Pr. Conf. Dr. Constantin Necula, Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…
Conferință catehetică susținută la Iași, pe 13 decembrie 2011.
Conferință catehetică susținută la Iași, pe 13 decembrie 2011.
Că atunci când ești romano-catolic, luteran, evanghelic, baptist, penticostal, martor al lui Iehova, mormon etc. trebuie, în discuțiile cu mine, teolog ortodox, să îmi spui cum „rezolvi” distanța dintre Biserică, începută la Cincizecime…și fața de acum a realității tale religioase?
Cum explici hiatusul/ prăpastia de 11 secole, de 16 secole, de 18 secole, de 20 de secole între Biserică…și pseudo biserica ta?
Dacă eu, în Biserica Ortodoxă, mă revendic de la Cincizecime…iar tu te revendici de la 1054, sec. 15, 16, 17, 18…în ce pliu al istoriei bagi perioada de atâtea secole care te separă de început?
Pentru că începutul Bisericii e de la Dumnezeu: prin pogorârea harului Treimii.
Dar dacă „biserica” ta, Emanuel Conțac, apare în secolul al XX-lea…cum să te revendici tu de la Cincizecime, cum să vorbești despre Sfinți Părinți și Scriptură…când ele nu sunt părți componente ale tradiției tale?
Care ar fi diferența, până la urmă, între „Cea mai penticostală Biserică dintre penticostale” pe care eu aș înființa-o astăzi, la 20. 48 trecute fix…și penticostalismul de 1900?
Nu am fi eu și părinții fondatori ai penticostalismului tot la fel de tupeiști și lipsiți de scrupule…dacă aș spune că năzăreala mea e…Biserica lui Hristos de la Cincizecime? Cu siguranță…
Așa că, pentru mine, teolog ortodox, orice pretenție de biserică în afara Bisericii care vine, neîntrerupt, de la Cincizecime…e o glumă…
O glumă proastă…
De aceea nu pot să iau în serios ideea de discuții teologice cu romano-catolici, protestanți, neoprotestanți, ultra-neo-religioși…
Pentru că secte și bisericuțe zănatice, care se considerau „apostolice” pe apă de ploaie…au existat din primele secole ale Bisericii…și Sfinții Părinți le tratau cu compătimire.
Cum să creditez drept „Biserică” romano-catolicismul…dacă e o deraiere frauduloasă de la Tradiție?
Cum să creditez ca „Biserică” greco-catolicismul…când ea e produsul financiar a câtorva preoți muritori de foame și fără drepturi?
Cum să creditez baptismul sau penticostalismul drept „Biserici”…când ele au fost inventate de niște anonimi…cu care teologii lor nici nu se prea omoară să se laude?
Cum Conțac, Emanuel Conțac, să faci teză doctorală pe traduceri scripturale ortodoxe…dacă tu ai o „tradiție bogată de 100 de ani”?
De ce n-ai făcut pe teologia membrilor fondatori…care nu am habar cine sunt?
De ce nu ai făcut doctorat pe „cel mai mare teolog al deceniului al 20-lea” din penticostalism?
Pe cine interesează că tu, ereticul Conțac, ai păreri despre te miri ce din Biserica lui Hristos?
Crezi că mă aștept să înțelegi, acurat, Tradiția Bisericii?
Nu! Niciodată…
Sau aștept de la Marius Cruceru, decanul Marius Cruceru vreo „lucrare teologică de mare anvergură”…când el a scris o carte toată viața?
Nu! Niciodată…
Ci eu mă aștept de la voi și de la mulți ca voi…la șicane, studii tendențioase, măsluiri de sensuri, băgări cu nasul în mocirlă…și nu „adevăruri ca lacrima de curate”.
Așa că problema, problema de bază…e că nu sunteți Biserica!
Pentru că Biserica nu are hiatusuri. Nu are gropi. Nu are pauze…
Ci Biserica durează neîntrerupt de 2000 de ani, are succesiune apostolică, Sfinți, minuni, Tradiție, exegeții ei…și nu-l așteaptă pe Conțac, pe Luther sau pe mama lui Obama să ne explice în cine credem.
Noi știm în cine credem…
Voi, meteoriți ai istoriei…nenăscuți în Biserică…știți de unde veniți?
E înalt, mare și slab.
E șomer…deși vinde mereu „prune uscate” la călători ambulanți, miniștri sau interlopi.
Am zis că nu contează, atunci nu contează…
Pentru că eu am dinți de aur, în față…și un nas borcănat…și am spus că nu contează și nu contează.
Totul e când eșuează…
Că da, lui îi place să fie mineriadist, să îți dea în cap cu bulanul…și să te lase fără niciun șfanț.
Că Ion Iliescu așa i-a spus: „Tu, cetățene, pentru că ai fost bun…și ai dat bulane pe spate, „bulane civice”…la studenți, muncitori, cetățeni cu barbă…înseamnă că te pot aplauda la scenă deschisă”.
Gicu nu contează!
Nu contează de unde e Gicu, cine e, de ce pe mă-sa o chema Anofița…sau altcumva.
Contează că eu nu îl suport…eu nu mă suport…noi nu ne suportăm…dar ne uităm la același televizor…și bem aceeași bere…de vară…care ne leagă sentimentele și patriotismul într-un sigur șnur.
Gicu nu contează!: am mai spus-o încă o dată…ca să se știe…
De fapt aș mai zice-o o dată…dar, ca întotdeauna, pauza de masă s-a terminat.
Iubiții mei,
după cum spuneam anul trecut…titulatura particulară a duminicii de față e de dată recentă…dar care prelungește ideea teologică a duminicii trecute: că Biserica are Sfinți…și că Sfinții sunt din toate națiile pământului…inclusiv: români.
Adică avem mărturii personalizate ale credinței: Sfinți.
Nu vorbim în abstract…ci în mod concret.
Numai că mărturiile despre Sfinții noștri sunt firave…cel mai adesea.
Semn că nu ne-ar cam place să îi cinstim în timpul vieții…ci doar „să profităm” de ei…după…atunci când le găsim Sfintele Moaște, când ne fac minuni…când ne vindecă…când ne ajută.
E bine și așa, la o adică!
Însă contează, da, contează…dacă Sfântul a fost apreciat, iubit, respectat de către oamenii credincioși.
Măcar de ei…
Pentru că asta arată că cei din jurul lui…au văzut în Sfânt o lumină…și nu „un ins oarecare”.
Sfântul Daniil Sihastru era căutat de oamenii de rând…până la Sfântul Ștefan cel Mare…pentru că tămăduia de suferințe și boli, alunga demoni, avea darul prorociei și al sfătuirii duhovnicești…
Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei scria cărți.
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul scria poeme.
Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul traducea cărți patristice.
Din limba greacă în limba română…pentru ca să le înțeleagă și românii.
Căci cum să te sfințești prin adevăr…dacă nu citești adevărul și dacă nu dorești, cu toată sârguința, să îl faci una cu viața ta?
Adică nu avem nevoie numai de nevoitori tăcuți…și neștiuți în Biserica Ortodoxă Română ci și de oameni ca Părintele Profesor Dumitru Stăniloae sau ca Părintele Arhidiacon Ioan I. Ică jr., care să traducă și să explice rectitudinea/ dreptatea/ sfințenia credinței.
Pentru că altfel decădem teologic și moral foarte mult…dacă nu ne adăpăm continuu din sursele credinței, din Sfinți, din viețile lor magnifice și din imensele lor opere teologice.
Viața Bisericii, cu alte cuvinte, nu se înțelege de la sine!
Ci trebuie să ai tălmaci/ traducător pe înțelesul tău.
Ai nevoie să fii condus, să ucenicești, să buchisești adevărurile de credință…să le iubești…și să se lipească de tine…de sufletul tău în mod iremediabil…
Pentru că tot teoreticul citit devine un practic de toată viața…și veșnicia.
Însă dacă Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica era un om învățat…Sfântul Ioan Valahul era un adolescent…de vreo 18 ani…când a fost martirizat.
Însă fiecare s-a sfințit în modul său…dar experiența teologică și duhovnicească a Sfinților, rămasă în Tradiție, diferă între ele.
Gradul de cunoaștere și de duhovnicie diferă.
De aceea Sfinții sunt „stele” diverse, personale, personalizate în Împărăția lui Dumnezeu.
Nu sunt toți la fel…ci fiecare e altfel…dar împreună sunt toți!
Pentru că Domnul alegând 12 Ucenici (cum vrea să ne spună Evanghelia de azi, de la Mat. 4, 18-23)…și apoi mai mulți…a arătat că fiecare în parte are rolul lui, vocația lui, misiunea lui…deși toți sunt Apostoli.
Și ar trebui să ne intre bine în minte acest lucru: să nu dorim să fim alții decât suntem.
Pentru că nu rezolvăm nimic dacă ne schimonosim, dacă vrem să părem alții sau să fim copii fidele ale altora.
Ci trebuie să ne asumăm firea noastră, potențele noastre, originea noastră, țara noastră, limba noastră, culoarea ochilor noștri, câte kilograme avem sau câte cărți necitite…avem…și cu ce suntem…și am acumulat…să ne lucrăm mântuirea.
Pe de altă parte, Sfinții neștiuți ai lui Dumnezeu sau încă necanonizați…sau încă „ambigui” pentru unii sunt Sfinți și dacă vrem…și dacă nu vrem noi.
Pentru că sfințenia e relație cu Dumnezeu.
Și cine ar putea să îi scoată din îmbrățișarea lui Dumnezeu pe Sfinții Lui?
…Însă noi avem nevoie imensă, imentissimă…de ajutorul, luminarea și povățuirea lor. A Sfinților…
Pe care nu trebuie să îi tratăm egoist, exclusivist, magic.
Și vă spun imediat cum e cu tratarea „magică” a Sfinților.
Pentru că un vecin…s-a dus și el la Biserică…ca să nu spun ce…S-a rugat, a dat danii la Biserică, s-a dus pe-acolo vreo 3 luni…și apoi a trecut la adventiști.
Și l-am întrebat care a fost „dezamăgirea”. Și mi-a spus că nu i s-au împlinit rugăciunile…
Și îl întreb: „Dar la adventiști vi s-au împlinit rugăciunile?”.
„Nu, nici aici! Dar măcar aici nu mai îmi cer atât de mulți bani”…Deși el se dusese, din proprie inițiativă, să „Îl mituie” pe Dumnezeu „cu danii/ daruri” date Bisericii…ca să…în viața lui și a familiei lui…
Adică a te duce la Sfintele Moaște doar pentru ca să se mărite fiica ta, să piară boala din tine, să câștigi la loto sunt…duceri „magice”…
Pentru că vrei să îți dea Sfântul multe și de toate…dar viața ta să rămână tot de profitor…și nu de „drept credincios”.
Însă Sfinții nu trebuie tratați egoist…
Pentru că nu sunt doar ai noștri…ai românilor, dacă sunt dintre noi, ci ai întregii Biserici.
Însă nici exclusivist…
Pentru că nu sunt Sfinți „mai folositori” și Sfinți „mai nefolositori”, Sfinți „care se uită mai de sus la noi” și Sfinți care „ne iartă toate păcatele…în ciuda faptului că noi nu facem nimic concret”.
Ci Sfinții sunt mereu doritori să fie cu noi…și să ne ajute…
Dar pentru a trăi o viață duhovnicească și nu una „aranjată” după revistele cu case de lux…și sejururi în hoteluri de 14 stele.
Ei vor să fim alții, să fim ca ei…să fim ca Dumnezeu…să fim ca pentru viața veșnică…care e plină de dinamism, de viață și de cunoaștere…și nu de căscat…
Și noi o cinstim pe Sfânta Filofteea ca româncă…deși ea e bulgăroaică.
Iar Sfântul Antim Ivireanul știa să vorbească limba română mai bine decât mulți cei de ieri…și de azi…chiar dacă el era georgian.
Și asta e spre smerirea noastră…și spre uluirea noastră.
Pentru că puținii Sfinți canonizați de români…din primele secole creștine sau mai recente…au cu toții unicitatea lor, frumusețea lor, neașteptatul lor…care ne invită să fim și noi pe atât de „neașteptați” în bine, în virtuți…ca ei, ca predecesorii noștri.
…Da, nu toți ne naștem în familii și în neamuri „plăcute”, dorite…
Însă nu familia sau neamul sau satul sau sărăcia în care ne-am născut sunt piedici „de netrecut” pentru ca noi să fim oameni ai lui Dumnezeu.
Ci, de cele mai multe ori, piedicile ni le punem singuri.
Sunt piedici interioare.
Dacă toată viața ai fost curvar, bețivan, hoț…e greu să admiți, nu, că ai cam dat-o în bară cu viața ta?
Pentru că mulți își dau seama că greșesc…dar puțini vor să își recupereze prostiile.
De aceea perseverează în ele până la moarte…vorba lu’ Chelu: „fără vicii…viața n-are deloc delicii”.
Însă deliciile vieții nu sunt calamitățile ei!
Deliciile vieții sunt faptele bune, faptele care ne bucură, care ne mângâie inima…care ne fac să spunem că „nu am trăit degeaba” ci „am lăsat ceva în urmă”.
Sfinții românilor au lăsat ceva în urmă!
Ne-au trasat direcția…
Ne-au arătat să îmbinăm știința teologică cu cultura vremii noastre, ascultarea cu curăția, demnitatea creștină cu bucuria de alții, fidelitatea față de Tradiție cu continua reactualizare a ei.
Ne-au arătat că și românii pot!
Însă pot în felul lor…în modul lor de-a fi…fără excese, cumpănit, colocvial.
Pentru că ziua de azi e o reflecție pentru prezent…atâta timp cât relația cu Sfinții e a prezentului.
Și vânătorii/ pescarii de oameni…cât și vânații de către ei la dreapta credință trebuie să își știe rostul și sensul.
Dacă avem fiecare răspunsul la ce trebuie să facem…atunci e bine. Amin!