Prima, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a și a 9-a parte.

  • să mâie (p. 234) – să rămâie/ să rămână; termen vechi, utilizat de Dosoftei (Să fug pre la munte cu pădure deasă, / Ca o vrăbiuţă să mâi [să rămâi] fără casă (Ps. 10, 5-6)), ulterior și de Eminescu: Astfel ades eu nopți întregi am mas / Blând îngânat de-al valurilor glas (Fiind băiet păduri cutreieram);
  • cerbice (p. 242) – ceafă
  • tâlni (p. 242) – întâlni (la Dosoftei există și tâlniș)
  • măgure (p. 243) – munte
  • noao (p. 244) – noi (adj.)
  • înși (p. 251) – dânșii
  • jac (p. 251) – jaf (întâlnit adesea la cronicari)
  • sâlință (p. 253) – silință
  • jelnică (p. 253) – nefericită (întâlnit cu acest sens și la Dosoftei: toată viața jelnic, Ps. 38, 46)
  • ciude (p. 254) – minunări
  • răpausă (p. 262) – se odihni
  • sângur de sine (p. 264) – de unul singur, el însuși
  • custare (p. 264) – existență, viață

La p. 263-264, întâlnim expresiile a vieții fire și a custării ață, autorul utilizând imaginea din debutul poemului Viiața lumii al lui Miron Costin: A lumii cântu cu jale cumplită viiața, / Cu griji și primejdii cum iaste și ața.

O expresie tipic bizantină, care face parte din retorica omiletică, e transformată într-o satiră, atunci când și contextul o cere: De-aș’ avea piept vârtos ca de-aramă / Și glas mai mare de-un bou de baltă, / N’ași putea cânta, de bună seamă, / Cum să cade, bătălia naltă, / Care negrul norod aici fece, / Că (spuiu drept!) peste putere-mi trece (Cântul VIII).

În altă parte însă uzează și de retorica gravă și de expresia transmisă prin tradiție:

 Măcar de-aș avea eu limbi o mie

Și-atâte guri bine grăitoare,

Nu vă-aș putea spune, nice scrie,

Lăcașurile desmierdătoare

Și frumusețele raiului toate,

Care pentru cei buni sunt gătate.

(Cântul IX)

Ne-a atras atenția folosirea frecventă a unor cuvinte pe care le întâlnim și la Creangă, precum gligan (p. 238-240, etc.) și ticăit (p. 242, etc.). Dar și o exclamație ca Vai, dragă mămucă (p. 241), ni-l evocă din nou pe autorul Amintirilor din copilărie.

Ironia, umorul, hazul nebun al Țiganiadei, amestecat uneori cu scene destul de crude (precum cea – între multe altele – a scalpării lui Păpuc de către ursul care trecea pe-acolea cătrănit, p. 242), ar putea constitui un motiv destul de întemeiat pentru o comparație între cei doi autori.

Și din nou Budai-Deleanu introduce peisaje romantice în mijlocul unor întâmplări care dezvăluie ororile războiului sau ale…prostiei (să fie epopeea sa și o…aluzie la Elogiul prostiei/nebuniei al lui Erasmus?), dezvăluind un poet complex, nu doar epopeic, ci și sensibil la poezia cosmică, schimbând nota pe coarda emoției, de la registrul eroic al confruntărilor între Vlad și turci sau crisparea cu care este poate fi urmărită aventura țiganilor, la sensibilitatea lirică:

 Abea zorile peste hotară

Gonind întunericul trecusă,

Abea și soarele-întorcând iară

Strălucisă cu raze neapuse

Vârvuri de munți, de dealuri și stânce,

Apăsând negura-în văi adânce…

Did you like this? Share it: