Ca să nu uiți cine ești

…trebuie să mergi cu…transportul în comun.

Să mergi la normă.

Să vezi cum se mai transpiră în România, ce privire mai au oamenii, ce ifose, ce enervări, ce frustrări.

Nu trebuie să iei de bun tot ce spun ei.

Dacă vrei să îi cunoști…mergi acasă la ei. Privește-i nefardați. Privește-i din ceea ce fac…și nu din cât se laudă.

Privește…și ia aminte!

Vezi câte nu faci tu…din cât fac alții.

Și nu te aștepta ca toți să știe ce știi tu…să fi mirosit cărțile ca tine…sau să se muncească cu aceleași detalii ca tine.

Ei vor avea păcatele lor. Grijile lor. Metehnele lor.

Vor fi unii care nu au avut parte de educație acasă.

Iar la școală au trecut ca prin lobodă.

Au ajuns în posturi cheie…și nu știu ce să facă.

Postul e mai mare decât inima lor.

Postul îi face vizibili…dar ei nu au ce să-ți spună.

Nu zâmbi însă când îi vezi că nu au ce să spună…ci compătimește-i.

Mergi după ei…observă-i…dar fă numai ce e bun în ei.

Pentru că în mașină, în tren…pe jos…oamenii miros într-un anume fel chiar dacă se parfumează…și neparfumarea nu e „un sacrilegiu”…ci o stare tranzitorie.

Cel mai grav e altceva: când miroși urât în tot ceea ce faci.

Când ești cel pe care nimeni nu și-l dorește…

**

Dacă vrei să nu uiți cine ești…nu îți cosmetiza prostia…ci șterge-o din sufletul tău!