Există în sfera duhovnicescului oameni care se tem de cei care nu sunt „la fel de sfinți” ca și ei. Pentru că buna impresie despre ei e „atât de magnifică”…încât nu își pot închipui că „ar putea cineva să-i întreacă” sau, în cel mai rău caz, „să-i ajungă”.

*

Lecțiile de umilință ale lui Dumnezeu sunt de o teologie torpilantă. Nu sunt cu țârâita…ci, deodată, îți cade cerul pe tine…și înțelegi, fără drept de apel, ce fel de micime inexprimabilă ești tu.

*

Decadentismul nostru teologic se observă din ciudățenia minoră a problemelor pe care le punem. Dacă cei din vechime se gândeau la erezii care să vizeze Treimea sau persoana lui Hristos…sau a Maicii Domnului…pe noi ne interesează cum ne influențează cipul, câte apocalipse vor fi, dacă dialogurile cu alte credințe și religii va distruge Ortodoxia sau dacă mântuirea e „și la alții”…în timp ce la noi…poate să fie mult și bine…că nu mai are cine „s-o acceseze”.

*

Nimic mai „non-interpersonal” ca „ascultarea” din zilele noastre. Pentru că ortodoxul zilei „face ascultare” potrivit „înțelegerii lui” și nu își pune mai niciodată problema dacă „ascultarea lui” coincide cu „străvederea duhovnicească a celui care i-a indicat să înfăptuiască duhovnicește și nu trupește”. Și, în atare situație, e foarte cul să faci ascultare de cineva…când îți împlinești doar propriile tale „reflecții”.

*

Ionel e ortodox…pentru că e botezat.

Sfântul Ioan Gură de Aur…e ortodox…pentru că e Sfânt…Așa scrie în calendar!

Însă Ionel și cu Miruna, chiar și împreună cu Florentina, cred că ei sunt ortodocși „ca și Ioan Gură de Aur” în ciuda faptului că nu s-au „uzmit deloc” să cuprindă din măreția lui.

Însă adevărul e că Ionel, Miruna și Florentina…stau în aceeași Biserică și în aceeași credință ca și Ioan Gură de Aur…dar nu au „intensitatea” lui. Nici cultura. Nici nevoința. Nici înțelegerea.

Motiv pentru care nu e drept să îți dai cu parul în piept…că ești „ortodox” atâta timp cât așa, vag, înțelegi că diferența dintre „Ortodoxia din trupul tău” și „Ortodoxia din trupul lui Ioan Gură de Aur” e ca distanța dintre Pluto și Pământ.

*

Adică eu simt, prin toți porii ființei mele, că Ortodoxia asta, a noastră…ar trebui să ne facă extrem de umili și extrem de onești cu noi înșine și cu alții. Pentru că ea ne arată la ce fel de sfințenie suntem chemați…și nu la pendularea pe podiumul de manechine. Și cu cât avansăm…în teologie…și în mers la Biserică…și în spovedire a păcatelor…cu atât ar trebui să fim mai iubitori…mai omenoși…mai cu bucă, cu caracter…Și, în ruptul capului, după o viață de credință…nu ar mai trebui să se vadă bădărănii țărănoide în noi…din alea instinctuale…ci noblețe, distincție, parfum de desăvârșire, ceva din mai presusul lumii veșnice…că d-aia ne-am pus la teasc toată viața. Sau nu?!…

*

Există păcate care te fac opac…și păcate care te fac plâns.

Primele sunt din răutate și din necredință…cele de al doilea fel sunt…din îngăduința lui Dumnezeu. Sunt școală, pedagogie… Pentru ca să înțelegi slăbiciunea ta, pe a lui…și cum să te comporți frățește și părintește cu ceilalți.

*

Îți dai imediat seama când relațiile într-o Biserică sau într-o familie sunt „militărism”, „opresiune stalinisto-moșierească” sau „ful combat doi”. După cum respiră celălalt. După ce liniște sau neliniște are celălalt în gât…Și, cel mai adesea, nefirescul e arborat ca „atitudine de frățească înțelegere”. Sau „cucernicia sau cuvioșia sa”, un om select și selectiv în același timp, respiră un „rafinat aer teologic”…dar în loc de „har” emană „duhuri”. Și oamenii…adică credincioșii…văd și se consternează „după putere”. Văd că mergem cu cioara vopsită în alb. Și degeaba o mai dăm cu: „Doamne, ajută!”, cu: „să ajutați Biserica!”, cu: „să contribuim după putere, cu bănuțul nostru”…că bănuțul nu mai curge…dacă ți-au pus parafa deja…Așa că, oamenii văd…și rândurile se subțiază la noi…la Biserică…și cresc la meci…la casa de adunare…la mall…în țări și mări…Pentru că oamenii văd…și pleacă! Nu te mai anunță că „au plecat”. Pleacă pur și simplu

*

Așa că, înainte de a repara Biserica, rezidi, repicta…resfinți…cred că trebuie să punem „început bun” în oameni. În ăia neștiutori, necatehizați, nevăzuți, neînțeleși…Că împreună cu ei, cel mai adesea, facem toată treaba. Cu ei și pentru noi toți. Să nu-i mai privim de sus! Să nu-i mai vedem decât ca pe vaci de muls! Să nu îi mai credem naivi „prin omisiune”! Și ei, credincioșii noștri, nu vor cere de la noi marea cu sarea…ci ne vor înțelege și tinerețea, și situația, și contextul. Și ne putem acomoda unii cu alții…dacă suntem principiali. Și nu dacă „pozăm în joviali cu gura până la urechi”.

*

Lista cu păcate a Spovedaniei e un pașaport către normalitate.

Evacuezi balastul…și te aerisești.

Lași să te pătrundă harul, sfințenia, smerenia, bunătatea.

Lași să vină Dumnezeu în locul „bunei plăceri de sine”.

De aceea când mă spovedesc mă eliberez.

Și simt să mă eliberez zilnic.

Și simt să mă bucur de Hristos zilnic.

Și simt ca, pe fiecare zi, să nu mai fiu ăla de ieri…ci altul…mereu altul. Care știu mai multsimt mai mult…sunt mai omenos…mai tandru…mai delicat…mai sfios…mai cumpănit…mai veridic în fiecare mișcare a ființei mele.

Pentru că…dacă nu mă simt „nou”…atunci „am murit”.

Și ce viață e aia…în care înot tot timpul în trecut, nu mai văd în mine nicio noutate…ci sunt un cadavru al trecutului?

Ce existență e aia fără bucurie perpetuă?…

*

Dacă te duci în clopotniță să bați toaca…trebuie să știi ritmul.

Nu ritmul în care bat alții toaca…ci în care tu trebuie să bați toaca.

Pentru că vei afla că tu nu bați ca ceilalți

Și nici nu tragi clopotul ca ceilalți.

Și nici nu îți faci cruce ca ceilalți…deși, în mare, toți facem lucrurile părut „la fel”.

Înțelegi cât să respiri când cânți…de ce într-o anume zi trebuie să cânți mai tânguitor…iar alteori mai ferm…de ce Liturghia nu are aceeași stare cu Nunta…și de ce Maslul și Înmormântarea nu sunt „identice”.

*

La slujbă transpiri.

Transpiri abundent.

Și dacă nu transpiri…e semn că nu te implici…că totul e „o abureală”.

Și asta pentru că slujbele noastre ortodoxe sunt hiper-grele.

Teologie de o mie de carate.

De aceea e mai ușor să cânți „ca la Oastea Domnului” sau câte una baptistă sau penticostală…că e ritm lumesc, de populară sau de blues.

E legănantă.

E de nani-nani

Însă muzica bisericească autentică apelează la pocăință.

Cum să cânți tropare glas 6…în ritm de sarabandă?

Șasele se cântă ca un bocet, ca o jeluire, ca atunci când te plângi pe tine însuți.

Pe 8 poți să fii mai senin, pe 3 sau pe 7 mergi pe o line melodică mai largă…dar cu 2, 4 și 6 trebuie să te storci de umilință…și să naști umilință în ceilalți.

Să nu naști spectacol…ci evlavie!

Glasul 5 e imperial, e majestic…Și de aceea trece adesea în 2 sau 6…cu „deteriorări” de ritm proprii ascezei ortodoxe.

Însă a cânta 3 cântări ortodoxe „ca lumea” înseamnă a te deshidrata de 2 litri de apă. Pe urmă bei precum cămila…când scapi de la slujbă…sau cazi lat…

La fel e și cu predica: transpiri tot, te doare în gât, picioarele îți sunt umflate…ești blească de apă…dar inima îți e plină de bucurie și de curaj sfânt…dacă simți că au fremătat ca marea…sub cuvintele tale.

Dacă ești bine-mersi după…înseamnă că te-ai concentrat ajungă…și ai papagalicit plăci retro-retorice.

*

Nu trăiesc o mai mare încântare ca în fața oamenilor lini la inimă, joviali, care știu să îmbine finețea cu finețurile. Însă linătatea de inimă e apanajul trecuților prin viață. E armura bătătoriților de tot felul de vânturi. Ascult, tac, tresar, mă bucur, mă recunosc în ei, îi recunosc în mine, învăț de la ei, mă înduioșez de ei, mă cutremur în fața lor, îi port în mine, vorbesc cu ei, vorbesc cu mine, ne vorbim…ne re-vorbim. Însă niciodată jovialitatea nu e spontanee ci e un dar, o deschidere, un efort de epuizare. Și tocmai de aceea mă plec în fața acestor eforturi de epuizare…pentru că nimeni nu îmi era „dator” cu ele…și totuși „m-au îndatorat enorm” prin cele care s-au revărsat asupra mea.

*

Doamne, miluiește-i pe toți cei care mi-au zis „un bună ziua” pe stradă, pe toți cei care m-au încurajat printr-un surâs, pe toți cei care mi-au dat aripi printr-o privire…sau printr-o întorsătură de frază!

Miluiește-i și îi bucură cu bunătatea Ta cea prea milostivă.

Pentru că darul lor mic…sau imensele daruri ale robilor Tăi, prin care Tu mi-ai arătat incalculabila Ta bunătate, au fost tot atâtea bucurii ale Tale pentru ei…și pentru mine.

Învață-mă să Te iubesc din alții! Din povața pe care o iau din alții.

Luminează-mă ca să Te văd în alții!

Lasă-mă să Te simt în alții în viul Tău cel prea frumos…

Căci Tu, Dumnezeul meu Cel preabun, Te faci întotdeauna prilej de frumusețe, prilej de încurajare, prilej de odihnă…ca noi robii Tăi să ne odihnim întru apa vieții Tale.

***

Addendă pentru titlu: „Și el a fost fată mare” înseamnă că: „nici eu nu am știut de la început aceste lucruri”. Așa că nu e nicio supărare…dacă nu le știi…ci dacă nu vrei să le înțelegi

Did you like this? Share it: