Frunzele de nuc ale Rusaliilor

Pentru cei care nu ați putut ajunge astăzi la Biserică…frunzele au ajuns ele la dumneavoastră…

Frunzele de nuc de la Rusalii

Și ele au legătură cu vedenia Cincizecimii…în mod punctual cu F. Ap. 2, 3…unde se spune că Apostolilor „li s-au arătat lor, împărțite, limbi ca de foc [glosse osi piros]” și au stat pe fiecare dintre ei”, cf. GNT.

Limbile văzute extatic nu erau de foc…ci ca/ aidoma focului.

Căci focul era harul…și ceea ce au văzut Sfinții Apostoli extatic…a descris Sfântul Luca în locul abia citat.

Așa cum Sfântul Ioan Evanghelistul a descris la In. 1, 32 ce a văzut extatic Sfântul Ioan Botezătorul: „Am văzut pe Duhul coborându-Se ca porumbel din cer și a rămas peste/în El”, cf. GNT.

Dar Duhul nu a fost porumbel atunci…după cum nici harul, acum, la Cincizecime, nu a fost un foc material. Ci în ambele cazuri avem de-a face cu descrieri extatice…cu ceea ce a văzut Sfântul Ioan Botezătorul la Botez și Sfinții Apostoli la Cincizecime.

Însă de ce aducem frunze de nuc sau de tei la Cincizecime…ca să indice pogorârea harului…când harul nu e material?

Din același motiv pentru care pictăm Sfinte Icoane…deși ele nu sunt Hristos, Maica Domnului sau Sfinții pictați pe ele.

Pentru că noi, oamenii credincioși, mai mult sau mai puțin școliți, avem nevoie de imagini prin care să ne înălțăm mai presus de imagini.

Avem nevoie de motive de contemplare.

Și cu ramurile astea de nuc în mâini, la Vecernia Sfintei Treimi, când ne-am plecat genunchii și ne-am rugat pentru iertarea și ajutorul tuturor…am simțit ceva din fiorul interior al Sfinților Apostoli.

După cum la Florii simțim ceva din fiorul celor care Îl aclamau pe Mesia.

După cum un pelerinaj la locuri sfinte…ne răscolește…ne înfiorează sufletul…pentru că ne apropie de Sfinții care au pătimit și au trăit acolo.

Însă văzul ochilor…ne pregătește pentru văzul inimii și al minții. Pentru văzul duhovnicesc.

Fără înțelegerea suplă, profundă a lucrurilor…începem să transformăm icoanele și mărturiile scripturale în idoli, în litere moarte…fără să ne mai înfioare spre viața veșnică.

De aceea vi le arătăm: ca să vă înfiorați și dumneavoastră.

Să vă umpleți de har și de bucurie dumnezeiască.

Predică la praznicul Prea Sfintei Treimi [2012]

Iubiții mei,

dacă ne sărbătorim ziua de naștere cu multă atenție…cum să nu prăznuim astăzi dumnezeiește, când Dumnezeul nostru treimic e în centrul atenției noastre liturgice?

Căci dacă Cincizecimea, ieri, ne-a arătat că odată cu Pogorârea Sfântului Duh iconomia mântuirii lui Hristos a devenit bun propriu al tuturor membrilor Bisericii, lunea de astăzi, lunea Treimii, ne spune că mântuirea lumii nu e opera uneia sau a alteia dintre persoanele treimice ci a tuturor laolaltă.

Că mântuirea e trinitară…pentru că Împărăția e a Treimii.

Iar Sfântul Duh ne-a îmbrăcat cu putere de sus…tocmai pentru a mărturisi Treimea cea deoființă și nedespărțită.

Pentru că nu putem să înțelegem diverși oameni dacă nu avem, mai întâi de toate, puterea de a vedea adâncul oamenilor. Și vedem adâncul oamenilor dacă ne curățim de adâncul păcatelor noastre…și devenim expliciți pentru noi…și noi pentru alții.

Și primirea harului dumnezeiesc la Cincizecime a fost o vedenie

A fost o primire duhovnicească, în adâncul ființei lor…în ascunsul ființei lor…pe când cei care priveau miop lucrurile confundau harismele cu beția.

Însă niciodată harul lui Dumnezeu nu se confundă cu șarlatania!

Harul lui Dumnezeu îl rezidește pe om din lăuntrul său, îl umple de milă și de pace, de bucurie și de frumusețe dumnezeiască.

Și Dumnezeu ne cheamă la cunoașterea și înțelegerea Lui…pentru că și dogma Treimii e revelație, e vedere dumnezeiască…care se înțelege duhovnicește…pe măsura curățirii noastre de patimi.

Adică putem vorbi despre Dumnezeul treimic pe măsură ce ne curățim ochii inimii…ca să vedem.

Dogma Treimii e revelare și vedere dumnezeiască

Însă niciodată omul nu vede adâncul lui Dumnezeu…ființa și persoanele Sale…ci puțin…foarte puțin…din slava Sa. Din strălucirea slavei Sale.

Pentru că a vedea slava Lui…cere o imensă sfințenie. Un imens travaliu curățitor. O luptă pentru luminare și înfrumusețare duhovnicească.

Și vedem din mărturia Tradiției și a Scripturii ce dimensiuni planetare a avut acest eveniment al primirii harului dumnezeiesc…Pentru că Sfinții Apostolii și urmașii lor, membrii Bisericii adică, au schimbat umanitatea din lăuntrul ei.

Nu hocus-pocus, nu aparențe…ci schimbări uluitoare, de cea mai mare profunzime!

Tocmai de aceea Sfinții lui Dumnezeu preferă să fie chinuiți cu cea mai mare bestialitate…Preferă să piardă tot. Preferă să fie umiliți în chip și fel…

Însă în afară de un singur lucru: de a se lepăda de harul lui Dumnezeu…și de cinstirea Lui.

Și nu pot să facă acest lucru nu din punct de vedere lingvistic…să spună din gură și gata!…ci din punctul de vedere al dragostei.

Pentru că ei sunt lipiți de slava lui Dumnezeu în lăuntrul lor…și nu pot să conceapă altceva…pentru că Dumnezeu e viața lor zilnică.

Așa stând lucrurile înțelegem de ce praznicul de astăzi e praznicul bucuriei noastre veșnice.

Pentru că noi dorim să trăim veșnic cu Dumnezeu…cu Cel care ne-a iubit pe noi mai înainte de a ne crea.

Ne-a iubit…și ne-a creat…pentru că ne dorește pururea vii, pururea frumoși, pururea încântători în ochii Lui.

Însă nu poți să fii încântător fără să te îmbraci cu haina cea țesută de sus, cu haina harului!

De aceea ne botezăm…și de aceea ne întoarcem mereu la Botez prin Spovedanie…adică prin curățirea de păcate: pentru ca harul lui Dumnezeu să fie continuu frumusețea noastră.

Pentru că el e frumusețea noastră. E frumusețea care coboară din cer…și se arată în noi pe măsură ce faptele noastre sunt tot mai evident și mai încântător faptele Evangheliei.

Însă efortul nostru teologic și ascetic în același timp ne leagă de Treime tot mai mult…dacă trăim legătura cu Dumnezeul treimic potrivit Tradiției și Scripturii.

Pentru că dogma Treimii, piatra cea din capul unghiului a cugetării umane, necesită efort ascetic dar și fidelitate față de mărturia Părinților Bisericii.

Adică nu doar evlavie și voința de a plăcea lui Dumnezeu…ci și minte, multă minte luminată de har ne trebuie ca să înțelegem, să aprofundăm și să mărturisim ortodox pe Dumnezeul nostru treimic.

Pentru că altfel riscăm să fim ortodocși cu idei catolice, protestante, neoprotestante sau păgâne în noi.

Riscăm să spunem Dumnezeu…și să înțelegem, de fapt, altceva prin Dumnezeu decât înțeleg Părinții ortodocși ai Bisericii despre Dumnezeu.

Pentru că Ortodoxia mărturisește acestea despre Dumnezeul treimic: Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul Sfânt…Dar nașterea și purcederea și ce înseamnă persoană și relație și comuniune la Dumnezeu e mai presus de înțelegerea noastră.

Și Duhul Sfânt Se odihnește în Fiul…pentru că Treimea e plinătatea atotdesăvârșită și nu are nevoie de creație pentru a fi deplină.

Și întreaga Treime conlucrează în tot ceea ce ține de creația Sa, pentru că creația e rodul dragostei lui Dumnezeu și ea nu a apărut ca o necesitate pentru Dumnezeu.

Iar Fiul Se întrupează și Își îndumnezeiește umanitatea pentru ca să ne trimită nouă harul dumnezeiesc, cel care ne ajută să ne îndumnezeim și noi.

Și îndumnezeirea noastră e reală în Biserică…pentru că prezența harului în noi e reală și lucrătoare.

Iar noi așteptăm învierea din morți și viața veșnică pentru că îndumnezeirea este scopul vieții noastre…

Așadar avem nevoie de cunoaștere teologică și deopotrivă de experiență liturgico-ascetică.

Trebuie să cunoaștem fir a păr toate dogmele credinței, să le aprofundăm…și în același timp să gustăm, cu nesaț, din prezența lui Dumnezeu în Biserică și istorie.

Pentru că Dumnezeu e prezent în Euharistie, în apa Botezului, în apa sfințită, în Biserica sfințită, în casa sfințită, în trupurile și sufletele noastre pline de har.

Dumnezeu e prezent în creația Sa, nu a abandonat-o niciodată…și nici nu o va uita vreodată…pentru că fundamentul creației este El Însuși.

Motiv pentru care nu trebuie să ne lamentăm…ci să jubilăm!

Să ne bucurăm dumnezeiește în toate zilele vieții noastre, fie de avem bucurii, fie de avem necazuri.

Petru că viața e o universitate al lui Dumnezeu, în care suntem uceniciți pas cu pas, în care suntem modelați de către El…tocmai pentru a fi proprii bucuriei celei veșnice.

De aceea, Doamne, Dumnezeul nostru Cel Preabun și Preamilostiv, ai milă de noi, robii Tăi, cei care Îți slujim Ție și ne scoate din adâncul ispitelor și al durerilor noastre! Dă-ne să ne bucurăm întru Tine! Dă-ne să Îți slujim Ție în toate zilele vieții noastre cu inimă bună și milostivă.

Ca astfel să ajungem la sfârșitul vieții noastre împăcați întru toate și cu toți, bucuroși că Te vedem pe Tine, Bucuria întregii lumi, Hristoase, Dumnezeul nostru…și în Tine pe Tatăl Tău Cel Preaveșnic și pe Prea Sfântul Tău Duh, Cel întru toate milostiv și curățitor a toate, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Țărână de ape

Eminescu folosește o imagine poetică, a valurilor/ undelor ca brazde ale apei (brazde de văpaie” Scrisoarea IV, etc.), care se regăsește anterior la Bolintineanu (vasul fugător/ Pe brazdele perfide alunecă ușor” Conrad) și Alecsandri (Pe coastele Calabrei vaporu-naintează/ În unda luminoasă ce noaptea fosforează;/ El taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin” – Pe coastele Calabriei).

Nu este prima dată când împrumută sintagme/ imagini poetice din lirica pașoptistă, pentru a le dezvolta și a le lărgi substanțial orizontul de semnificație.

Eminescu dezvăluie geometrii fluide, scrieri pe apă de cercuri și linii:

Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,
Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,
Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie
Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie.

În Dorința, izvorul este prispa cea de brazde” a codrului…pentru că prundul în apa clară îl aseamănă cu o prispă adumbrită de crengi plecate:

 Vino’n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

E puțin neobișnuită, pentru că trebuie să vezi pădurea ca pe un spațiu domestic, ca pe o casă…dar chiar și așa, cine ar putea concepe izvoarele ca pe niște prispe ale acestei case-codru?

O altă imagine surprinzătoare apare în nuvele, cea a prundului stradelor sau al drumurilor: unii

„auresc până şi prundul stradelor cu banii lor, până ce, rămaşi fără, beau păharul mizeriei până la drojdii, cei din urmă îl beau mereu, fără întrerupere”; „şi-mi târâiam bastonul pe prundul mărunt al stradelor fluierând printre dinţi o arie” (Geniu pustiu);

„şi din lună se scobora la pământ un drum împărătesc acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze” (Făt-Frumos din lacrimă).

Acestea pentru că Eminescu contemplase drumul pietruit de pe fundul apei clare (parafrazăm Scrisoarea IV), la fel ca și personajele sale:

„Ea veni lângă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă” (Cezara);

„Regele coborî iar la malul lacului…un podiş de prund, peste care apa trecuse, ducea la insulă…El mergea pe cărare…apa-i ajungea până la genunchi” (Avatarii faraonului Tlà).

În Făt-Frumos…apare și mormântul de prund:

„Cine-o vedea cu părul ei galben şi lung, despletit, – şi împrăştiat ca creţii unei mantii de aur pe sânul ei rece – cine-ar fi văzut faţa ei de-o durere mută, săpată parcă cu dalta în trăsăturile ei, ar fi gândit că-i o înmărmurită zână a undelor, culcată pe un mormânt de prund”. Mormânt de ape are și Euthanasius…

Cel mai impresionat (și derutant totodată) fapt este multitudinea și suprapunerea de sensuri. Apele nu sunt contemplate numai în ele însele.

Construcția umană se întrepătrunde cu spațiul natural în viziunile sale (prispa de brazde), iar arhitecturii urbane i se întrevede un neașteptat fundament în ordinea naturii (prundul stradelor).

Întorcându-ne la brazdele apelor cu care am deschis discuția…Eminescu detaliază imaginea în poemul Călin (file din poveste). Aici, izvoarele, Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace”.

Bulgării fluizi descind, credem, din brazdele despre care am vorbit. Sau, dacă nu, cel puțin este interesantă înrudirea de semnificație.

De data aceasta ne intrigă amestecarea pământului cu apa, această metamorfoză a țărânii – aș putea zice – în element fluid (am putea specula și o tendință spre volatil).

Undeva există o dorință de fluență…a materiei. De a anula frica de ceea ce este grosier, opac, netranslucid și de a căpăta o mobilitate superioară a simțurilor, a percepțiilor. Pe scurt, un dor de fluidizare a ființei…de eliberare de greutatea materiei și a trupului.

Dar cred că se poate face o legătură și cu tărâmele lichide din Conrad al lui Bolintineanu, mai mult, cu obsesia pașoptistă a câmpiilor lichide (Bolintineanu, Alexandrescu, Heliade, Alecsandri) – despre care am discutat și altădată[1].

Se poate spune că simțeau nevoia să perceapă apa/ marea ca un pământ stabil.

Există în literatura română o obsesie a pământului stabil (Nichita Stănescu: Între ape, numai ea era pământ” (Evocare))?

Incitantă la reflecții este confluența aceasta de sensuri la primul mare poet în limba română, Dosoftei:

Că Svinția-Ta ești așezare
Pre uscat tuturor și pre mare.

/…/

Că părăul Tău, Doamne, varsă,
De sațâu gătind tuturor masă.
Brazdele pământului le-mbată,
Să rodească secere bogată.

/…/

Să-nvăscură oile, mieorii,
Și s-or veseli secerătorii
De zăpodii [văi] ce vor unda grâne,
Și toți vor cânta sătui de pâine.

(Ps. 64, 17-18, 29-32, 41-44)

Grânele unduind (vezi și ce am spus aici) și brazdele îmbătate (pe lângă faptul că, pentru poezia noastră de secol XVII, sunt imagini poetice magnifice) indică o fericire suprapământească[2].

Semnificațiile convergente, așadar, ale pământului și apei, sugerează elementele definitorii ale unei bunăstări/ fericiri cerești, ale unui belșug spiritual. Simbolurile au, în acest caz, calitatea de a (se) suplini, nu de a…descrie o realitate care depășește orice termen de comparație.

Complinirea aceasta, a pământului cu apa, duce, în plan poetic și literar, la o anumită confuzie a însușirilor celor două elemente.

Nu ar fi, credem, o simplă speculație a considera aceasta un reflex psiho-spiritual conservat în poezia de mai târziu.


[1] A se vedea: Studii de poezie pașoptistă, p. 35 și 64.

[2] Întreg psalmul are, de altfel, semnificații mistice, vorbind tainic despre o altfel de rodire, cea spirituală, în termenii însă ai unei debordări de prosperitate: Câmpii de grăsâme să să împle / Și pustia grasă să să tâmple / În frâmsețe, dealurile nalte / Bucurie le-a-ncinge să salte (Ps. 64, 37-39).