Dumnezeu în mitologia românească [3]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte și a doua.

***

În al doilea volum, la „Sân-Toader”, într-o povestire culeasă din Transilvania[1], Îl găsim pe Dumnezeu într-o postură anti-eshatologică. Pentru că Dumnezeu se opune „sfârșitului pământului”[2].

Și din acest motiv, l-a pus „străjer la miazănoapte pe sfântul Nicoară[3], și la miazăzi pe sfântul Toader[4], ca să ție calea Soarelui și să-l abată din cale”[5].

Pentru că în acestă mitologie transilvană, „sfârșitul pământului” se va petrece „atunci când Soarele va ajunge să răsară de la [a]sfințit și să sfințească[6] la răsărit, adică tocmai întors[7] de cum e astăzi”[8].

Și după cum se observă…Dumnezeu este „slab” și cei doi Sfinți ai Lui sunt „mai tari” decât El. Cei doi Sfinți sunt absolutizați atradițional…și transfigurarea lumii sau „sfârșitul [stadiului actual al] pământului” nu începe odată cu venirea Domnului ci cu…schimbarea cursului soarelui. Iar Sfinții nu mijlocesc pentru noi…pentru că sunt ocupați cu alte lucruri, ca, spre exemplu, cu faptul de a încurca traiectoria planetelor.

Dumnezeu apare și în povestea „Caii lui Sân-Toader”…ca Cel care dă „un gând bun”[9] fetei celei mai tinere. Aceasta văzuse[10] (pentru că era „mai curată”[11] la suflet) cum cei nouă feciori care veniseră la moară, „pe la miezul nopții”, nu au numai „dinți mari, ci și cozi între picioare”[12].

La „spălarea capului” de Sfântul Teodor[13]…fetele au o relație specială și, în același timp, neexplicată cu…caii…deși Sfântul Teodor e pus „să împlinească” rugăciunea.

După ce se spală pe cap…fetele ies afară să vadă un cal…și în timp ce se piaptănă spun:

„Toadere,

Sân-Toadere!

Dă codiță fetei

Cât coada iepei,

Să fie părul meu

În folosul lui Dumnezeu”[14].

Nu aflăm cum se folosește părul…„în folosul lui Dumnezeu”…Însă rugăciunea cu iz copilăresc cere păr bogat și rezistent precum firele de păr din cozile cailor.

Oare de aici…femeile „focoase” sunt…„nărăvașe”?…

„Încurarea cailor”[15] se făcea tot la Sfântul Teodor, în februarie…Iar într-o colindă din Muntenia[16], rostită cu această ocazie, murgul/ calul, scos afară și bătut, îi vorbește stăpânului său, care vrea să îl vândă „în târg la Buzău/ pe chile de grâu”[17]…și îi spune, printre multe altele: „Drag stăpâne-al meu,/ Dat de Dumnezeu, / De ce să mă vinzi?”[18].

Și după ce aflăm cum ajung doi tineri „frați de cruce”, printr-o tăietură în formă de cruce, pe brațul drept, pentru ca să își unească sângele[19], în mitologia Babei Dochia (1 martie)[20], Dumnezeu e Cel care îi dă fragi nurorii sale[21] și pe Dochia o preface în stâncă de piatră[22].

În varianta din Bucovina a legendei Babei Dochii, Dumnezeu și Sân-Petru/ Sfântul Apostol Petru…sunt cei „doi moșnegi, cari ședeau și se încălzeau lângă un foc zdravăn”[23]. Și „mâna plină de jăratic”[24] pusă de Dumnezeu „în poalele catrinței [nurorii babii Dochii] se prefăcu până acasă în fragi”[25].

Baba Dochia, crezând că e primăvară, se hotărî să iasă cu caprele la păscut. Însă a început furtună de 12 zile…Și pe fiecare zi mai da jos câte un cojoc de pe ea, că avea 12[26].

Iar după ce își dădu jos și pe al 12-lea…și rămase numai în cămașă, a dat „Dumnezeu un ger și un vânt subțire și rece [un crivăț] care o pătrunse până la mațe. Și așa degeră baba Dochia de frig și rămase însleită [împietrită] cu furcă și cu capre cu tot”[27].

Dar există o variantă…în care rugăciunea Babei Dochii e ascultată. Dumnezeu oprește „ningăul”/ ninsoarea[28], se făcu vreme frumoasă…„și pe deasupra îi dete și un foc ca să aibă la ce se încălzi și usca”[29].

Și după ce s-a încălzit și uscat…fiindu-i foame…a cerut și mâncare de la Dumnezeu. A cerut pâine și vin[30] (prezente aici nu fără conotații liturgice).

Și Dumnezeu i-a dat. A cerut pat, ca să se odihnească…și i-a dat și pat.

Însă baba Dochia a întins prea mult coarda în fața lui Dumnezeu. Căci făcându-i-se „urât”, din cauza singurătății, a cerut de la Dumnezeu…și „un bărbat”…în patul ei[31].

Și auzind Dumnezeu „această dorință și cerere atât de nesocotită și necuviincioasă, se supără așa de tare pe dânsa, că deauna [pentru totdeauna], pentru răutatea și obrăznicia ei, într-un stan [stană] de piatră [o prefăcu], care și astăzi se vede pe vârful Rarăului și de sub care curge o apă atât de limpede și de răcoritoare, precum nu se mai află nicăieri în alt loc”[32].

Legenda e poveste pentru adormit copiii. Însă faptul că Dumnezeu nu suportă pe cei care se trag de șireturi cu El e adevărat. Pentru că e o intimitate cu El…neevlavioasă…Una care e foarte vizibilă în mitologia românească…unde românii par „a se trage de brăcinar” cu Dumnezeu. Adică Îi vorbesc la pertu.

Dar moartea babei Dochia e…„fericirea” noastră…dacă de sub ea, peitrificata, răsare cel mai limpede izvor al Rarăului.

Într-o variantă din Bucovina….baba Dochia era „o babă foarte rânzoasă”[33]…adică cu burta mare…și ea „s-a prefăcut într-un stâlp de piatră”[34]. Furca ei s-a transformat într-un copac foarte înalt…iar cele 12 capre ale ei au devenit „12 stânci mai mici” în jurul ei[35].

Într-o a cincia variantă, din Banat, Hristos S-a făcut om și i S-a arătat nurorii babei Dochii. Și a venit la râu…împreună cu Sfântul Apostol Petru[36]. El o ajută pe femeie și i-a dat și o chită de „flori de micșe și de cocoșei”[37].

Iar în nota a 22-a a capitolului de față, autorul ne dă explicații despre cele două flori: „Micșa înflorește în martie și ține până către capătul lui aprilie; se află pe dealuri și în păduri, e mică, de culoare vânătă și are miros. Cocoșeii țin mai puțin, sunt mici ca și micșele, de două feluri: albi și roșii închis, fără miros”[38].