Lună: mai 2012

Iubiții mei,

Evanghelia [In. 7, 37-53] acestui praznic prea mare al Bisericii ne subliniază faptul că pogorârea/ venirea în interiorul nostru a harului Duhului Sfânt a fost profețită de Domnul în mod direct…că harul este apa vie/ idatos zontos [v. 38, cf. GNT], care va fi primită prin credința în Hristos…atunci când Hristos Se va preaslăvi [v. 39].

Iar preaslăvirea Lui după umanitate…urcarea Sa întru slavă…S-a petrecut la Înălțare…

Fapt pentru care Pogorârea Duhului, adică a harului Duhului Sfânt, e posterioară Înălțării.

Pentru că la Cincizecime harul Treimii a venit în interiorul celor care Îl iubeau pe Tatăl, Îl mărturiseau Domn și Dumnezeu pe Fiul și Îl așteptau cu dor pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, promis lor de Fiul…și Care purcede de la Tatăl [In. 15, 26].

Iar harul Duhului Sfânt…e harul Treimii…

Și niciodată nu trebuie să separăm lucrarea lui Hristos…de cea a Duhului Sfânt…sau de cea a Tatălui.

Pentru că Prea Sfânta Treime are o singură lucrare mântuitoare cu Biserica sa, cu întreaga lume și cu fiecare dintre noi.

Iar Hristos nu Se retrage din lume…pentru ca Duhul Sfânt să Îi ia locul.

Ci prezența duhovnicească a Duhului Sfânt în lume este mai evidentă acum în lucrarea Bisericii, când toate ale mântuirii se lucrează în taina sufletului nostru…după cum prezența Fiului întrupat era constrângătoare pentru cei care Îl întâlneau pe cale…în templu…pe munte…acolo unde El predica și lucra fapte minunate.

Prezența Lui uimea.

Nu te lăsa indiferent.

Te manifestai față de El cu evlavie…sau cu adversitate.

Fapt pentru care slujitorii arhiereilor și fariseilor au mărturisit: „Niciodată nu a vorbit [cineva] ca acest Om” [v. 46, cf. GNT].

Pentru că a lupta împotriva lui Hristos…însemna să lupți cu o evidență ultrapozitivă.

Iar ieri și azi și mâine…cine se luptă cu Dumnezeul treimic, cu Dumnezeul tuturor…se luptă, de fapt, cu sine însuși.

Cu neputința lui de a se deschide spre Izvorul vieții, spre comuniunea cu El și spre înțelegerea profundă a creației Lui.

Însă cine devine membru viu al Bisericii…înțelege că prin harul Treimii intră în comuniune veșnică cu Treimea.

Și că Dumnezeu a creat lumea pentru ca să Își extindă dragostea până la ea. Să o cuprindă în relația îndumnezeitoare cu Sine.

De aceea căderea omului în păcat nu a fost privită cu indiferență de Dumnezeu…ci El Însuși S-a implicat în readucerea lui la fericire.

Sfinții Profeți au pregătit calea întrupării Domnului.

Întruparea Sa a fost reală…și a readus fericirea omului în interiorul firii sale…ca stare de curăție, de sfințenie.

De aceea Hristos Cel plin de slavă în umanitatea Sa…prin pogorârea/ venirea harului Duhului Sfânt în Sfinții Apostoli și în cei credincioși până astăzi…ne aducea fericirea reală…fericirea care ne dă puterea de a lupta cu păcatul, cu întinăciunea…putere primită prin totala nepactizare a Lui cu răul…pentru a sta mereu în bucuria Lui.

Și de aceea orice cădere în păcat…înseamnă cădere din bucurie.

Și orice spovedire a păcatului…și orice luptă interioară cu păcatul…pentru a fi curați de rău…înseamnă dorință vie de bucurie.

Pentru că oricine e botezat în numele Treimii și crede drept în Treime trăiește în „pântecele”/ în ființa lui interioară…experiența că e plin de „râuri de apă vie” [refsusin idatos zontos, v. 38, cf. GNT].

Adică creștinul ortodox e omul plin de har…care are experiența reală, conștientă, îndumnezeitoare că e rob al Dumnezeului Celui viu și că Dumnezeul lui e Dumnezeul tuturor.

De aceea Ortodoxia nu e „o credință subiectivă”, fundamentată pe năzărelile unuia sau ale altuia…care a dorit să fie „promotor de nouă religie”.

Ci Ortodoxia e manifestarea obiectivă a Dumnezeului treimic în istorie, prin care El locuiește, prin harul Său, în toți cei botezați întru El…și care se luptă continuu cu poftele și trufia acestui veac.

Experiența harului în Biserică e una obiectivă…și nu subiectivă.

Dacă ar fi subiectivă, fiecare credincios ar simți altceva…cu totul diferit față de ceilalți.

Însă în Biserică, harul lui Dumnezeu e prezența Sa obiectivă, reală, îndumnezeitoare…care îi conduce pe toți cei credincioși la aceeași experiență transfiguratoare…chiar dacă această experiență mistică are diverse grade personale, cum e și firesc…

Toți creștem duhovnicește prin aceleași Taine, prin același har, prin aceeași credință în Dumnezeul treimic. Prin aceeași racordare la sursele Tradiției Bisericii.

Și aceste surse obiective…lăsate nouă de Dumnezeul Cel real și acaparator…sunt fundamentul comuniunii noastre…lucru pe care ni-l predă și icoana praznicului de față.

Același foc al harului…aceeași apă vie au primit toți Sfinții Apostoli…

Însă fiecare are „culoarea lui”…are modul său personal de a trăi și a acționa în interiorul comuniunii…lucru indicat aici prin culorile diferite ale veșmintelor.

Adică harul lui Dumnezeu, cel unul și îndumnezeitor…nu coboară în oameni pentru ca să ne facă pe toți copii xerox ci pentru a ne da fiecăruia dintre noi posibilitatea de a înflori, în ceea ce e bine și sfânt, în modul nostru propriu.

Potrivit caracterului, a potențelor și a datelor noastre genetice.

Căci harul îi personalizează pe oameni, diversifică Biserica, o face o societate formată din unicate…Însă pentru ca aceste unicate să învețe să trăiască împreună.

Nu atuurile personale, nu darurile lui Dumnezeu care înfloresc în noi sunt motive de schismă, de neiubire, de invidie…ci neînțelegerea și desconsiderarea acelor daruri.

Însă nu poți să fii mai mult…dacă negi lucrurile altora care te împlinesc și pe tine.

Dacă tu nu poți traduce…dar poți cânta frumos…a nu apela la traducerile altuia…sau la modul în care acela știe să picteze…înseamnă a te limita prostește doar la atuul tău.

Și când maximalizezi în mod nefast…atuul tău, darul tău de la Dumnezeu…ieși din aspirația spre comuniune…din dorința dreaptă de a cunoaște tot ce nu îți este propriu…dar îți este folositor.

Și de aici schisma!

De aici invidia!

De aici atitudinile nesăbuite, puerile, degradante!

Pentru că nu mai cauți să te dezvolți interior, să te folosești duhovnicește…ci să te autopropui.

Și cine nu te acceptă…devine imediat o țintă pentru tine…Și astfel nu mai percepi lucrurile bune pe care le poți învăța de la el.

Însă harul Duhului Sfânt „toată rânduiala Bisericii o plinește” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 314], o desăvârșește la nivel personal.

Ne face pe toți să ne conștientizăm potențele…și să ne asumăm întregul Bisericii, întregul existenței…problematizările legate de viitorul omenirii.

De aici diversele aprofundări teologice legată de viață, societate, mediu…

Pentru că Biserica e cea care trebuie să indice sensul vieții umane.

Și asta împotriva luptei acerbe a postmodernității de a exclude Biserica din spațiul public.

Ce discurs, ce raportare trebuie să aibă omul Bisericii în fața unor atitudini insolente?

Trebuie să ne retragem în enclave…sau să mărturisim răspicat și coerent…modul nostru de-a fi?

Dar dacă ne mărturisim etosul eclesial…știm sau suntem dispuși mai apoi să ne asumăm și consecințele, bune sau rele?

Cincizecimea aceasta…pe care noi o prăznuim astăzi în mod bucuros…a fost un moment revoluționar în istoria lumii.

A dat peste cap planurile multora…

Pentru că primirea harului i-a făcut de neoprit pe Apostoli și pe urmașii lor…

Îmbrăcarea cu putere de sus [Lc. 24, 49] s-a lăsat, cu alte cuvinte, cu urmări serioase la nivel social…pentru că Biserica a schimbat fața lumii.

Biserica a depăgânizat lumea…și continuă să o depăgânizeze…pe măsură ce rezistența la creștinare e tot mai mare.

Însă toată expansiunea Bisericii în lume, cea reală…și nu triumfalistă, se vede în Sfinții și în caracterele ei.

În ce fel de oameni, în mod punctual, a creat Biserica.

De aceea credința reală e credința eclesială, credința trăită în Biserică și pentru Biserică…și nu credința privată, formată din citate sau din povești care mai de care mai trăsnite.

Credința eclesială e cea pe care ai învățat-o de la Sfinții Bisericii, pe care o experimentezi în Biserică și care te face tot mai cuprinzător în a-i înțelege și a-i îmbrățișa pe alții.

Motiv pentru care trebuie să ne verificăm continuu credința…să vedem dacă credem drept în toate punctele ei…și dacă trăim în comuniunea de iubire cu Dumnezeu și cu oamenii.

Și unde se crede drept…și se trăiește credința ca pe o realitate personalizatoare…acolo și harul Treimii țâșnește în inima noastră ca un izvor de apă lină. Amin!