Iubiții mei,
astăzi e duminica tuturor Sfinților…pentru că Biserica vrea să ne arate ce face Cincizecimea din oameni. La propriu…
Adică harul dumnezeiesc…în omul care crede drept în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt, în Dumnezeul nostru treimic și e fiu credincios al Bisericii Ortodoxe.
Dar, în același timp, duminica de astăzi e o pledoarie pentru diversitate.
Pentru diversitatea sfințeniei.
Căci adevărata diversitate e în bine…și nu în rău.
Pentru că niciun Sfânt al lui Dumnezeu nu seamănă cu altul în mod deplin…și pentru că Sfinții lui Dumnezeu sunt de toate vârstele, bărbați și femei, mai mult sau mai puțin instruiți, mai mult sau mai puțin evidenți pentru lumea în care au trăit.
Pentru că mulți au rămas necunoscuți ori pentru că sfințenia lor nu a fost detectată de nimeni…ori pentru că sfințenia lor a fost minimalizată.
Și mulți și-au dorit o cvasi-anonimitate, ca să îi cunoască doar foarte puțini…fapt pentru care și detaliile despre viețile lor sunt firave.
Pentru că Viețile Sfinților, pe bune, dacă ar fi avut tot timpul aghiologii/scriitorii vieților lor cu ei și aceia ar fi consemnat tot ce făceau și spuneau zi de zi, am fi avut miliarde de pagini de la ei.
Așa după cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul despre Domnul, în finalul Evangheliei sale: „Dar sunt și alte multe [lucruri] pe care le-a făcut Iisus, care dacă s-ar fi scris unul câte unul, cred [că] lumea aceasta nu ar fi cuprins cărțile [care] s-ar fi scris” [In. 21, 25, cf. GNT].
Și de aici, cu profunde semnificații teologice, avem prima duminică după Cincizecime ca duminică a tuturor Sfinților, canonizați sau nu, știuți și neștiuți de noi, care sunt în slava lui Dumnezeu.
Pentru a se arăta că harul lui Dumnezeu, cel unul și necreat, lucrează în toți Sfinții lui Dumnezeu și că lucrarea lui e îndumnezeitoare în toți.
Că nu trebuie să ne considerăm „mai puțin” ortodocși dacă suntem doar mireni sau monahi sau doar preoți…pentru că nu rangul bisericesc ne sfințește în mod automat…ci viața noastră cu Dumnezeu.
Dumnezeu prin harul Său e Cel care ne sfințește pe noi, dacă suntem mădulare vii, credincioși energici ai Bisericii Ortodoxe.
Iar cum Sfinții lui Dumnezeu s-au mântuit și pe tron imperial, și la sat și la oraș, și prin munți și la mănăstire, în închisori sau în pustiuri…asta ne încurajează pe toți să avem nădejde de mântuire.
Pentru că mântuirea e umplerea noastră de har de către Domnul…în relația Sa cu noi…și continua noastră viețuire/ existență împreună cu El.
De aceea Evanghelia zilei [Mat. 10, 32-33, 37-38; 19, 27-30] pune problema mărturisirii lui Hristos.
Și ca să mărturisești, să dai mărturie despre cineva…trebuie să îl cunoști.
Și cum să Îl cunoști pe Dumnezeu…dacă nu stai tot timpul cu El?
Dacă El nu îți mănâncă tot timpul vieții?
Pentru că aici nu ni se cere doar mărturia din gură…ci o mărturisire integrală a lui Hristos, cu viața, cu faptele și cu cuvintele noastre.
E ceea ce spune stihul ecteniei: „toată viața noastră lui Hristos să o dăm”.
Și cum I-ai da-o, dacă nu L-ai cunoaște și nu L-ai iubi?
Pentru că omului, care nu e îndrăgostit de Dumnezeu…nici nu-i trece prin cap să sufere pentru El.
El vrea să își repare imaginea, vrea să îi restitui banii, vrea să nu fie umilit cu ceva…și nu să ierte, nu să se smerească, nu să se milostivească…nu să facă totul pentru Hristosul inimii sale.
Așa că mărturisirea Lui o învățăm de la El…din iubirea mare pentru El…de care Dumnezeu ne umple.
Pentru că El ne învață să Îl iubim fără rest…și din această iubire preasfântă…vine mărturisirea cu orice risc.
Însă e o mare diferență între a fi luminat de Dumnezeu că trebuie să mărturisești adevărul Lui și, implicit, să accepți chinuri și moartea pentru El…și alta e „să mărturisești” la megafon, pe stradă, că „Hristos ne iubește”, că „Hristos ne vrea ai Lui”, pentru că ești plătit pentru asta sau „să mărturisești” Evanghelia în România pentru că cultul tău, finanțat din extern, trebuie „să se extindă”.
Mărturia despre care ne vorbește Evanghelia de azi este însă spunerea adevărului deplin cu asumarea riscurilor aferente.
De aceea mărturia naște Martiri dar și Mărturisitori.
Mărturia e cu chinuri…
Pentru că, pe de o parte, e chinul ascezei și al umplerii de cunoaștere teologică…și apoi chinul de a traduce, pe înțelesul oamenilor, experiența ta.
Când era vorba de păgâni sau de eretici, Sfinții martirizați, adică omorâți pentru că au dat mărturia ortodoxă despre Dumnezeu și Biserică, trebuia să traducă Ortodoxia, să o explice…în termenii persecutorilor.
Fapt pentru care, înțelegând ce detestă la ei…se înfuriau și mai tare…și îi chinuiau și mai cumplit.
Însă nu doar Mucenicii și Mărturisitorii Îl mărturisesc pe Hristos în viața lor, ci și monahii și mirenii, tinerii și maturii, bătrânii și copiii care își umplu sufletul și trupul de bunătatea faptelor bune, adică de harul lui Dumnezeu.
Pentru că faptele credinței noastre nu sunt pentru a ne lăuda cu ele…ci pentru ca prin ele să ne facem proprii locuirii lui Dumnezeu prin harul Său.
Credința și faptele noastre trebuie să Îl atragă pe Dumnezeu la noi…pentru că El iubește adevărul și curăția, dreptatea și facerea de bine.
Însă cum ajungem la iubirea Lui mai presus de toate iubirile vieții noastre?
Asta e taina comuniunii cu Sine.
După cum în Căsătorie înțelegi ce e comuniunea când te umpli de celălalt…și ești plin de el…la fel și în relația cu Dumnezeu…și cu mult mai mult ca în relația cu soția sau soțul…Îl simți pe Dumnezeu ca fiind în tine la modul copleșitor…pentru că El e aerul pe care îl respiri, sângele din tine, hrana ta, dorința ta, bucuria ta.
Când ajungi să trăiești toate acestea…a te lepăda de Hristos înseamnă a muri.
A te secătui interior…
Pentru că îți tai…racordarea vieții tale la efluviile nesfârșite de viață ale slavei Sale.
Așa se explică de ce Sfinții preferau să moară cu Hristos…decât să trăiască fără El.
Nu pentru că își imaginau că „nu pot trăi fără El” ci pentru că simțeau, în mod ființial, că a nega această relație cu El înseamnă a se nega pe ei înșiși. Pentru că ei, tot ce erau ei…erau din cauza relației cu El.
Pe scurt: martiriul vine de la sine…dacă iubirea noastră pentru El e reală.
Și chiar dacă nimeni nu ne omoară la propriu…dar prin tot ceea ce facem ne omorâm zilnic pentru Hristos și pentru a ne ajuta și îndrepta frații și surorile noastre întru Domnul…această viață e una martirică…pentru că e o renunțare la odihna ta, la tabieturile tale, la grijile tale, pentru grijile, neînțelegerile, nevoile, durerile altora.
Și ori de câte ori suntem văzuți, analizați, mirosiți de oameni…pentru că suntem „oameni ai Bisericii”…de atâtea ori dăm mărturie despre relația noastră cu Dumnezeu și despre schimbările sfinte, interioare, trăite împreună cu El.
Trupurile și sufletele noastre, hainele noastre, comportamentul nostru, cărțile, blogurile, studiile, faptele noastre sunt mărturii ale intimității cu El.
Pentru că tot ceea ce suntem și facem e o urmare sfântă a întâlnirii și a locuirii împreună cu El.
Pentru că Dumnezeul nostru e viu în noi și lucrător…și ne schimbă mereu în cadrul comuniunii cu Sine…spre o și mai mare spiritualizare, înduhovnicire a noastră, care schimbă, în mod fundamental, mentalitatea, atitudinile, ritmul vieții noastre.
…Dar duminica de astăzi e o duminică pentru teologie, pentru cunoaștere teologică vastă…pentru a înțelege cum trăiau și cum gândeau Sfinții lui Dumnezeu.
Pentru că ei nu aveau gesturi și atitudini non-teologice, ci ritmul vieții lor era unul dogmatic, liturgic, canonic…
Știau slujbele, știau teologia lor, știau care sunt diferențele dintre Ortodoxie și eterodoxie…
Nu veneau ca să plece de la Biserică…ci veneau la Biserică pentru a-și exprima comuniunea și frățietatea, veneau pregătiți să slujească și să se împărtășească, fiecare în rândul lui…pentru că acasă se hrăneau continuu din învățătura de credință și din faptele Evangheliei.
Considerau păcatele drept murdării de care se spălau prin Spovedanie și prin asceză și erau scrupuloși/ foarte atenți cu învățarea dogmelor credinței.
Adică nu amestecau ce spune Biserica cu ce spun poveștile de tot felul, care nu au de-a face cu mărturia dreptei credințe. Ci ascultau îndelung predicile din Biserică pentru că erau înfocați să afle mărturia vie a relației fidele/ credincioase cu Dumnezeu.
Un impuls, așadar, spre a citi tot mai mult viețile și cărțile Sfinților. Pentru a-i cunoaște și a ne ruga lor. Pentru a iubi Icoanele lor, pentru a iubi locurile pe unde au trăit, pentru a căuta Sfintele lor Moaște.
Căci toate se leagă în viața noastră…dacă suntem sinceri în iubirea noastră și dacă căutăm, mai întâi de toate, să Îl iubim pe Dumnezeu și poruncile Sale.
De aceea nu trebuie să ne mirăm că nu înțelegem și că nu progresăm în credință, dacă nu iertăm, dacă nu suntem milostivi, dacă nu ne spovedim și nu ne împărtășim des, dacă nu citim cărți teologice…sau dacă venim la Biserică doar pentru ca să ne căsătorim, sau pentru ca să ne vindecăm sau pentru ca să ne preoțim.
Sinceritatea sporește imediat în credință…și asta în mod evident pentru toți.
Pentru că toți observă schimbările în bine…dacă ele sunt rapide, clare și uluitoare.
Însă nu e timpul pierdut…dacă înțelegem unde greșim…de harul lui Dumnezeu nu ne inundă. O spovedire din inimă, cu durere din inimă…nivelează inima noastră…și o face un pământ în care încolțește harul lui Dumnezeu.
Iubiții mei,
harul lui Dumnezeu cel în Treime, de la Tatăl, prin Fiul întru Duhul Sfânt coboară mereu în viața Bisericii și a lumii și suntem chemați să ne umplem de el…și să fim martorii înfrumusețării întregii lumi.
Pentru că frumusețea țâșnește din lăuntrul oamenilor în care Dumnezeu Se pogoară cu slava Sa…
Și binecuvântați vom fi noi de Treimea iubirii noastre dacă vom fi găsiți plini de lumină și de fapte bune și de toată credincioșia cea întru conștiință curată. Amin!
