Zi: 9 iunie 2012

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a.

***

Dar în Bucovina nu se „munceau” ouăle în Vinerea Mare, adică nu se încondeiau, pentru că „este un păcat foarte mare de a munci în ziua aceasta ouăle”[1].

Însă nu e niciun păcat în a munci…ci în a disprețui sărbătorile. În a le încălca prin lipsă de evlavie.

Tot în Bucovina, autorul a găsit o legendă, în care „Necuratul”, înainte de a cădea „din mărirea sa”, vroia „să-L prindă” pe Dumnezeu „și să-L lege în lanțuri”[2]. Asta în cer…

Și pentru acest șiretlic, dracu i-a făcut lui Dumnezeu „un scaun de aur, care se putea deschide și închide, și apoi pofti pe Dumnezeu ca să Se suie pe scaunul acela”[3].

Însă Dumnezeu, „în atotștiința Sa, înțelese șiretenia Diavolului”[4] și îl invită pe el să îl încerce primul. Și „Diavolul, nebănuind nimic”…se urcă pe scaun și rămase captiv[5].

Dar legenda are legătură cu ouăle roșii…

Pentru că la întrebarea dracului: când va scăpa din „prinsoare”, Dumnezeu i-a răspuns apoftegmatic: „Când nu vor mai face femeile ouă roșii și pască!”[6]. De aceea…dracu așteaptă „cu nerăbdare”.

Într-o altă legendă, tot din Bucovina, Satana e denumit „Faraon”[7]…și el, de Paști, întreabă dacă se mai fac…ouă roșii. Și ar scăpa din lanțuri…dacă nu s-ar mai vopsi ouă[8].

N-am găsit nimic până acum despre mântuire, despre relația lui Dumnezeu cu oamenii, despre faptul că românii s-ar fi simțit „păcătoși”.

Dar „românii din Munții Apuseni ai Transilvaniei însă spun că este un om [există unul], [și] anume Antecrist [Antihrist], care are de ros un lanț mare, și când l-a găta [când l-o termina de ros], atunci s-a potopi [va pieri] lumea. Și el tot roade [un adevărat Sisif!] până în ziua de Paști, [și] atunci îi mai gata [e aproape gata]. Dar copiii [și vine salvarea de Antihrist!] umblă atunci cu ouă roși, și el se uită la ei și-și uită de muncă [îl fascinează copiii cu ouă roșii în mâini oricât de Antihrist rozător este!], iar într-aceea lanțul iar se îngroașă și lumea mai scapă un an de potop. Când însă oamenii n-or mai înroși ouă de Paști, atunci și lumea se va potopi”[9].

Și așa neștiința românească a transformat oul roșu dintr-un vestitor, dintr-un indicator al Paștiului…într-o armă de luptă împotriva lui Antihrist, adică ceva „mai puternică” decât lucrarea mântuitoare a lui Hristos pentru întreaga lume.

În Transilvania, în noaptea de Paști, se aprindeau focuri…ca cel „la care s-ar fi încălzit ostașii care vegheau mormântul Domnului”[10].

Însă focurile nu erau doar anamnetice ci pseudo-mistice sau pecuniare. Pentru că, pe de o parte, cei care privegheau lângă foc așteptau „să se deschidă cerul” dar, pe de altă parte, erau atenți să vadă pe unde sunt ascunse comori[11].

Căci făceau focurile și privegheau cu „credința” că „cerul se deschide și o voce necunoscută întreabă pre cel ce l-a văzut deschizându-se: ce dorește și voiește. Și dacă respectivul cere atunci de la Dumnezeu iertarea păcatelor sau altceva, dorința se împlinește. Iar dacă vede vreo comoară arzând, poate să meargă la dânsa să-și însemne locul, ca a doua zi s-o poată dezgropa”[12].

Un exemplu „clasic” despre cât de prost înțeleg credincioșii de rând vederile mistice, insuflările dumnezeiești, minunile. Și de câtă stăruință predicatorială e nevoie pentru ca oamenii să se lase de obiceiuri păgâne sau magice…și să se nevoiască cu adevărat pentru curățirea lor de patimi.

Însă, pe de altă parte, iertarea păcatelor sau rugăciunea nu presupun eforturi în „credința” de mai sus…iar dacă „nu se deschid cerurile”…nu e prea mare supărare…dacă joacă pe undeva foc…semn de comoară imensă.

Și iarăși o legendă…în care cocoșul înviază din strachină…el, cel odată ciorbă…la Învierea Domnului[13]. Însă aici găsim explicația și de ce „toți jidovii” sunt „pestriți” la față și au „alune” pe față: pentru că cocoșul înviat a început „a bate din aripi și a-i stropi cu zeamă”[14]. Iar zeama le-a intrat până astăzi evreilor în codul genetic…

Într-o altă legendă, Domnul Se ascunde în „cofa”/ butoiul unui băiat…pe care Domnul „l-a învățat să mintă” că nu L-a văzut. Și pentru că L-a ajutat pe Domnul…Domnul i-a împlinit toate dorințele…până când băiatul a devenit „chiar împărat”[15].

Există și legenda cu cei 12 oameni [Apostolii Domnului] care i-au umplut „poala cămeșii” unui om cu foc…el a presărat focul prin curtea lui, așa cum fusese învățat de ei…și focul s-a transformat în vite, în animale[16].

În legenda lunii Mărțișor/ Martie, cei 12, iarăși Apostolii Domnului, i-au spus unui creștin că „toate lunile [anului] sunt lăsate de Dumnezeu și toate-s bune, numai cât [numai că] dintre toate douăsprezece cea mai bună mi se pare a fi Mărțișor, pentru că atunci se deschide lumea și omul muncitor și sărman capătă [de] lucru din belșug”[17].

Deci luna martie e „cea mai bună”…pentru că e de muncă…și nu pentru că e vreo sărbătoare sfântă a Ortodoxiei prăznuită în cadrul ei.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincia.

***

O legendă din Bucovina vrea să fundamenteze originea hristologică a pascăi. Și aici se spune că Domnul, împreună cu Apostolii Săi, a intrat la un om gospodar, acesta le-a dat merinde la plecare (nu se spune ce anume) și pe acelea Domnul le-a preaschimbat în pâini de grâu[1]. Aceste pâini sunt pasca.

Într-o alta vrea să se explice, tot la fel de fantezist, de ce pasca are formă rotundă. Pentru că rotunde au fost și „scuticele[2] cu care a fost Domnul […] înfășat”[3].

Legendele însă despre tradiția ortodoxă a ouălor roșii sunt diverse și contradictorii.

Într-o legendă din Bucovina, com. Frătăuțul Nou, găsim că Maica Domnului făcea ouă roșii și le arunca pe jos în urma ei ca să nu o prindă jidovii, pentru că ea fugea cu Domnul, încă Prunc, ca să scape cu viață. Și jidovii nu i-au mai prins pentru că se opreau și se mirau foarte mult de frumusețea acestor ouă făcute de Maica Domnului[4].

Însă ouăle roșii evocă Patimile și Învierea Domnului și nu fuga Sa în Egipt.

Într-o altă legendă din Bucovina, descoperită în com. Bălăceana, se spune că pietrele azvârlite de jidovi în Domnul se prefăceau în ouă roșii[5]. Asta pentru că Domnul „rosti niște cuvinte tainice”[6].

Sâmburele de adevăr de aici e acela că evreii au vrut să Îl lovească cu pietre pe Domnul [In. 10, 31]…

În a treia legendă, de la Boian, ouăle roșii au apărut pe masa învățaților și mai marilor jidovilor, care erau bucuroși că L-au omorât pe Domnul. Și pentru că unul dintre meseni a spus că Hristos va învia când cocoșul din ciorbă va învia și când ouăle se vor face roșii[7], „iată că, prin puterea lui Dumnezeu, toate ouăle se făcură îndată roșii, iară cocoșul din blidul cu zeamă învie și, bătând din aripi, începu a cânta”[8].

În a 4-a legendă, păzitorii Mormântului Domnului și-au luat pietre în sân ca să îi lovească pe Sfinții Apostoli dacă vin la mormânt. Și când l-au văzut pe Îngerul Domnului, păzitorii au vrut să arunce cu pietre…dar ele se transformaseră în ouă roșii[9]. „Și de atunci păzitorii, care au fost puși de jidovi ca să păzească mormântul lui Iisus Hristos, stau și astăzi împietriți lângă mormântul acestuia, și când e lună nouă se fac tineri, iar de lună veche se fac bătrâni”[10].

Însă păzitorii au fost „ca morți” când s-a arătat Îngerul Domnului [Mat. 28, 4]…și apoi au primit bani ca să mintă că trupul Domnului a fost furat de Ucenicii Lui [Mat. 28, 12-13].

Într-o a cincia legendă, Maica Domnului le-a dus ouă jidovilor ca să nu Îl mai chinuie, pe când El era răstignit. Evreii nu le-au primit…și ea le-a pus lângă Cruce și sângele Domnului le-a vopsit[11]. Și finalul legendei „introduce” încă o rostire a Domnului pe Cruce: „De acuma înainte să faceți și voi ouă roși și împestrițate întru aducerea-aminte de Răstignirea Mea, după cum am făcut și Eu astăzi!”[12].

Iar „întru aducerea-aminte” este o aluzie evidentă la Cina cea de Taină și la instituirea Sfintei Euharistii [Lc. 22, 19].

Și în aceeași legendă se spune că „după ce a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut ouă roșii și pască și mergând plină de bucurie cu dânsele ca să-L vadă pe Fiul său, fiecărui om pre care îl întâlnea îi zicea: Hristos a înviat! și-i dăruia câte un ou roșu și câte o păscută”[13].

Ca să facă asta trebuia să meargă cu tirul după ea…pentru atâtea ouă și atâți colaci…

Însă prin această legendă  s-a dorit să se fundamenteze atât „Hristos a înviat!”, cât și ouăle roșii și pasca.

Altă legendă, a șasea, vorbește despre Sfânta Maria Magdalena care ajunge la piață…și care i-a spus, cu „față veselă”[14], unei „jidauce”[15]/ jidănci/ evreice, că Hristos a înviat!. Și aceea, cu dispreț, a spus că „va învia Hristos când se vor face ouăle din coșercile mele roși!”[16].   Și ouăle se înroșesc.

Și din ouăle acelea aduse „vreo câteva” Domnului Hristos…iar cu câteva s-a dus la împăratul Tavreri/ Tiberiu, la Roma[17].

Și Tradiția Bisericii, e adevărat, consemnează în viața Sfintei Maria Magdalena, cea întocmai cu Apostolii, tradiția înroșirii ouălor[18].

În a șaptea legendă legată de ouăle înroșite ele se înroșesc în mod minunat tot în „coșarca” (coșul cu produse de vânzare) unei evreice[19].

Dar există și varianta în care în loc de un țăran (se pare de altă naționalitate, care apare în varianta a 7-a) apare „o româncă” care o salută pe o evreică cu Hristos a înviat![20]. Și ouăle se înroșesc din cauza necredinței evreicei[21].

În a 8-a legendă, episodul se petrece la Țarigrad/ la Constantinopol…și o turcoaică se amestecă în salutul pascal al femeilor creștine[22]. Și înroșirea minunată a ouălor a convertit-o[23]…lucru care, poate, că nu e „o legendă”/ o poveste, ci un fapt real.

În a 9-a legendă, din Moldova, o fată ducea în poalele fustei ouă albe…și ele s-au înroșit datorită necredinței unui „inamic al lui Hristos”[24].

Când discută problema ouălor în alte culori decât cea roșie, autorul spune că e o datină mai târzie[25] la români…și că „ouăle negre [vopsite în negru] însemnează chinul și durerea ce a suferit-o Domnul nostru Iisus Hristos, când a fost răstignit pe Cruce”[26].

În p. 33-34 din al 3-lea volum al ediției de față găsim diversele forme care sunt încondeiate/ împiestrite/ împistrite/ închestrite pe ouăle pascale în Bucovina: „afară de puii sau picăturile, și afară de brâul care se trage împrejurul și de-a lungul sau de-a curmezișul oului, sunt următoarele: crucea Paștilor sau crucea paștii, în forma crucii de la Paști; crucea nafurei[27]; crucea românească, în forma unei cruci simple; crucea rusească, în forma crucii, însă la fiecare capăt încă câte o formă de cruce; paștile sau pasca, în formă de pască; ouăle roșii; brâul popii[28]; desagii popii[29]; urzitoarea[30]; vârtelnița[31], în două feluri: cu roată și colac; vârtelnicioara[32]; suveica[33]; suveicuța; oala în peteică[34];  furca de tors[35]; furca de lucrat[36]; grebla[37]; hârlețul[38];  scara, scăruța; bolobocul cercuit[39];  roata carului; mâneca sucită; floarea Paștilor[40];  cioboțica cucului[41]; brăduțul; frunza stejarului; cercelul doamnei[42]; ruja[43]; lintea; garoafa; frunza bradului; floarea garoafei; ghiocelul […]; sâmburii de nucă; măgheranul; pomușorul; grâul câmpului; trandafirașul; fluturul; porumbașul[44]; albina; peștele; costițele[45]; berbecele, cornul berbecelui; coarnele berbecuțului; unghia caprei; cornul țapului; coarnele țapului; urechile iepurelui; creasta cocoșului; laba găinii; laba broaștei; racul; laba racului; piciorul racului; coada racului; coarnele cerbului; laba cârtiții; laba gâștei; păiangănul[46]; bălțatul[47]; aripioara; cârligul sau cața ciobanului[48]; inelul ciobanului[49]; cârja ciobanului; steaua ciobanului[50]; fierul plugului; pălăria; pălăria neamțului[51];  scorțari românesc[52];  scorțari unguresc; rătăcitul sau cel rătăcit[53]”.