare rău pentru asta…Sunt atâtea de vorbit…iar eu îmi găsesc motive puerile să nu le discut.

Mi-a dat dreptate în ceea ce privește odihna. Și mi-a recomandat faptul să mă odihnesc mai mult…pentru că eforturile mele intelectuale și ascetice îmi depreciază sănătatea.

Se va împărtăși în Postul Adormirii Maicii Domnului.

A deschis discuția despre „perioada experiențelor”. Apoi despre copilăria sa

Și în a 7-a clasă de liceu i-a spus tatălui său că vrea să știe cum e când ești beat.

Și tatăl lui i-a dat voie să bea…ca să vadă cum e.

Și a băut o oală de vin

Și senzația pe care a trăit-o a fost aceea că se saltă pământul cu el…cât și salteaua patului.

A vomitat tot ce băuse…pentru că nu era învățat cu băutura. Și atunci și-a dat seama că băutura nu e de el.

Iar atunci a fost prima și ultima oară când s-a îmbătat.

Apoi despre pisica ce mânca șerpi și iepuri din pădure. Și despre cum pisicile sar spre ochii câinilor…ca să îi chiorască.

Revărsarea Oltului și schimbarea cursului.

Bea vin cu metodă. Cu program. Și lapte, acum, de 3 ori pe zi…și un iaurt pe la 4-5 după amiază.

Mi-a aprobat somnul de la ora 22 și până spre dimineață. Iar cu referire la citit și nevoință: „Facem și noi ce putem…”.

Patru ani a fost în prima linie a războiului. Un an a fost prizonier. S-a dus și s-a întors de la Stalingrad[2] pe jos. Iar până la Berlin[3] a fost pe jos…și s-a reîntors cu trenul.

Despre cum făceau ședințe de partid comuniștii.

Iar când el a fost inspector școlar făcea ședințe cu profesorii de…15 minute. Și aceștia se bucurau foarte mult…pentru că erau epuizați de atâta „îndoctrinare”…și mai ales pentru faptul că cineva…știa să fie scurt…și la obiect

Pentru că, de obicei, ședințele de partid erau o lălăială de multe ore…unde se spuneau aberații în lanț.

Și Fericitul Ilie a fost întotdeauna omul punctualității și al respectării cuvântului dat.

„Sunt împăcat cu lumea asta”, mi-a spus el.

…Și se ridică să vadă cum lucrează muncitorii la poartă…Pe când doamna Floarea îl ironizează…că se comportă ca un copil…dacă se ridică de la masă…să vadă ce fac niște muncitori pe-afară.

Îi plac prăjiturile…dar nu le mai poate mânca. I-a plăcut berea…dar „cu măsură și bună cuviință”.

Simplitatea și nevinovăția sa îi transpar prin piele. E de ajuns să stai odată de vorbă cu el…ca să înțelegi că Fericitul Ilie e un om simplificat…prin nevoință. Că nu s-a întors în trecut…ci s-a ridicat la nevinovăția și curăția pe care sfințenia ți le aduc.

Mi-a spus cu durerea murit un consilier al Bisericii…care era mai tânăr decât el…când el trebuia să fie la rând.

Și a cumpărat multe tone de lemne anul acesta…ca Green să fie „asigurată”…

Despre cum s-a făcut „naționalizarea”. A intrat în discuție și d-l Virgil de la Pitești…care a dat detalii despre cum s-a făcut „preluarea avutului moșieresc”.

Percep, pe fiecare zi, câtă noblețe emană Fericitul Ilie…și câtă încredere în viața cu Dumnezeu. Facă-se voia Ta, Doamne, cu noi și cu întreaga lume!

*

30 septembrie 2000.

Mi-a vorbit despre cum a evoluat echipa României la Olimpiadă și despre sănătatea sa. Și nu poate să spună că se simte bine pentru că uneori amețește.

Însă până în jurul vârstei de 65 de ani el nu a știut ce e amețeala. A început să aibă stări de amețeală…când a avut prima criză de diabet.

Are picioarele foarte reci de la genunchi în jos…și pentru asta ia un medicament…pentru ca să ele să i se încălzească. Însă medicamentul nu prea are efect la nivel psihic…pentru că el le simte reci…dar când le atinge…ele sunt calde.

Doctorul îi recomandă operație la prostată. Însă la București…Nu îi e frică de operație și nici de moarte…dar nu are cine îl îngriji la București.

„Dumnezeu îmi va da ceea ce merit!”, mi-a spus el…

Domnișoara Green a început să plângă…jelindu-se pentru ceea ce va face ea după moartea lui…

Despre lacrimile harice din închisoare. Când lacrimile se nășteau de la sine…în timpul rugăciunii și al vederilor mistice.

Despre slăbiciunile mele…La care el mi-a spus: „Și eu sunt slab…și toți suntem”…Slabi în fața păcatului și a greutăților vieții…și a bolilor…dacă nu ne întărește Dumnezeu.

M-a sfătuit să stărui în rugăciune atunci când mă supără ceva, să mă rog mult, să fac metanii și, mai ales, să spun rugăciunea inimii. Iar dacă nu pot să mă concentrez să o spun pe scurt…dar să o spun cu tărie.

Mi-a spus că nu trebuie să mă înfricoșez de multele gânduri de la rugăciune, de pe stradă…din momentele grele…pentru că acestea sunt înfricoșări de duzină ale demonilor. Să insist. Să merg mai departe…pentru că ele cedează în fața harului lui Dumnezeu și apoi vine liniștea, pacea harului.

Despre imaginile desfrânate de la televizor și impactul lor asupra noastră.

Despre cum ne ajută Dumnezeu prin oameni atunci când avem cu adevărat nevoie.

Despre mila lui Dumnezeu cu mine…și despre cum m-am convertit. Și ascultându-mi confesiunile…Fericitului Ilie i-a venit să plângă.

A continuat și mi-a vorbit despre rugăciune…Și mi-a reamintit vedenia pe care a avut-o…atunci când Sfântul Arhanghel Mihail…s-a alăturat luptei lui împotriva demonilor.

Mi-a spus să mă întăresc și să cred nestrămutat în ajutorul Sfinților lui Dumnezeu în viața noastă.

Alte discuții despre mine…și m-a încurajat să îi mărturisesc întotdeauna lucrurile care mă frământă.

*

2 octombrie 2000.

Despre Scrisorile lui Eminescu…și despre ce l-a impresionat când le-a citit.

Apoi mi-a recitat un poem al lui Constantin Oprișan[4], care a murit în închisoare.

Apoi am vorbit despre Ioan Alexandru[5], despre care știa că a făcut teologia la Atena și a predat de la catedră Sfânta Evanghelie în timpul comunismului. A citit „Imnele” sale.

Și azi mi-a mărturisit că atunci când venea la București se duce la slujbă la Biserica Sfântul Gheorghe Nou[6].

Despre cum nu a intrat Green la examenul de la facultate din cauza a câteva sutimi. Apoi s-a îmbolnăvit…și nu a mai vrut să intre la facultate. Fericitul Ilie nu a forțat-o.

Mai apoi a intrat la o alta, de unde trebuia să iasă subinginer…și a ieșit numai tehnician…Asta pentru că s-a schimbat profilul.

Și Fericitul Ilie a angajat-o pe Green la liceul Unirea, pentru că directorul Bogdan avea nevoie de tehnicieni. Și pentru că Green terminase cu 9, 50…a fost bine primită…dar mai apoi a fost persecutată de director…pentru că nu a dorit să aibă relații sexuale cu el.

Inițial, Fericitul Ilie a crezut că cei de la Securitate vroiau să îi facă rău…din cauză că el e fost deținut politic. Și s-a dus și i-a întrebat

Însă securiștii i-au spus că nu sunt implicați în acest caz…dar că îl vor „aranja” pe Bogdan, pe care îl au la mână cu mai multe.

Și în urma acestei vizite, lucrătorii la Securitate s-au ținut de cuvânt…pentru că directorul liceului nu a mai șicanat-o pe Green.

Un timp, Fericitul Ilie nu a vrut să îl mai salute pe directorul Bogdan. Însă până la urmă l-a iertat, s-a împăcat cu el…„pentru că trebuie să ierți”.

I-a iertat și pe cei care i-au făcut rău în închisoare.

Când Green era mică, Fericitul Ilie era întrebat de unul sau altul dacă se bucură că are fiică…și nu fiu. Și el răspundea că fetele sunt mai sensibile și că la bătrânețe au grijă de părinți.

Nu mai poate să mănânce de unul singur. Doamna Floarea sau domnișoara Green îl ajută…și îi dau mâncare, cu lingura, ca unui copil.

Și Fericitul Ilie îmi spune cu umor: „Nu mai ajunge nimic la gură la mine”…

Despre cum suntem ajutați de har tot timpul. Și despre faptul că rugăciunea trebuie făcută cu program.


[1] Și însemnările acestei zile îmi aparțin…pentru ca celelalte, până la sfârșitul cărții, să fie însemnările doamnei preotese.

Did you like this? Share it: