Am înțeles din plin aroganța lui Salvador Dali (1904-1989). Pentru că i-am observat, cu atenție, desăvârșirea picturală. Ea s-a bazat pe faptul că el chiar știa să picteze. Chiar a ajuns să picteze…uluitor de bine.

Și suprarealismul său l-a ajutat să fie un arogant paranoic…Adică unul care nu se poate culca dacă nu dă lecții celui care îl calcă pe nervi.

Își propunea, picta…totul era perfect.

La sfârșitul vieții însă a pierdut „perfecțiunea” pentru că îi dârdâiau mâinile și ajunsese…senil.

L-am văzut în scaunul cu rotile…după ce îi citisem jurnalul…plin de persecutări de sine, de bădărănii și de lucruri percutante.

Însă Dali…când a ajuns la „perfecțiunea lui picturală”…și cât a produs în cadrul ei…și-a pus aroganța în imagini…dar și bucuria de a trăi.

Ce să faci însă cu cel care…se crede mai mult…decât îl lasă propria-i operă?

Did you like this? Share it: