Zi: 17 iunie 2012

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii otar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalţă, un cântec te duce
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas … alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu —

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit înger cu faţa cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când vieaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când vieaţa-i un basmu pustiu şi urât . —

Dar poate . . . o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune…
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să, văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne. . .

Ş-atunci de-a fi astfel. . . atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut. . .
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.

Ş-apoi. . . cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi.. . dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o stâng:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce? . . . Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

(Mortua est!)

În critica literară e bine să vezi și să revezi la infinit, dacă se poate, un text sau o operă. Re-lectura e mama învățăturii.

Iar Eminescu e cu siguranță autorul care are nevoie de multe re-citiri.

Dacă mesajul poate părea simplu de priceput într-o primă instanță, reevaluările pot conduce la concluzii din ce în ce mai neașteptate.

Poate tocmai de aceea, Eminescu a avut nevoie de aproape un secol și jumătate ca să ne inițiem în opera lui…

Și nu sunt sigură că am terminat de inițiat, chiar dacă unii sunt siguri că s-au plictisit de mult…

De gustibus…

În fine…poeziile zise de tinerețe ale lui Eminescu conțin nucleele unor desfășurări lirice și reflexive mai ample, ulterioare.

Mortua est! seamănă, la o primă impresie, cu un manifest sceptic deconcertant de vehement – mai ales sfârșitul pare a nu lăsa loc de echivocuri.

În paranteză fie spus, lipsa de echivoc e numai aparentă, pentru că – după cum și Steinhardt putea să interpreteze O scrisoare pierdută în termeni creștini – părintele Constantin Galeriu, spre exemplu, găsea că nu e nimic nihilist în aserțiunea poetului Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu, întrucât moartea nu poartă semnătura lui Dumnezeu (nu e creația Lui) și ea, moartea, este cu adevărat atee.

Așa încât interpretările pot varia, între aceasta pe care am menționat-o mai sus și cele obișnuite care subliniază deprimarea și scepticismul poetului.

O cercetare mai îndelungă a operei poetice face însă să iasă la iveală alte aspecte: poemul este o sumă de idei esențiale, ba chiar o sinteză a unor reflecții mult și adânc măcinate ale poetului.

Tocmai acest lucru e cel care dezarmează: Eminescu avea la tinerețe o profunzime filosofică și poetică pe care alți autori n-o ating sau de-abia o ating la bătrânețe.

Așa încât, cei ce-au observat, de la bun început (Ibrăileanu și Călinescu), prăpastia între el și pașoptiști, aveau și de ce…

Prin urmare, revenind la Mortua est!, nici nu știi cum să formulezi: sunt niște idei și viziuni aflate in nuce, ale operei eminesciene, sau sunt deja opinii și concepții pe care o judecată uluitor de matură pentru vârsta poetului le-a rostuit atât de mult în interiorul conștiinței sale, încât ele erau deja cimentate în optica sa?

Era deci îndreptățit să spună: Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit (Departe sunt de tine…).

Poemul (Mortua est!)…stilizează însă un regret care îl va obseda întreaga viață: moartea tinerei fete care a fost prima sa iubire (pe care o numește Elena, într-o variantă).

Departe însă de a evoca doar acest sentiment, poemul înglobează, cum am spus, gânduri și reflecții a căror stratificare denotă parcurgerea unor epoci de cugetare în puțini ani.

Tocmai acest fenomen stă la baza unei armonii prozodice și profunzimi poetice de prin ordin în lirica românească romantică.

Mulți se-mpiedică în ceea ce li se pare pedanteria unor termeni sau atitudini romantice – prea cunoscute și prin urmare dezagreabile pentru ei, care, pentru epoca și pretențiile lor…avansate, nu fac nici pe departe cât a făcut Eminescu – și pierd din vedere faptul că o analiză serioasă riscă să-ți consume existența sau că, discutată în contextul poeziei și al societății românești de atunci, apariția lui Eminescu….nu se explică.

Voi trece în revistă, deci, câteva paliere de reflecție care pot fi observate în poemul evocat.

Titlul e un strigăt, Mortua est! (E moartă!), dar versurile nu expun o lamentație dezlânată, nici nu constituie o…erupție emoțională.

De la un cap la altul, poemul e un…ghem de simboluri.

Te simți ca în Lavirinthul Critului, vorba lui Cantemir.

Enigmele încep de la primul vers, care e probabil de neînțeles pentru un cititor contemporan mai necitit, care nu știe că făclie de veghe e o metaforă inspirată (preluată intenționat) din Gr. Alexandrescu, care denumește luna, iar umezi morminte poate indica roua dimineții, când e timpul priveghiului și al comemorării morților, din Israelul antic până în România de azi, și deopotrivă, în mod alegoric, plânsul după cei plecați dintre noi.

Să indice acest amănunt, includerea poemului eminescian în genul romantic și pașoptist al contemplării la morminte (Bolintineanu: O noapte la morminte, Alexandrescu: Mormintele. La Drăgășani, Cimitirul), care nu exclude însă nici atitudinea străveche a acestui fel de reflexivitate, în a cărei istorie intră vizita lui Alexandru cel Mare la mormântul lui Ahile, dar și a Sfântului Sisoe (ucenic al Sfântului Antonie cel Mare) la mormântul lui Alexandru, vizite de pe urma cărora a străbătut veacurile refrenul ubi sunt qui ante nos ?

Că viața aceasta e vis ce își moaie aripa-n amar[1], se poate afla din mai multe creații poetice eminesciene.

Strofa a doua expune viziuni pe care Eminescu le dezvoltă și cu alte ocazii, în Călin Nebunul și Memento mori:

 Şi cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă şi pădure,
Stele galben tremurânde mişcă-n negurile sure,
Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,
De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci şi moi icoane
Împle văile de lacrimi de-un sclipit împrăştiet
Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mişcă-ncet.

(Călin Nebunul)

*

Luna înspre ea îndreaptă pasuri luminoase-ncete,
Diadem de topiţi aştri arde-n blondele ei plete,
Încălzind aerul serei, strălucindu-i fruntea ei;
Ale domei scări negrite se-nsenin — ca neaua sara —;
Intră-n domă. Ard columne sub lumina ei cea clară
Şi-şi aruncă unu-ntr-altul umbra neagră dintre ei.

Stelele în cârduri blonde pe regină o urmează,
Aerul, în unde-albastre, pe-a lor cale scânteiază
Şi rămân întunecate nalte-a cerurilor bolţi;
Doma străluceşte-n noapte ca din marmură zidită,
Prin o mreajă argintoasă ca prin vis o vezi ivită,
A ei scări ajung din ceriuri a stâncimei negri colţi.

(Memento mori)

Nu am citat în zadar viziunile mai detaliate din aceste poeme. Ele ne pot lămuri un tipar reflexiv și vizionar.

E vorba de un peisaj celest, în care elementul primordial este doma, prin care se înțelege un templu/ o biserică, descifrare susținută de solicitarea constantă a altor termeni și imagini din aceeași sferă: icoane ale stelelor, de a căror rugă e plină noaptea, cârduri cuvioase de stele, (secvențe reluate și în alte versuri din Memento mori: Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune / Și popoarele de stele, universu-n rugăciune…).

De asemenea, comună e imaginea căilor lactee (cred că putem spune așa): în Mortua est! sunt numite râuri de lapte, iar în Memento mori avem imaginea căii scânteietoare pe care o lasă în urmă, ca o trenă, traiectoria cosmică a stelelor.

Lumina stelelor își împrăștie sclipetul peste văile de lacrimi ale pământului (care, am spus-o de nenumărate ori, este, conform Psaltirii, o vale a plângerii): e o rugăciune compătimitoare.

E o imagine fundamentală în didahiile lui Antim Ivireanul – pe care am remarcat-o și comentat-o în teza mea doctorală – în care stelele cu tâmple de argint (tâmplă poate desemna mintea/ cugetarea, dar înseamnă și catapeteasmă și indică prin aceasta tot o arhitectură cosmic-eclesială, ca mai târziu la Eminescu: să fie o simplă coincidență?) și ochi închiși de osteneală simbolizează Biserica eternă în rugăciune neoprită pentru lume.

Ceea ce vreau să spun este că, începând cu strofa a doua din Mortua est!, poezia discută două posibile căi de urmat ale sufletului celei adormite. Și că prima din ele reprezintă o situație în care existența spirituală are continuitate post-mortem, în care se deschid porțile unei biserici cosmice (așa cum și-o reprezintă imaginația romantică a lui Eminescu, căreia îi bănuim însă fundamente în opera lui Antim): Trecut-ai când ceru-i câmpie senină, / Cu râuri de lapte și flori de lumină, / Când norii cei negri par sombre palate, / De luna regină pe rând vizitate.

Ca o confuzie de planuri care va reveni obsesiv în creațiile eminesciene, peisajele celeste de acest fel păstrează întotdeauna o anumită amprentă a îndolierii și elemente de ceremonial funerar, fie că e vorba de regina nopții moartă și de toată scenografia din poemul Melancolie, fie de luna care zugrăvește umbre negre peste giulgiuri de zăpadă (Călin Nebunul) sau pe lințolii de zăpadă (Luna iese dintre codri).

Cred că au avut dreptate unii (de la V. Streinu la G. Gană) care au intuit că Eminescu se comentează destul de mult prin sine însuși…

Am putea comenta amănunțit fiecare vers, dar, pentru a nu lungi la infinit discuția, vrem să scoatem în evidență mai departe doar câteva aspecte care ni se par foarte relevante.

O privire atentă va remarca, în tabloul (de multe strofe) ascensiunii către cer a sufletului celei plecate de pe pământ, ocurența binomului cromatic alb-galben sau aur-argint:

Cu râuri de lapte și flori de lumină
/…/
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele
/…/

Argint e pe ape și aur în aer
/…/

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc și cu poduri de-argint…

O repetiție atât de insistentă nu poate fi nesemnificativă.

Această prezență, copleșitoare și iradiantă, a aurului și argintului, este menită să pună în ramă tezaurul de frumusețe și puritate interioare al fetei, așa cum o văzuse Eminescu.

Epitetul pală, din versul De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?, nu indică, cum s-ar putea crede, paloarea mortuară, ci dimpotrivă, strălucirea de înger a feței sale, pentru că pal/ palid circulase în epoca pașoptistă și cu sensul contrar celui cunoscut azi.

Eminescu pune probleme extrem de dificile începând de la vocabular…

Pe de altă parte, a doua cale pusă în balanță este cea a neantului, pe care o are în vedere al meu suflet rănit de-ndoială și îndurerat că iubita ar putea să nu mai fie decât țărână frumoasă și moartă.

Gândirile-mi rele sugrum’ cele bune…

În aceste circumstanțe închipuie poetul, în strofele a zecea și a unsprezecea, primul tablou eshatologic din poezia sa (cel puțin în ce privește opera publicată).

E importantă această corelație…

Încât putem spune că alte versuri, mult discutate, precum Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi (Împărat și proletar) sau Căci e vis al neființei universul cel himeric (Scrisoarea I) își au cumva începutul aici, în acest impact dureros, care vrea să stingă lumea, dacă sufletul drag s-a stins: Când sorii se stâng și când stelele pică, / Îmi vine a crede că toate-s nimică. // Se poate ca bolta de sus să se spargă, / Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, / Să văd cerul negru că lumile-și cerne [lumile = luminile/ luminătorii, aștrii] / Ca prăzi trecătoare a morții eterne… .

E un început de revoltă, dar, ca și revolta lui Arghezi de mai târziu, n-a fost dusă până la capăt.

Însăși poezia, cu strigătul ei de groază, descrie o oscilare, chiar dacă sfârșitul tinde să încline balanța spre nemulțumire.

Exact aceeași situație se repetă și cu Mureșanu, în poemul omonim…

Și acolo e vorba tot de durere, suferință aproape insuportabilă, revoltă…

Iar reflecția din Împărat și proletar are cam aceleași fundamente.

În Scrisoarea I e puțin altă perspectivă, dar nu o voi comenta acum. Am făcut-o deja cu alte ocazii.

Însă ce ne-a pus (în mod suplimentar) pe gânduri e strofa a noua (sublinierile de mai jos ne aparțin):

 O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când vieaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când vieaţa-i un basmu pustiu şi urât . —

Faptul că moartea e echivalată cu chaosul/ haosul nu ar mira pe nimeni, deși conceptul de haos, chiar la el acasă, în filosofia antică, nu înseamnă nimic, ci amestecul elementelor primordiale.

Tocmai de aceea, unele cronografe îl asociază cu acea stare de la un anumit moment al începuturilor, de când pământul era netocmit și gol (Fac. 1, 2).

Iar Cantemir precizează că moldovenii numesc haos…apele primordiale…abisul.

A considera haosul drept o mare de stele și un secol cu sori înflorit – în versurile citate – ne ridică însă serioase semne de întrebare, pentru că, atunci, Din chaos, Doamne-am apărut / Și m-aș întoarce-n chaos (Luceafărul) capătă nuanțe semnificative.

Versul nu mai poate să sugereze apariție spectaculară din nimic a Luceafărului și nici consubstanțialitatea mult trâmbițată.

Iar întoarcerea la haos și repaos nu presupune deloc revenirea la o stare de ne-simțire, de inconștiență. Ci la o odihnă printre stele, într-un secol cu sori înflorit.

Și dacă ultima metaforă pare de nedescifrat, am putea să facem o analogie cu veacul etern al predaniei creștine, în care „cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor” (Mt. 13, 43).

În orice caz, e un univers în care înfloresc sorii.

Și moartea tinerei fete din Mortua est! se petrece când pe cerul ca o câmpie senină răsar flori de lumină ale aștrilor.

În mod contrar, în același poem, chaos lumesc (Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O rază fugită din chaos lumesc) denumește cu adevărat o dizarmonie și o dezordine. Cea a lumii contemporane.

De fapt, ea susține că acest înger n-a fost decât lut.

De e sens într-asta, e-ntors și ateu – / Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.

Corect.

Nici pe fruntea lumii nu-i scris Dumnezeu, a lumii în care e apus de Zeitate ș-asfințire de idei (Memento mori).

Iar Eminescu scrie totuși pentru un public. „Admirăm însă rapiditatea cu care poetul a înțeles nivelul cultural al publicului românesc”[2].

Și noi. Doar că e de gândit pentru descoperirea sensurilor.

---

[1] Gestul e reprodus în Andrei Mureșanu și Mureșanu, spre exemplu:

Când somnul frate-al morţii, pe lume falnic zace
Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,
Când palida gândire prin ţara morţii trece,
Şi moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece

(Andrei Mureșanu)

*

Şi somnul, frate-al morţii, cu ochii plini d-eres,
Prin regia gândirii ne-nfiinţate trece
Şi moaie-n lac de visuri aripa lui cea rece;
Cu gând făr’ de fiinţă a lumii frunte-atinge –
În minte fericirea, mizeria i-o stinge.

(Mureșanu)

[2] Mihai Zamfir, Scurtă istorie: panorama alternativă a literaturii române, 2011, p. 256.