Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177.

***

Acasă ne găsim împlinirea. Pentru că aici are loc vorbirea cu Dumnezeu. Vorbirea tihnită cu El.

Și rugăciunea, fără doar și poate, e cel mai bun lucru al vieții noastre. Pentru că sunt momentele în care ne umplem de har, de putere dumnezeiască, de curăție, de seninătate…de echilibru…Adică tocmai de virtuțile pe care trebuie să le experimentăm/ să le prezentăm/ să le arătăm în societate.

Pentru că, știm cu toții, nu putem să avem un angajat într-o instituție, oricare ar fi ea, dacă nu este un om echilibrat. Dacă nu este un om care să își țină cuvântul. Dacă nu este un om muncitor și pasionat de ceea ce el face. De ceea ce i se cere în acea postură.

Fapt pentru care, din acest dumnezeiesc verset, înțelegem că locuința noastră, casa noastră, chilia noastră trebuie să fie un loc al rugăciunii, pe lângă odihna, mâncarea și relaxarea noastră.

Pentru că ea, casa noastră, trebuie să fie loc de rugăciune în mod principal.

Iar seara și noaptea sunt momente accentuate/ prielnice/ potrivite pentru rugăciune. Pentru că putem avea o accentuată unire cu Dumnezeu. Iar această unire cu Dumnezeu prin rugăciune și prin plângerea păcatelor, prin recunoașterea neputințelor noastre și prin privirea atentă în conștiința noastră, ca să observăm ce am făcut sau ce nu am făcut…bine, printr-o recunoaștere de sine foarte tăioasă, ne face să fim proprii vieții în societate, vieții în comuniune cu alții.

Versetul al 24-lea ne introduce direct în peisajul tulbure al lumii noastre…

Pentru că to de plion idi stadius pollus apo tis ghis apihen/ și corabia era acum la multe stadii, departe de pământ…

Și stadiul era o unitate de măsură la greci de vreo 600 de picioare (un picior = 30, 5 cm) sau între 147-192 metri.

În concluzie: barca Sfinților Apostoli era la o depărtare semnificativă de țărm.

Și vasanizomenon ipo ton chimaton…Erau chinuiți/ zbuciumați/ apăsați/ învăluiți de valuri. Căci chima înseamnă val în limba greacă iar aici, în Evanghelie, e genitivul plural.

Barca lor era disturbată, tulburată, amenințată de valuri…de faptul de a fi înghițită de valuri.

De ce? Pentru că: in gar enantios o anemos/ căci vântul era împotrivă. Le sta împotrivă. Sta împotriva corăbiei…

Și când stai în fața cuiva în mod dușmănos, disprețuitor…îi stai împotrivă. De unde împotrivire/ aversiune/ dușmănie/ chef de altercație.

Iar anemic vine de la anemos. Pentru că cel slab, neputincios…e ca bătut de vânt. Îl suflă vântul de pe picioare…E omul după operație, omul nemâncat, omul după boală. Nevitaminizat, fără vlagă, fără putere.

Iar noi suntem anemici…fără Dumnezeu. Suntem bătuți de toate vânturile ispitelor…Și demonii ne stau împotrivă…Ne zgândără…ne înfricoșează…ne buruiază/ bruiază existența.

Căci într-o interpretare duhovnicească, regăsibilă la mai mulți Sfinți Părinți care au comentat acest text, corabia în valuri este, deopotrivă, viața fiecăruia dintre noi, cu durerile și greutățile ei dar și Biserica…în cadrul istoriei.

Pentru că Biserica e amenințată de multe necazuri, de multe erezii, de multe probleme. Căci vântul care suflă împotriva Bisericii sunt dușmanii ei. Cei care o discreditează și din afară și din năuntru.

Fiindcă oricine atentează la puritatea, la adevărul credinței este un dușman al Bisericii…conștient sau nu

Și când vorbim despre viața noastră ca despre o corabie pe valuri arătăm că în viața noastră niciodată nu suntem scutiți de ispite, de necazuri, de probleme…pentru că suntem oameni credincioși.

Ci bolile, necazurile, neputințele, căderile, nefericirile sunt ceva obișnuit în viața noastră. Însă la cauza lor…nu stau numai păcatele noastre…ci și răutatea demonilor…și răutatea oamenilor convinși de demoni să ne facă rău.

Și Dumnezeu îngăduie valurile în viața noastră ori pentru întărirea noastră în virtute…ori pentru mustrarea noastră.

Și ispitele ca „valuri ale acestei vieți” sunt teoretizate/ dezbătute în multe slujbe și cărți ale Bisericii. Și sunt încredințat de faptul că dumneavoastră ați auzit și ați citit despre aceste lucruri.

Căci marea vieții și valurile ei sunt o exprimare plastică despre nestatornicia vieții pe pământ.

Și ele, valurile, sunt cel mai adesea atacuri ale demonilor în viața noastră. Asupra liniștii noastre. A rânduielii bune…pe care am început-o.

Agresiuni directe, fățișe.

Și le trăim foarte dureros de cele mai multe ori…și când suntem asupriți de ei cerem, cu multă durere, ajutorul și mila lui Dumnezeu.

Pe care milă a Lui…o cunoaștem din plin…pentru că El S-a arătat minunat în viața noastră.

Și citirile despre ajutorul lui Dumnezeu în viața altora…se îmbină, se amestecă cu propria noastră experiență a milei Lui. Și atunci devii sensibil la durerile altora…pentru că și tu ai fost părtaș la durere. Și pe tine te-a brăzdat durerea, frica, neputința, disperarea, groaza…

Durerile nu mai sunt vorbe citite…nici ispitele, nici frica, nici moartea, nici neputința…dacă am trăit diferite grade de primejdie.

Tocmai de aceea rugăciunile către Prea Curata Stăpână și către toți Sfinții și Îngerii Lui, în momentele de mare ispitire, sunt ajutor, alinare, întărire.

Iar când ÎPS Bartolomeu Anania a folosit aici verbul a învălui – deși vasanizo exprimă, în primul rând, chinul, durerea groaznică, suferința atroce – a vrut să exprime faptul că încercuirea noastră de valuri…lipsa de speranță…este expresia cea mai veridică a neputinței.

Când nu vezi nicio ieșire…nu ești blocat din toate părțile?

Când nu știi ce vei pune mâine pe masă, când nu știi cum vei face rost de medicamente pentru a nu muri, când nu știi ce să faci în situații limită…nu înseamnă a fi încercuit?

Iar imixtiunile demonilor în viața noastră…sunt intrări în forță în sensibilitatea noastră. Călcări cu bocancii peste noi. Torturări ale nervilor, ale răbdării noastre, ale liniștii noastre…

Și când faci rău cuiva…când te manifești, în mod gratuit, ca un bezmetic, îl învălui în tristețe.

Gânduri, învăluiri ale gândurilor…

Și ne pierdem timpul, de foarte multe ori, cu gânduri de tot felul, cu îngroziri interioare, cu presupuneri mai mult sau mai puțin fanteziste, cu visări desfrânate, cu închipuiri ale slavei deșarte, cu griji deșarte…

Și acesta e un păcat la modă acum. Și trebuie să îl spovedim de fiecare dată: faptul că ne-am făcut griji deșarte…față de viitor, față de sănătatea noastră, față de ziua de mâine.

Frici și griji deșarte…

Pentru că, pe de o parte, vedem totul în negru…frică pentru ziua de mâine…iar grija e egoismul de a nu ne pierde statutul, plăcerile, confortul de azi…

Dar și vise deșarte…Cum ne închipuim noi că ar trebui să ne fie viața. Cum nu acceptăm noi realitatea și potențele noastre…și vrem multe năluciri.

Did you like this? Share it: