Câteodată, când vreau „să mă enervez” (deși eu vreau să ascult ceva fremătător, plin de pocăință, de umilință, de evlavie)…ascult muzică bisericească ortodoxă.

Și la noi, aproape fiecare, îi imită pe greci…și le imită și superbia.

Aroganța, lipsa de evlavie, lipsa de înțelegere a textului liturgic.

Gesturi din ochi, din mâini, din gorgoane, din sprâncene, din bălăngăniri de mâini, gesticulații teatrale…care anulează cântarea.

Cântarea zice despre pocăință, despre, Doamne, ai milă de mine, netrebnicul!…și executantul de note (că nu e cântăreț de strană!)…e plin de sine…și de o veselie cu totul și cu totul nebisericească.

Și dacă ai un cântăreț sau un cor micșor de tineri…la strană…plini de ei înșiși…aroganți muzical…iar tu, preotul, ești un alt mârâitor de predici…oamenii la Biserică or să fie „extrem de mulțumiți”…dacă nu vor pune și ceva „bănuți” în contul Bisericii.

Și azi așa, mâine așa…că nu am găsit nici până azi corul sau cântărețul de muzică bisericească ortodoxă…care să fie una din două: adică un trăitor duhovnicesc care să-și cânte inima, păcatele, durerile când cântă.

Dumneavoastră cunoașteți așa, vreun ortodox român, cu cântare în sine, care să te înspăimânte prin…teologia zdrobitoare a glasului său?

Spuneți-mi și mie…ca să îl publicităm la greu!

Pentru că, dacă nu ai termeni de comparație…ți se pare că și tu ești Vivaldi.

Did you like this? Share it: