Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 5 iunie 2012

Istoria începe de oriunde o privești [16]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

***

Ioan Slavici publica articolul memorialistic Alecsandri și Eminescu în Adevărul literar și artistic, seria a II-a, an II (1921), nr. 30 (19 iunie), p. 2.

Acesta a fost inclus în ediția: Ioan Slavici, Amintiri (Amintiri. Lumea prin care am trecut. Fapta omenească. Articole), ed. îngrijită, pref., note și indici de George Sanda, Ed. pentru Literatură, București, 1967, p. 78-82.

Și aici Slavici mărturisește faptul că l-a cunoscut pe poetul Vasile Alecsandri înainte ca  acesta să împlinească vârsta de 60 de ani[1].

Și-l amintește ca pe un „om plin de viață și totdeauna voios, care se ține drept, își poartă capul ridicat, calcă ușor și păstrează în gesturi, în căutătură și în felul de a rosti vorbele toate semnele tinerețelor neistovite”[2].

Avea „distincțiunea[3] omului crescut [bine] și trăit în mijlocul unei lumi deprinse a păstra până în cele mai mici amănunte formele bunei-cuviințe[4].

Și pentru Slavici, Alecsandri nu a fost numai poet ci și „îndrumător spre cele bune”[5].

Însă, remarcă el, Alecsandri a fost primul care și-a dat seama că trebuie să ne inspirăm în lucrarea noastră literară din „viața sufletească a poporului român”[6] deși avea o educație „franceză”[7].

După ce a venit din străinătate, Alecsandri „a făcut călătorii prin munții Moldovei și a adunat balade, legende, doine și chiote, pe care le-a luat drept modele și în [cele din] urmă le-a publicat[8].

Și aici autorul își exprimă admirația față de următoarele poeme ale lui Alecsandri: Sentinela română (deși îl încântă…îi vede, cu ochi critic, și neajunsurile), Dumbrava Roșie, Dan căpitan de plai, Balcanul și Carpatul, Sergentul, Pohod na Sibir și Pastelurile[9].

Însă, după ce a indicat numele acestor poeme, Slavici vorbește despre sursa inspirativă a lui Eminescu pentru Epigonii: „Eminescu, admirator al lui V. Alecsandri, scrisese Epigonii după ce citise Sentinela română[10].

Diferența de vârstă dintre Alecsandri și Eminescu era de 30 de ani[11]. Însă Alecsandri avea „slăbiciune” pentru Eminescu și îl „socotea mai presus de sine în ceea ce privește cultura generală și pregătirea tehnică[12].

Și, continuă Slavici, deși „poet plin de avânt, [Alecsandri] în viața practică era om foarte cumpănit, care niciodată nu se avânta[13].

Alecsandri accepta criticile lui Eminescu și Caragiale la scrierile sale[14]. Și, între junimiști, Alecsandri și Caragiale erau „mari maeștri în ale povestirii. Eminescu mai puțin, dar era o adevărată plăcere îl vezi râzând[15].

Și Slavici își elogiază prietenii la modul magistral: „erau tot [cu toții] oameni care se despărțeau cu anevoia, căci țineau unii la alții, pentru că lucrau cu toată inima în vederea aceluiași scop, tuturora scump: luminarea neamului românesc și îndrumarea lui spre toate cele bune[16].

Articol scris în ziua când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri[17].

*

Doamna preoteasă a cumpărat ieri, de la un anticariat, printre altele, și Ion Pillat, Poezii. 1906-1941. Ediție definitivă îngrijită de autor, vol. II, 1918-1927, Ed. Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1944.

Și a fost atât de „umblat” acest exemplar în secolul trecut…încât nimeni nu i-a tăiat nici măcar paginile. Erau unele lipite, ca pe vremuri…și trebuia să le tai…dacă o citeai…

O reflecție dureroasă despre cărți…și despre lipsa noastră de asumare a tradiției…

Hârtie sănătoasă și tipar bun. Clasic. Cuprinde paginile 271-547, pentru că e al doilea volum.

Și pe timp de război editată…

Volumul Pe Argeș în sus (1918-1923) are 45 de poeme. Satul meu (1923) are 54 de poeme. Biserică de altădată (1923-1926) are 40 de poeme. Limpezimi (1923-1927) cuprinde 63 de poeme. Atâtea poeme sunt în ediția de față.

Ultimul poem al ediției este: XII. De voi muri iar primul: Ctitorii. Și în ultimul…Ion Pillat vrea să moară având în mână o ghindă de stejar…pentru ca să răsară din el un stejar „cu ramuri tinere, spre soare” [18].


[1] Ioan Slavici, Amintiri, ed. cit. supra, p. 78.

[2] Ibidem.

[3] Distincția.

[4] Ioan Slavici, Amintiri, ed. cit. supra, p. 78.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 79.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 79-80.

[10] Idem, p. 80.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 81.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 82.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ion Pilat, Poezii, ed. cit. supra, p. 542.

Dumnezeu în mitologia românească [4]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte, a doua și a treia.

***

Și într-o variantă din Bihor a Babei Dochii Sfântul Petru și Hristos „se ivesc” lângă nora babei, care plângea la râu în timpul iernii[1]. Și ea îi numește pe cei doi: „Oameni buni, oameni străini[2].

La fel și în varianta a 6-a, din Banat: „Domnul Hristos…umbla pe pământ cu Sân-Petru”[3]…și a văzut-o pe nora ei plângând.

Și cred că din această dorință curată de a-L vedea pe Domnul, ca odinioară, mergând pe pământ…s-a născut nevoia aceasta a românilor de a inventa noi și noi veniri ale Lui în mijlocul nostru. Pentru că ne place să vedem cum ar fi…dacă El ar veni în mijlocul nostru ca atunci

Într-o variantă din Muntenia, găsită în com. Vârciorova, jud. Mehedinți, aflăm că fiul babei Dochii era „bun, vrednic, ascultător” și era „bucuria” ei și soția pe care și-a luat-o „era tocmai ca el de vrednică și ascultătoare”[4].

Însă cu toate astea, baba Dochia o invidia pe noră și de aceea a trimis-o să spele lână în timpul iernii. Și după ce femeia spălase 3 zile și se simțea neputincioasă…atunci au venit cei „doi oameni, cari nu erau alții decât Dumnezeu și cu Sf. Petru, care atunci umblau pe pământ[5].

În legătură cu 9 martie, cu Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei, autorul a găsit o povestire în care Sfinții Mucenici l-au pârât la Dumnezeu pe un om care în ziua lor de pomenire s-a dus și a semănat mazăre[6].

În secțiunea „pornirea plugului”[7], autorul a consemnat obiceiul românilor înainte de a ara: „bătând stăpânul de casă trei mătănii și zicând: Doamne ajută!  și Dă Doamne, roadă!, trag o brazdă sau brăzdează, după cum se mai zice, și apoi dejugă boii și le dau de mâncare, și pe lângă boi, mănâncă și ei crezând și zicând că, dacă nu mănâncă, nici câmpul nu rodește, iar dacă mănâncă, câmpul duce lumea[8]. Și abia după ce au făcut și aceasta se pornesc în țarină la arat, unde din nou își fac cruce, zic: Doamne ajută! și se apucă apoi de arat[9].

Faptul că se închină și că se roagă e un lucru normal pentru un creștin ortodox, care are rugăciune la începutul lucrului…și așteaptă tot ajutorul…și roadă bogată de la Dumnezeu…și nu din munca lui. Însă a mânca sau a nu mânca înainte de lucru nu influențează, firește, rodirea câmpului…Și iarăși vedem neștiința celor care îmbinau comportamentul ortodox…cu tot felul de păreri de-ale lor…cu lucruri inventate.

În Moldova, când se ieșea la arat, veneau cu apă și cu tămâie aprinsă și își tămâiau boii și stropeau cu apă plugul și boii și spuneau: „Noroc să dea Dumnezeu, ploaie și roadă!”[10]. Adică imitau ceea ce văzuseră la Biserică: cădirea și stropirea cu apă sfințită.

În Transilvania, după ce ajungeau la câmp, se închinau de trei ori și spuneau: „Doamne ajută! Dă, Doamne, roadă multă și sănătate!”[11]. După care începeau să fluiere și să cânte, cântând deopotrivă „fel de fel de cântece, unele vesele, altele de jale, după cum e și dispus[12] cel care ară.

O colindă dedicată Sfântului Alexie omul lui Dumnezeu (pomenit pe 17 martie) începe cu versurile:

„Un fecior de împărat,

Bun gând Dumnezeu i-a dat,

O prea frumoasă pustie”[13] și se termină cu acestea:

„De lume m-am lăsat,

Ca să urmez lui Hristos,

Care-mi este de folos.

Mila Domnului să fie!

De acum până-n vecie!”[14].

E primul fragment popular din carte care degajă un vibrant și delicat mesaj monastic.

Însă colindul de față pornește, de fapt, de la Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf, scrisă de Sfântul Ioan Damaschin[15].

Pescarii, de Sfântul Alexie, mergeau la apă și prindeau un pește, pe care îl mâncau de viu, rugându-se, cu naivitate, următoarele:

„Alexie, Omul lui Dumnezeu,

Eu am venit la pârâu,

Să prind un pește

Să-l mănânc

Cum este el din pârâu,

Iar tu să te rogi lui Dumnezeu

Totdeauna pentru mine,

Să pot prinde pește bine[16].

Însă, după cum se observă, le era mai ușor să facă cine știe ce gest pueril, ca mâncatul peștelui viu…decât să facă o milostenie de pește, de fiecare dată, din ceea ce prindeau.

Și tot în jurul persoanei Sfântului Alexie s-a născut o legendă în Bucovina, în care Dumnezeu „văzând de la un timp […] că gângăniile și gujuliile[17] își fac de cap, că necontenit îi necăjesc pe oameni, i s-a făcut milă de aceștia și, voind să-i mântuie de aceste vietăți nesuferite, s-a pus într-un an, pe la ziua Crucii [duminica a treia din Postul Mare] și prinzându-le pe toate, le-a vârât într-o lacră[18][19].

Gestul intempestiv și nervos al lui Dumnezeu însă e continuat de un „om cu numele Alexă”[20], căruia Dumnezeu îi dă racla să o arunce în mare. Însă curiozitatea îl face să deschidă racla…și insectele ies și se ascund peste tot[21].

Pedeapsa lui: „Dumnezeu l-a prefăcut în cocostârc, ca să le strângă înapoi”[22].

Însă cum să dorească Dumnezeu să șteargă de pe fața pământului insectele și micile vietăți și cum să le considere nesuferite, dacă El le-a făcut?

Și de ce avea nevoie de un om, Dumnezeu, dacă tot dorea să pedepsească pe cineva?

Iar pedeapsa cocostârcului…apare ca soluție a legendei tocmai pentru a explica rolul pe care acesta îl are în ecuația naturii: de a nu se înmulți vietățile mici…care îl pot agasa pe om.

Însă legarea vietăților mici de pomenirea Sfântului Alexie e, în primul rând, un lucru practic, pentru că începând din această zi sau din luna martie-aprilie…încep să iasă la lumină gângăniile de tot felul[23].

O altă frică a românilor transpare din ceea ce se poate petrece cu  noi în „miezul Păresii”, adică la mijlocul Postului Mare. Pentru că o femeie a tors „în ziua de Miezul Păreții. Și fiindcă nu e bine de tors în ziua aceea, de aceea femeia ce s-a încumetat a toarce, a nebunit[24].

Adică un alt caz în care au făcut din țânțar armăsar. Absolutizarea nemuncii într-o anume zi au transformat-o în motiv de calamitate.


[1]  Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Vol 2. Păresimile, ed. îngrijită și introd. de Iordan Datcu, Ed. Saeculum I.O., București, 2011, p. 122.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 124.

[4] Idem, p. 130.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 158.

[7] Idem, p. 183.

[8] Câmpul asigură hrana oamenilor.

[9] Sărbători 2, p. 186.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 187.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 206.

[14] Idem, p. 208.

[15] Informație primită de la Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/02/19/paturile-de-odihna-si-pustia/.

[16] Sărbători 2, p. 211.

[17] Insectele.

[18] Raclă.

[19] Sărbători 2, p. 218.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 219.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 230.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy