Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160.

***

Versetul al 18-lea ni-l oferă pe…huc. Care înseamnă aici, în acest loc.

În al 19-lea…in caelumîn cer

Căci cer al nostru…cerul de deasupra noastră, vine de la caelus, -i din latină…ae citindu-se e.

Iar în latină caelus însemna cer, univers, lume…dar și Dumnezeu, atunci când referirea la cer…e o referire la Dumnezeu.

De aceea expresia noastră: „păcate strigătoare la cer”…nu se referă la cer…ci la Dumnezeu…Care găsește aceste lucruri, aceste păcate numite astfel, drept intolerabile.

Tot în versetul al 19-lea îl găsim pe benedixit…a binecuvântat…de la benedico, –xi, –ctum, –ere.

Și binecuvântarea, potrivit părților componente ale cuvântului, înseamnă a vorbi de bine.

Iar când noi evidențiem rolul lui Dumnezeu în viața cuiva…când Îl rugăm să fie activ, să Își verse mila Lui în viața cuiva…înseamnă că îl binecuvântăm.

Bună zicere…

Zicere de bine

De unde îl avem și pe Bună ziua!…, format după același calapod cu binecuvântare…cu buna zicere.

Căci Bună ziua! e o rugăciune pentru altul. Îi vrei binele altuia salutându-l…și nu răul.

Și cine, în atare situație, poate să ne dea o zi…bună? Dumnezeu ne dă zile bune! Căci zilele omului sunt de la Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu e Cel care dă bine, ne dă tot binele în viața noastră.

El varsă binele în viața noastră. Dă binele la tot omul…

Și binele de la Dumnezeu e pace, e bucurie, e curăție dumnezeiască. E orice dar spiritual sau material.

Așadar esența binecuvântării e rugăciunea pentru altul. E cererea a tot binele de la Dumnezeu pentru altul. Cerem ca El să îl miluiască pe cel pentru care noi ne rugăm, pentru care mijlocim

Tot în versetul al 19-lea (un verset plin de bucurii lingvistice pentru noi) apare et fregitȘi a rupt, a sfărâmat…Fregit de la frango, fregi, fractum. Care înseamnă a rupe, a sfărâma, a zdrobi, a frânge.

Și aici avem: frângerea pâinii.

Dar există și „frângerea gâtului”. Sau: „mi-am frânt mâna”. Ceea ce înseamnă că osul s-a rupt…Fractură…Însă la modul metaforic „frângerea” gâtului…înseamnă o prostie fără margini. Am greșit, mi-am învățat lecția, nu mai vreau să repet greșeala.

Însă există și „mi-am frânt din pâinea mea…și am dat săracilor”. Și ce am rupt…a devenit a lor. A fost dar din dragostea mea pentru alții. Ca să mănânce și el, săracul, umilitul, neajutoratul…și să nu moară…cum vedem că se întâmplă lucrurile…

…Dar de aici avem și fractalul. Cu dublu sens. În știință sunt particulele foarte mici, subatomice…iar în arta postmodernă fractaliile sunt povestiri dezlânate…despre care am mai scris online…

În sensul că scrii despre tot felul de personaje, despre tot felul de sentimente, care nu au legătură unele cu altele…ci fiecare sunt autonome. Sunt un univers aparte

Însă toată dezordinea aparentă a scriiturii, ca și în cazul lumii subatomice…are logica ei…pentru că povestirile sunt de fapt paralele…și nu idioate, fără sens.

Iar celula, privită subatomic, deși pare un haos…ea este un univers bine definit…La fel, scriitura fractalică…chiar dacă e formată din franjuri diverse de gânduri…are logică…dacă scriitorul vrea să îți arate modul în care a mixat multiplele narațiuni.

Iar ideologia literară a fractaliilor vrea să spună că omul postmodern și-a pierdut coerența…gândirii…ceea ce, în parte, e adevărat. Însă e și multă parșivenie aici…

Pe scurt: se sare dintr-un subiect în altul…și gata romanul!

Iar așa procedează unii dintre noi când se uită online…sau la televizor. Sar de la una la alta, nu urmăresc nimic…și la sfârșitul zilei nu știu ce au făcut de fapt.

Privire fractalică…needucată…dezorganizată…fără să urmărească ceva precis. Și când încurajezi fragmentarismul tot timpul nu poți să ai o privire coerentă despre ceva anume.

Pierderea în multe

Și la sfârșitul zilei, după ce ai trecut prin Băsescu, două cântece, știri despre morți, răniți, hoți, meteo, curs valutar…și 10 dezbrăcate…ajungi să nu mai poți să te rogi…te simți obosit nefăcând nimic…și te culci tot cam la fel de plin

Și așa vine scadența! Și la sfârșitul anului, al vieții…vezi că nu ai început și nu ai făcut lucruri serioase în viața ta…ci întotdeauna te-ai lăsat furat de peisaj, de stimuli care te-au scos din albia…din traiectoria ta.

Te-ai apucat de o mie…și nu ai continuat pe niciuna.

Adică trebuie să cam știm cât suntem în stare să facem. Ce putem să facem…Să nu credem că suntem în stare să facem ceva…oricând, oricum și oricât

Trecem la versetul al 20-lea…unde îl avem pe saturati sunt. S-au săturat cu toții. E vorba de un verb pasiv al verbului saturo, –avi, –atum. Și însemnă plin, satisfăcut, saturat. De unde saturație…dar și săturare.

Și saturație, în limba română, e un cuvânt complex. De ce? Pentru că înseamnă mai multe lucruri. Într-o primă fază am putea vorbi despre saturație ca despre starea unei soluții în care nu se mai poate dizolvă o altă cantitate de substanță.

Dar înseamnă și starea de intensitate maximă a unui fenomen. Adică oboseală prea mare, iubire imensă, excitație…Și în atare situație nu o  mai suporți

Dar saturație înseamnă, totodată, și dezgust

Ca în expresia: „m-am săturat de fițele tale”. Adică: nu le mai suport…Pentru că am văzut tot felul de fumuri, de comportamente aiurea ale tale…și nu le mai suport. Îmi vine să vomit când te văd dându-ți în petic.

Ai un comportament ostentativ vizavi de mine. Pentru că tu vezi că îmi face rău modul tău de a te comporta (eu știu, vine la tine fumând, drăcuind, băut)…și o ții langa. Continui cu relele.

Și el te aduce la saturație…La greață față de el.

Însă există și un al 4-lea sens al cuvântului saturație…atunci când nu mai poți să fii capabil de a sta într-un anumit mediu…

Tot la 20, aici, apare cofinos (apare de cinci ori în Vulgata)…de la cofinus, –is…coșuri de nuiele…cum avem la țară. Împletite din răchită…adică din salcie.

Și în ele, în cele 12 coșuri, s-u strâns firimiturile, resturile…

Și pentru că am ajuns la firimituri sau la fărâme de pâine…avem aici fragmentorum. Un genitiv plural…de la fragmentum, -i. Care înseamnă, cum bine se observă…pentru că îl avem și în română: fragment, rămășiță, rest, ceea ce rămâne după ce consumăm ceva.

Iar după ce ei au mâncat au rămas duodecim…doisprezece…cofinos…coșuri…

Cum erau  coșurile?…Fragmentorum plenos…pline de rămășițe, de resturi alimentare.

În versetul al 21-lea apare virorum. Care nu a dat pe viroză (deși bărbații sunt numiți, câteodată, sub formă „contagioasă”…spre exemplu: lepre)…ci e genitivul plural de la vir, -i, care înseamnă bărbat, soț, erou, om curajos, om nobil în ființa sa. Om demn, cu coloană vertebrală…

Așadar bărbatul, în definiția lui latină, e un om demn. Nu e un șarlatan, un ipocrit sau un gigolo.

Tocmai din acest motiv atunci când auziți vorbindu-se despre ideea de virilitate nu trebuie să o confundați cu ideea de sexualitate. Pentru că a fi viril, în sensul adevărat al termenului, înseamnă a fi bărbat. Bărbat cu toate amprentele spirituale și materiale.

Adică bărbatul nu e bărbat doar pentru că e „dotat” cu mușchi, cu organ sexual sau cu putere de muncă. Ci vir, -i, bărbatul în definiție latină, e în primul rând un om demn, un om curajos, un om care se definește în primul rând prin sufletul său, prin tăria sa de caracter…Și asta înseamnă virilitate: bărbăție sufletească.

Pentru că poți să ai mușchi de wrestling sau de sumo și să fii un efeminat…Un bărbat ușor…Pentru că nu ai caracter, nu ai tărie sufletească, nu ești un om moral.

Iar când bărbatul e redus la sexualitatea lui…când virilitatea lui nu mai are amprentă morală…atunci este transformat în obiect sexual.

Însă bărbatul adevărat…e un om cu calități sufletești proeminente, impunătoare, convingătoare.

El se definește prin cultura sa teologică, filosofică, literară, prin modul său de a fi loial și demn în tot ceea ce face.

Și pentru ortodoxul latin din primele veacuri creștine, pentru ortodoxul care vorbea limba latină, bărbatul adevărat era un om demn, un om curajos, bărbat al unei singure femei, un om responsabil, un cetățean loial.

Așadar virilitatea nu e doar somatică…ci și sufletească.

Tot aici îl găsim pe mulieribus. Dativul sau ablativul plural de la mulier, –is. De unde muiere al nostru, femeie.

Însă mulier, –is în latină însemna femeie, soție și stăpână a casei.

Stăpână nu în sensul de „stăpână” de la filmele porno…ci de soție legitimă, care conducea, rânduia o casă împreună cu soțul ei.

Sau, ca acum la noi, unde trebuie să ai căsătorie civilă și religioasă…numai astfel ajungi stăpână a casei…când ești soția unui bărbat în fața tuturor. În mod asumat.

Asumare deschisă, publică…

Deci: cu acte în regulă…Și, în același timp, cu iubirea, cu demnitatea cuvenite unei soții…ea venind cu tot sufletul pentru a construi ceva împreună cu soțul său.

Pe scurt: doamnă ești când ai și statut de femeie căsătorită dar, totodată, când ești privită ca atare și de soțul tău.

Și de aceea mă bucur, când ajung în casa cuiva, să îl văd pe stăpânul casei…dar și pe stăpâna casei. Să văd doi oameni responsabili, care știu ce fac cu viața lor. Care și-au asumat un viitor comun…și luptă împreună pentru el.

Și într-o familie creștină adevărată, stăpâna casei, doamna, soția nu e o subalternă ci o persoană legată de soțul ei printr-o mare comuniune. Și ea are încredere, îl ajută, îl iubește nespus, îl sprijină întru toate pe stăpânul inimii ei pentru că e iubită, prețuită, respectată și ajutată la fel de mult.

Însă bărbatul e conducătorul soției și al familiei. Fără ca prin asta să fie un dictator.

El se sfătuiește cu soția sa, cade de comun acord pentru ceea ce trebuie să facă amândoi și copiii lor…

Și de aceea adâncul relației dintre soți se explică continuu. Dialogul continuu, împreuna sfătuire, abnegația reciprocă explică dar nu epuizează adâncul relației.

Și copiii sunt incluși în mod organic, de la început, prin grija față de ei, în intimitatea lor…pentru că ei sunt expresia intimității părinților lor.

Și aceasta e ambianța, hora familiei de care vorbeam anterior!

Iar dacă bărbatul e bărbat și în sufletul și în trupul său…și femeia este la fel. Pentru că ea nu e femeie numai din cauza genitalității sau a aspectului său fizic…ci datorită sufletului și a trupului ei.

Iar pentru ca să fii stăpână a casei…trebuie să fii stăpână peste tine însăți. Peste copiii, casa, tot ce ai împreună cu soțul tău.

Did you like this? Share it: