Eminescu folosește o imagine poetică, a valurilor/ undelor ca brazde ale apei (brazde de văpaie Scrisoarea IV, etc.), care se regăsește anterior la Bolintineanu (vasul fugător / Pe brazdele perfide alunecă ușor Conrad) și Alecsandri (Pe coastele Calabrei vaporu-naintează / În unda luminoasă ce noaptea fosforează; / El taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin – Pe coastele Calabriei).

Nu este prima dată când împrumută sintagme/ imagini poetice din lirica pașoptistă, pentru a le dezvolta și a le lărgi substanțial orizontul de semnificație.

Eminescu dezvăluie geometrii fluide, scrieri pe apă de cercuri și linii:

Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,

Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,

Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie

Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie.

În Dorința, izvorul este prispa cea de brazde a codrului…pentru că prundul în apa clară îl aseamănă cu o prispă adumbrită de crengi plecate:

 Vino ‘n codru la izvorul

Care tremură pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

E puțin neobișnuită, pentru că trebuie să vezi pădurea ca pe un spațiu domestic, ca pe o casă…dar chiar și așa, cine ar putea concepe izvoarele ca pe niște prispe ale acestei case-codru?

O altă imagine surprinzătoare apare în nuvele, cea a prundului stradelor sau al drumurilor: unii „auresc până şi prundul stradelor cu banii lor, până ce, rămaşi fără, beau păharul mizeriei până la drojdii, cei din urmă îl beau mereu, fără întrerupere”; „şi-mi târâiam bastonul pe prundul mărunt al stradelor fluierând printre dinţi o arie” (Geniu pustiu); „şi din lună se scobora la pământ un drum împărătesc acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze” (Făt-Frumos din lacrimă).

Acestea pentru că Eminescu contemplase drumul pietruit de pe fundul apei clare (parafrazăm Scrisoarea IV), la fel ca și personajele sale: „Ea veni lângă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă” (Cezara); „Regele coborî iar la malul lacului . .. un podiş de prund, peste care apa trecuse, ducea la insulă . . . El mergea pe cărare . . . apa-i ajungea până la genunchi” (Avatarii faraonului Tlà).

În Făt-Frumos…apare și mormântul de prund: „Cine-o vedea cu părul ei galben şi lung, despletit, – şi împrăştiat ca creţii unei mantii de aur pe sânul ei rece – cine-ar fi văzut faţa ei de-o durere mută, săpată parcă cu dalta în trăsăturile ei, ar fi gândit că-i o înmărmurită zână a undelor, culcată pe un mormânt de prund”. Mormânt de ape are și Euthanasius…

Cel mai impresionat (și derutant totodată) fapt este multitudinea și suprapunerea de sensuri.

Apele nu sunt contemplate numai în ele însele.

Construcția umană se întrepătrunde cu spațiul natural în viziunile sale (prispa de brazde), iar arhitecturii urbane i se întrevede un neașteptat fundament în ordinea naturii (prundul stradelor).

Întorcându-ne la brazdele apelor cu care am deschis discuția…Eminescu detaliază imaginea în poemul Călin (file din poveste). Aici, izvoarele, Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, / În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.

Bulgării fluizi descind, credem, din brazdele despre care am vorbit. Sau, dacă nu, cel puțin este interesantă înrudirea de semnificație.

De data aceasta ne intrigă amestecarea pământului cu apa, această metamorfoză a țărânii – aș putea zice – în element fluid (am putea specula și o tendință spre volatil).

Undeva există o dorință de fluență…a materiei. De a anula frica de ceea ce este grosier, opac, netranslucid și de a căpăta o mobilitate superioară a simțurilor, a percepțiilor. Pe scurt, un dor de fluidizare a ființei…de eliberare de greutatea materiei și a trupului.

Dar cred că se poate face o legătură și cu tărâmele lichide din Conrad al lui Bolintineanu, mai mult, cu obsesia pașoptistă a câmpiilor lichide (Bolintineanu, Alexandrescu, Heliade, Alecsandri) – despre care am discutat și altădată[1].

Se poate spune că simțeau nevoia să perceapă apa/ marea ca un pământ stabil.

Există în literatura română o obsesie a pământului stabil (Nichita Stănescu: Între ape, numai ea era pământ (Evocare))?

Incitantă la reflecții este confluența aceasta de sensuri la primul mare poet în limba română, Dosoftei:

Că Svinția-Ta ești așezare

Pre uscat tuturor și pre mare.

/…/

Că părăul Tău, Doamne, varsă,

De sațâu gătind tuturor masă.

Brazdele pământului le-mbată,

Să rodească secere bogată.

/…/

Să-nvăscură oile, mieorii,

Și s-or veseli secerătorii

De zăpodii [văi] ce vor unda grâne,

Și toți vor cânta sătui de pâine.

(Ps. 64, 17-18, 29-32, 41-44)

Grânele unduind (vezi și ce am spus aici) și brazdele îmbătate (pe lângă faptul că, pentru poezia noastră de secol XVII, sunt imagini poetice magnifice) indică o fericire suprapământească[2].

Semnificațiile convergente, așadar, ale pământului și apei, sugerează elementele definitorii ale unei bunăstări/ fericiri cerești, ale unui belșug spiritual. Simbolurile au, în acest caz, calitatea de a (se) suplini, nu de a…descrie o realitate care depășește orice termen de comparație.

Complinirea aceasta, a pământului cu apa, duce, în plan poetic și literar, la o anumită confuzie a însușirilor celor două elemente.

Nu ar fi, credem, o simplă speculație a considera aceasta un reflex psiho-spiritual conservat în poezia de mai târziu.


[1] A se vedea: Studii de poezie pașoptistă, p. 35 și 64.

[2] Întreg psalmul are, de altfel, semnificații mistice, vorbind tainic despre o altfel de rodire, cea spirituală, în termenii însă ai unei debordări de prosperitate: Câmpii de grăsâme să să împle / Și pustia grasă să să tâmple / În frâmsețe, dealurile nalte / Bucurie le-a-ncinge să salte (Ps. 64, 37-39).

Did you like this? Share it: