Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 1 iunie 2012

Istoria începe de oriunde o privești [14]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

***

Ilinca, „soția răposatului Mincu”, a vândut „o cășcioară” [1]. Un zapis[2] din 14 ianuarie 1821…

A vândut-o cu 650 de taleri[3]. Și pentru că nu știa să scrie…a iscălit „scriitorul” în locul ei, notarul, „și eu mi-am pus deget[ul] în loc de pecete[4].

„2 părechi de case […] s-au dezvălit de vijălie”[5]. Vijelie mare…cod roșu

Iar la plural: „casilor” în loc de caselor[6]. Și trebuie îndreptate și „tăblile”[7] de pe case…

Însă la tablele de pe case…cuiele sunt numărate: „la fieștecare tablă căte 4 cuie her [de fier]”[8].

Lucrarea de reconstruire a caselor trebuie să fie „temeinică”[9]…și nu la repezeală.

„La strășini” trebuie să se bată „scănduri de stejar”. Balconul trebuie reconstruit. Căptușeli de tinichea la ușă. Iar gheaburile caselor trebuie să fie funcționale[10].

Documentul cu…vijelia e din 5 septembrie 1821[11].

Pe 28 octombrie 1821, Gheorghe, vătaful, i se plânge  în scris lui Hagi Ahmet („măria sa Pașa”) și îi spune că a plătit 600 de taleri la niște meșteri…dar ploaia tot îi intră în casă…pentru că nu i s-a reparat cum trebuie acoperișul[12].

Meșterii (care zugrăvesc, repară, reorganizează prin casele noastre), dragă cititor, trebuie să aibă „știință bună”[13]. Să cunoască meserie. Așa se spune într-un act din 8 noiembrie 1821[14].

„Muma noastră” a răposat „în mahalaoa Batiștii”[15]. Și ca să facem rost de bani pentru a o pomeni…„am vândut-o (se referă la casa răposatei) părintelui Mihai Filimon de la sfănta biserica Ienei în taleri 900…cu care bani să i să facă pomenirile răposatii, la soroacele cele rânduite”[16]. Pomeniri scumpe

Însă ei nu au luat banii pe casă…ci i-au lăsat preotului pentru ca să o pomenească pe mama lor. Pentru că preotul, de fapt, niciodată nu a dat bani pe casă…ci le-a spus cât costă pomenirile lui…

Act din 20 noiembrie 1821[17].

Leibu era „ovreiu tenechegiu”[18]Tinichigiu adică…statură care, după cum zicea un președinte al României, este „o provocare” contemporană.

Dar contemporan cu el era și Nicolae, sofragiul, adică servitor la mese[19], adică…ospătar. Și asta meserie…de prezent.

Însă mai exista și un al treilea: „Gheorghe neamțul”, care era „tămplaru”[20]/ tâmplar…Tot bănoasă și asta…

Nicolae a cumpărat de la Gheorghe 105 table de fier pentru a le pune pe casă. Și fiecare tablă a costat 15 parale[21].

În secolul al 19-lea se folosea Ipac…în loc de Idem[22]. Ipac, adverb = de asemenea, tot acesta.

Constandin era „condoragiu”[23]. Adică făcea pantofi femeiești cu toc și brodați.

Năstase era „rachier”[24]. Adică făcea rachiu…ca să dormi în șanț.

Petre era „vătaf”[25]…sinonim cu agent de pază…în curtea boierului.

Costache era „cavaf”[26], adică cizmar. Ion era „șălar”[27]/ șelar, adică făcea și vindea șei de cai.  Radu era „mătăsar”[28]: producea și vindea mătase.

Dintr-un act din 3 martie 1822 aflăm că…s-au furat clopotele Bisericii[29]. Se pare că „nevoia de fier” e o problemă mai veche…la noi…

Răducanu Poenaru era „sărdar”[30], adică comandant al oștilor călări. Și acesta avea „o prăvălie pe locul mănăstirii Doamnii Bălașii, învecinată în dos cu prăvăliile sale ce le are pe locul sfintii Mitropolii”[31].

Sărdarul însă împiedica Mitropolia. Pentru că „Mitropoliia avănd pivniță mare, cu gărliciu [intrare în pivniță] corespunzător în curtea sărdarului i-au luat tot gîrliciul cu locul ce să cuvenea a avea gîrliciul”[32]…Pe scurt: i-a retezat sărdarului intrarea în pivniță.

Iar Mitropolia, după ce a scăpat de sărdar, „au dat locul cu pivnița la chiriași, adecă stînjeni patru la un popa Vlad și stînjeni opt la Stoian telalu [adică negustor de haine vechi]”[33].

Dvornicul (mare dregător la curtea domnească) Scarlat Grădișteanu a venit la fața locului[34]. Și a constatat că „tăietura în zid” e recentă…și nu e de la începutul pivniței[35].

Varlam era „ghinărar”[36], adică general. Iar Nedelea avea „o casă în țigăniia Sfintei Mitropolii, cu a locului chirie, însă cu tocmeală taleri 62”[37].

Casa din „mahalaua Lucaciului” era „învălită cu trestie”[38]. Însă a vândut-o cu 705 taleri și 20 de parale[39]. Pentru că, în ciuda trestiei…casa avea și…„gart”/ gard[40].

Dar actul de vânzare, din 14 septembrie 1822, a fost semnat tot…cu degetul…din neștiință de carte[41].

Neștiința aia împotriva căreia noi luptăm…iar alții se împotrivesc.


[1] George Potra, Documente privitoare la istoria orașului București (1821-1848), Ed. Academiei RSR, București, 1975, p. 55. O vom cita: Documente de secol 19, p.

[2] Document scris de mână.

[3] Documente de secol 19, p. 55.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 56.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 57.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 58.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 59.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 62.

[23] Idem, p. 64.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 63.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 65.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 66.

[34] Idem, p. 67.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 68.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 69.

[41] Ibidem.

Urme ale tradiției literare vechi în Țiganiada [10]

Prima, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a și a 9-a parte.

  • să mâie (p. 234) – să rămâie/ să rămână; termen vechi, utilizat de Dosoftei (Să fug pre la munte cu pădure deasă, / Ca o vrăbiuţă să mâi [să rămâi] fără casă (Ps. 10, 5-6)), ulterior și de Eminescu: Astfel ades eu nopți întregi am mas / Blând îngânat de-al valurilor glas (Fiind băiet păduri cutreieram);
  • cerbice (p. 242) – ceafă
  • tâlni (p. 242) – întâlni (la Dosoftei există și tâlniș)
  • măgure (p. 243) – munte
  • noao (p. 244) – noi (adj.)
  • înși (p. 251) – dânșii
  • jac (p. 251) – jaf (întâlnit adesea la cronicari)
  • sâlință (p. 253) – silință
  • jelnică (p. 253) – nefericită (întâlnit cu acest sens și la Dosoftei: toată viața jelnic, Ps. 38, 46)
  • ciude (p. 254) – minunări
  • răpausă (p. 262) – se odihni
  • sângur de sine (p. 264) – de unul singur, el însuși
  • custare (p. 264) – existență, viață

La p. 263-264, întâlnim expresiile a vieții fire și a custării ață, autorul utilizând imaginea din debutul poemului Viiața lumii al lui Miron Costin: A lumii cântu cu jale cumplită viiața, / Cu griji și primejdii cum iaste și ața.

O expresie tipic bizantină, care face parte din retorica omiletică, e transformată într-o satiră, atunci când și contextul o cere: De-aș’ avea piept vârtos ca de-aramă / Și glas mai mare de-un bou de baltă, / N’ași putea cânta, de bună seamă, / Cum să cade, bătălia naltă, / Care negrul norod aici fece, / Că (spuiu drept!) peste putere-mi trece (Cântul VIII).

În altă parte însă uzează și de retorica gravă și de expresia transmisă prin tradiție:

 Măcar de-aș avea eu limbi o mie

Și-atâte guri bine grăitoare,

Nu vă-aș putea spune, nice scrie,

Lăcașurile desmierdătoare

Și frumusețele raiului toate,

Care pentru cei buni sunt gătate.

(Cântul IX)

Ne-a atras atenția folosirea frecventă a unor cuvinte pe care le întâlnim și la Creangă, precum gligan (p. 238-240, etc.) și ticăit (p. 242, etc.). Dar și o exclamație ca Vai, dragă mămucă (p. 241), ni-l evocă din nou pe autorul Amintirilor din copilărie.

Ironia, umorul, hazul nebun al Țiganiadei, amestecat uneori cu scene destul de crude (precum cea – între multe altele – a scalpării lui Păpuc de către ursul care trecea pe-acolea cătrănit, p. 242), ar putea constitui un motiv destul de întemeiat pentru o comparație între cei doi autori.

Și din nou Budai-Deleanu introduce peisaje romantice în mijlocul unor întâmplări care dezvăluie ororile războiului sau ale…prostiei (să fie epopeea sa și o…aluzie la Elogiul prostiei/nebuniei al lui Erasmus?), dezvăluind un poet complex, nu doar epopeic, ci și sensibil la poezia cosmică, schimbând nota pe coarda emoției, de la registrul eroic al confruntărilor între Vlad și turci sau crisparea cu care este poate fi urmărită aventura țiganilor, la sensibilitatea lirică:

 Abea zorile peste hotară

Gonind întunericul trecusă,

Abea și soarele-întorcând iară

Strălucisă cu raze neapuse

Vârvuri de munți, de dealuri și stânce,

Apăsând negura-în văi adânce…

Istoria începe de oriunde o privești [13]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

***

Gheorghe D. Bezviconi[1] a scris un studiu foarte minuțios despre Cimitirul Bellu din București, pe care l-a publicat în 1958[2]. Și el numește citimirul Bellu drept cimitirul care „oglindește trecutul țării”[3].

Nu e de acord cu Henri H. Stahl[4] că  cimitirul a luat ființă în 1859[5]. Ci el a luat ființă sau a fost lărgit în 1851[6]. Iar aici, mai înainte, fusese o grădină…și mai înaintea grădinii o Mănăstire[7].

Numele cimitirului vine de la numele proprietarului locului: Barbu Bellu [1825-1900][8], ministru al Cultelor și al Justiției…care a donat terenul[9].

Și autorul consideră drept cel mai vechi obiect din cimitir grilajul mormântului clucerului Ioan Donea (figura 18, locul 21). E datat 1850. Iar cea mai veche cruce din cimitir e a Eufrosinei Vizula (figura 40, locul 10), din 1851[10].

În noiembrie 1859, C. A. Rosetti[11] cumpără un loc de înmormântare pentru fiica lui, Elena, iar în aprilie 1861 pentru fiul său, Anton[12].

Cesar[13] Bolliac[14], în aprilie 1860, își înmormântează aici soția, pe Aristița (figura 30, locul 13)[15].

C. Cantacuzino-Rifoveanu[16] își mută aici osemintele familiei în august 1863, după care face același lucru și Scarlat Rosetti[17].

Arhitectul Ion Mincu [1853-1912][18] are mai multe construcții în cimitir…el însuși fiind înmormântat aici…și în 1920 i s-a ridicat o troiță de lemn[19]. Mincu a creat mausoleele familiilor Ghica, Cantacuzino și Gheorghief, capelele lui Stătescu și Tache Protopopescu și, posibil, și capelele lui Vlasto și Cristian Tell[20].

Mausoleul beizadelei Grigore Sturdza, din 1901, este făcut de sculptorul Gheorghe Boboc, care era fiul său nelegitim[21].

Monumentul-boltă al familiei Linche e creația arhitectului Albert Galleron [1855-1904], cel care a zidit Ateneul bucureștean[22].

Capela Triandafil (figura 5, locul 32) e adusă de la Viena iar capela San-Marin (figura 15, locul 50) de la Paris[23].

Capela Minciulescu (figura 35b, locul 8 ) e o simplificare a Bisericii Mănăstirii Curtea de Argeș[24] iar în 1954 s-a distrus sarcofagul „filantropului Iosif Niculescu”[25].

Profesorul Karl Storck [1826-1887] este autorul monumentelor sculptate în marmură „reprezentând îngeri, femei și diverse motive simbolice-decorative”[26]. Și autorul indică 9 sculpturi semnate de el și alte 16 posibile[27].

Ion Georgescu [1856-1898][28], „cel mai talentat elev al profesorului Karl Storck”[29], a creat „monumentul-poem” al Iuliei Hașdeu (figura 25, locul 22)[30]. Bustul Iuliei l-a sculptat în 1889, pe când avea 33 de ani[31].

Și printre cele peste 30 de sculpturi ale sale din cimitirul Bellu ortodox, Ion Georgescu e autorul medalionului de pe crucea lui Mihail Eminescu, a chipului său, sculptat în 1889[32]. Mormântul lui Mihail e situat în figura 9, a scriitorilor, locul 24[33].

Carol Storck [1854-1926], fiul lui Karl Storck, sculptează la 1900 (și e considerată capodopera lui) pe Elena Izvoranu plângându-și fiul [figura 24, locul 23][34]. Și autorul enumeră 70 de lucrări ale sale existente în cimitir[35].

Oscar Späthe[36] a redat în bronz chipul poetului Cincinat Pavelescu[37]. Johannes Hottart a făcut monumentul în bronz de pe mormântul Mariei Cârlova[38].

Iar monumentul în marmură de pe mormântul lui G. Vernescu este lucrat de A.[albert] Bartholomé[39].

***

Monahul Ioanichie era grec[40]. Și la 6 aprilie 1722 cumpără „de la Despa, văduva fiului lui Cîrstea Popescu vistiernicul, un loc învecinat cu casele boerilor Greceni”[41]. Și acolo ridică „un han cu etaj”[42].

În han însă, spune autorul, a ridicat paraclisul cu hramul Sfântul Haralambie[43].

Dar la 1 iunie 1724, boierul Grigore Greceanu îi dăruiește starețului Ioanichie un teren pentru Biserică…pe care o ridică în același an[44].

Pe atunci domnea Ioan Nicolae Aliexandru al Ungrovlahiei…și pisania bilingvă, greacă-română, e semnată: 30 octombrie 1724[45].

Astfel lua ființă Biserica Stavropoleos din București, căreia la 9 iulie 1725, Maria, fiica logofătului Radu Greceanu, îi dăruia loc pentru pivniță și clopotniță[46].

La 24 februarie 1726, aceeași, îi vinde starețului un alt teren în apropiere[47] iar în martie 1726 dăruie o moșie Mănăstirii[48].

Din primăvara lui 1726, de când starețul Ioanichie devine mitropolit de Stavropola și exarh a toată Caria…de la numele mitropoliei și din acest an Mănăstirea bucureșteană începe să se numească Stavropoleos[49].

În 1729 sau 1730 construiește absidele laterale și pridvorul[50]…iar din testamentul său din noiembrie 1733 aflăm că Mănăstirea Stavropoleos din București avea han, un schit în Vlașca, moșii, case, prăvălii, locuri în București[51] și „numeroși robi țigani primiți în dar de la diferiți boieri”[52].

Însă închină Stavropoleosul Mănăstirii Gura din Pogoniana, acolo unde fusese făcut monah actualul mitropolit[53].


[2] [Gheorghe] D. Bezviconi, Cimitirul Bellu din București. Muzeu de sculptură și arhitectură, în ***Monumente și Muzee. Buletinul comisiei științifice a muzeelor și monumentelor istorice și artistice, Ed. Academiei RPR, București, 1958, p. 185-204. Vom cita studiul: Cimitirul Bellu, p.

[3] Idem, p. 185.

[5] Cimitirul Bellu, p. 185.

[6] Idem, p. 186.

[7] Idem, p. 187.

[9] Cimitirul Bellu, p. 187.

[10] Ibidem.

[12] Cimitirul Bellu, p. 187.

[13] Grafia autorului.

[15] Cimitirul Bellu, p. 187.

[17] Cimitirul Bellu, p. 187.

[19] Cimitirul Bellu, p. 189.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 190.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 191.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 192.

[26] Idem, p. 193.

[27] Ibidem.

[29] Cimitirul Bellu, p. 194.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 195.

[35] Idem, p. 196.

[37] Cimitirul Bellu, p. 197.

[38] Idem, p. 199.

[40] Răzvan Theodorescu, Biserica Stavropoleos, Ed. Meridiane, București, 1967, p. 6.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 7.

[45] Idem, p. 8.

[46] Idem, p. 9.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 10.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

Praedicationes (vol. 2), p. 156-160

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156.

***

Și această a treia parte a predicii de azi…o alocăm textului Vulgatei.  Textului latin…

Din care vom comenta/ vom explica anumite cuvinte, care ne vor ajuta și mai mult în înțelegerea textului evanghelic de față…dar care ne oferă și o înțelegere mai largă

Pentru că cuvintele pe care noi le-am aprofundat și le vom dezbate acum…au relevanță pentru limba română. Fiindcă avem cuvinte românești care au apărut din limba latină.

Așadar, dacă ne urmăriți după textul Vulgatei (prezentat la început), ne puteți înțelege argumentările.

În versetul al 14-lea apare cuvântul turbam.

Substantivul turbam

Vidit turbam multam…a văzut mulțime multă

Iar turba, -ae înseamnă mulțime, multitudine de oameni.

În versetul al 15-lea apare cuvântul care la noi semnifică Vecernia.

Adică: vespere. De la vesper, -eris

Și acesta înseamnă: seară…dar și momentul când răsar stelele pe cer.

Și când răsar stelele…noi, în Biserică, începem Vecernia. Slujba de seară…

Mă rog, acum, Vecernia, la unele Biserici începe mult mai devreme de răsăritul stelelor…

Pe la ora 16-17…și nu pe la 18-19.

Dar există și Vecernii speciale, ca cea de la Paști, la amiază, în mai multe limbi, pentru a arăta că tot pământul trebuie să fie interesat de Învierea Domnului…și cea de la Cicizecime, când îngenunchem…și pe care o facem imediat după Liturghie.

Însă conținutul slujbei Vecerniei indică seara.

Tot în versetul al 15-lea…apare substantivul facto, de la factum, -i, care înseamnă faptă, lucru, act.

De unde expresia latină, utilizată adesea: de facto. Și care înseamnă: de fapt. Și a devenit un calc care a intrat adânc în limba română.

Deci: de facto, de fapt…ceea ce există de fapt…lucrul la care noi ne referim…într-o anume situație.

Și de aici avem neologismul factitate, ceea ce ține de fapte…sau adjectivul factual: referitor la fapte, faptic.

Și se referă la lucrul ca atare, la lucrul luat în discuție.

Tot aici, în versetul al 15-lea, îl găsim pe discipuli…de la discipulus, -i…care înseamnă, deopotrivă, ucenic, student, discipol, un audiant al unui maestru, al unui profesor, al unui Părinte duhovnicesc.

Și astfel discipulus…de unde vine disciplinădisciplinat…e omul care se introduce/ se inițiază în niște reguli…ascultă de niște reguli…se situează în cadrul anumitor norme…de viață…fapt pentru care devine un om al disciplinei.

Iar discipulus, de la care, cel mai adesea, folosim sensul de discipol…era folosit de către filosofii latini pentru a-l desemna pe ucenicul care a stat o anumită perioadă de timp în intimitatea unui profesor, a unui învățat…și a învățat de la el o știință sau o artă anume. Sau mai multe la un loc.

Și astfel ucenicul e cel care învață de la un maestru ceva esențial. Fie că e vorba de oratorie, de filosofie, de poezie, de teologie, de lingvistică…

El învață sub conducerea lui…și înțelege ceva mai mult decât dacă ar fi învățat de unul singur.

Pentru că primește de la maestru modul particular, experiența lui, cunoașterea lui…

…Și tot aici îl găsim pe desertus. Adjectiv…Desertus, -a, -um. Cu trei forme…pentru masculin, feminin și neutru…care însemnă deșertificat, nelocuit, un loc solitar, singur…

Singuratic, deșertic…

…Și așa era locul unde s-a produs minunea înmulțirii pâinilor.

Iar aici oamenii s-au deșertat, s-au uitat pe ei înșiși…fiind absorbiți de cuvintele și persoana Domnului.

Și când mâncăm desertul…mâncăm ceva ușor…Desertul e la sfârșitul mesei. Pentru că deșertul e la sfârșitul…zonei locuite. E în afară

Tot aici, în același verset 15, îl găsim pe hora, -ae…care înseamnă oră, timp, sesiune temporală.

De unde l-am luat și noi, românii, ca oră…dar și ca horă.

Și hora presupune un cerc. Pentru că oamenii joacă în cerc…Se țin de mână și formează un cerc

Iar hora e semnul prieteniei, al comuniunii, al faptului că cei care joacă împreună…au lucruri în comun. Au lucruri între ei care îi leagă.

Dar ora e și ea un cerc…un timp fix…rotund…După o oră vine o altă oră…cu minutele și secundele ei…Și orele sunt distincte…deși ele alcătuiesc un întreg temporal.

Pentru că și la horă mergi cu soția, cu familia. Te prinzi în horă alături de alții, de alte familii…Însă fiecare familie e distinctă de alta. Hora pune la un loc familiile dar nu le amestecă. Ele sunt distincte și împreună la horă.

Și tot aici, în acest verset 15, substantivul castellum, –i…de unde castel al nostru…iar în latină însemna cetate, fortăreață, citadelă, garnizoană.

Și același lucru a însemnat și pentru noi. Pentru că cetățile erau deopotrivă orașe fortificate dar și sedii militare.

Ziduri înalte, pentru a nu fi expuse asediului…

În versetul al 16-lea observăm că numele Mântuitorului Hristos…adică Iisus…în limba latină este Iesus sau Jesus…cu j păstrându-se în limbile spanice.

Tot aici, ultimul cuvânt…manducare…vine de la verbul: manduco, –avi, –atum…care înseamnă a mesteca, a mânca, a devora ceva…A mânca ceva cu foarte multă poftă.

Și de aici vine masticație al nostru…Ceea ce mestecăm…Mestecarea în sine.

Tot de aici mandibulăMandibula, –ae…care nu înseamnă altceva decât fălci, gură.

Și, după cum știm, din păcate…din aceste fălci…se pot aduce și înjurături la adresa lui Dumnezeu nu numai laude.

Minciuni și blesteme…sau binecuvântări și vorbe frumoase…pot ieși din aceeași gură.

Și cu gura…din cauza gurii…poți face multe lucruri rele…prin care aproapele nostru să sufere amarnic.

În versetul al 17-lea găsim substantivul panes…la plural. De la substantivul panis, –is. Și de aici pâine al nostru…cât și panificație. Adică instituția care se ocupă cu producerea pâinii.

Tot aici îl găsim și pe pisces…de unde pește…și piscicultură. Ramura economică care crește și vinde pește…

Homily at the Feast of Pentecost [2012]

 

My Beloved,

Now, at Pentecost, were joined the languages ​​of the earth, if at Babel they were separated. For that the grace of the Trinity is what unites us all in the Church…and makes us Christ’s Mystical Body.

And when Apostles were filled „with power from on high” [Luke 24, 49], then they began to speak in tongues [Acts 2, 6] – because the Evangel is for all people – but, especially, to speak with power, with divine authority.

The preaching of Apostles imposed to the crowds, was converting [Acts 2, 41]…and conversions were total, impressive.

Therefore, with all, „they insisted [in] the teaching of the Apostles and [in] impartation, [in] the breaking of bread and [in] prayers” [Acts 2, 42, cf. GNT].

From where we understand that there is no real feeling of the grace there where there is no liturgical communion and fidelity to apostolic teaching.

For that the grace of God unites us all in the same teaching and in the same eucharistic impartation.

The teaching of the Apostles and the Fathers of the Church is the basis of our communion. But their teaching was not merely theoretical but practical.

For their theology was embodied in their lives. They were theological beings and behaved as some servants of God filled with His glory.

…But the grace of the Holy Ghost unites for that diversifies persons. Saints Apostles were not alike but none of them wanted to leave the communion.

For that salvation (when you want to work your salvation) you work it together with your fellow, in Church, knowing the fact that Kingdom of God is an expression of unity, of brotherly love.

And Lord’s Disciples and converts become His Church because the Most Holy Trinity descends, by His grace, in the inner of them.

And this, for that the appurtenance at Church is not one external but the union with God is one through grace, inside.

In this situation, we understand why Saint James said that „faith without works is non-working” [James 2, 20, cf. GNT].

For true faith is full of dynamism.

Living faith wants to express, to express its love for God and people.

To show it’s content.

And what would be important for us is just this detail: that spiritual life is one liturgicocommunional and that its ground is the living experience of feeling and vision of God.

Because Pentecost was an ecstatic moment for the Apostles and for those together with them, through that they received, in marvelous mode, the divine grace.

And we received, in marvelous mode, the grace! At our Baptism. Not for our works but by His mercy.

But the grace must be worked.

The grace must bring to light…through words and good works…that sanctify us and others.

So today’s the day of the Church. It’s communion day. Is the day in that we must remember wherefrom began Church and that is its scope in the world.

For that the Church was began once with the descent of God’s grace in those who believed in the Father, in the Son and in the Holy Ghost, into one God in Trinity. And its scope in the world is that to unite different people in the Church and make them live the communion with God and each other.

Thus we are called to heaven, to communion with God. For that Holy Ghost, „Who is everywhere and all fulfills”, continually confess about Christ [John 15, 26], Which enables us to make us children of the Heavenly Father [John 1, 12].

God fills us with His glory and makes us His own abodes now forever and ever and ever. Amen!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno