Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Istoria începe
de oriunde o privești
***
Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.
***
Răzvan Codrescu a transcris ultima predică a Părintelui Profesor Constantin Galeriu și a editat-o online pe data de 3 iunie 2009[1]. E vorba de o predică la Cincizecime, „rostită în Biserica Sf. Silvestru din Bucureşti, la 3 iunie 2001”.
Și Părintele Constantin începea prin a vorbi despre pogorârea harului Sfântului Duh ca despre „făgăduinţă a Tatălui prin Fiul Său”. Și apoi se referă la moartea lui Hristos ca moarte transfiguratoare a umanității Sale. Astfel că în primele cuvinte ale predicii s-a întors la teza sa doctorală vorbind despre „starea de jertfă” a lui Hristos.
Prima subliniere a vorbitorului…dar și a translatorului de text: „omul e om când simte harul, dumnezeiescul în el”. Pentru că predicatorul nostru face aici introducerea spre esența praznicului: experiența profundă, intimă a harului dumnezeiesc.
„Mărginirea” e orizontul omului fără Dumnezeu. Pentru că omul credincios este chemat de El la dezmărginire, adică la faptul „de a fi după chipul lui Dumnezeu şi a creşte la nesfârşit în asemănare[a] cu El”.
După care introduce în discuție realitatea „necreatului” de care omul se împărtășește…și concepția ortodoxă despre ontologie: aceea că chipul lui Dumnezeu din om nu s-a distrus prin păcat.
Întruparea Cuvântului și dogma de la Calcedon. Și reajunge la moartea ca jertfă, pentru ca să arate că umanitatea Lui s-a umplut de lumină și pe aceasta, plină de lumină necreată, a înălțat-o de-a dreapta Tatălui.
Nu se grăbește să ajungă la Cincizecime. Leagă Crucea de Înviere prin moartea ca jertfă, arată că umanitatea înviată e plină de lumină…și că înălțarea Sa la cer e ridicare a umanității Sale în Treime.
Vorbește despre Cincizecime potrivit Crezului. Și apoi despre Duhul Sfânt potrivit Evangheliei lui Ioan. Și leagă In. 14, 17 cu Fac. 1, 2 pentru că ambele sunt texte pvematologice. Dar Ps. 107, 1 nu mai e adus ca argument pnevmatologic ci ca exprimare ingenuă a libertății harice.
Când vorbește despre darurile Duhului folosește forma „greşelnicia”. Corelativ al „căderii”. Al păcătuirii. Și de 5 ori folosește cuvântul „instinct”…în relație cu viața și cu adevărul.
Îi citează pe Sfântul Augustin al Hipponei și pe Sfântul Isaac Sirul ca să sublinieze realitatea cum că bucuria vine din adevăr. Și fundamentează afirmația și cu Gal. 5, 22.
Tocmai acum ajunge la Evanghelia zilei, citând In. 7, 37. Cincizecimea evreilor a devenit Cincizecimea Bisericii. Pentru că harul a coborât „de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt”. Și astfel revine la tematizarea libertății harice…la ieșirea cu adevărat din robie.
Însă adevărata libertate e darul lui Hristos, Cel care a biruit moartea în persoana Sa divino-umană. Și citează In. 7, 37-38 ca să arate că harul necreat aduce plinătatea interioară. Că el e o simțire de mare profunzime.
Și Părintele Constantin își motivează audiența spre împărtășirea cu Hristos euharistic atâta timp cât subliniază faptul că noi primim același trup al Lui înălțat în Treime.
Dar citând In. 8, 12, el aduce realitatea luminii credinței în viața noastră. Pentru că „credinţa este ochiul luminii care vine de la Dumnezeu, al luminii necreate”.
Și vorbind despre cei care împărtășesc credința Bisericii, despre Sfinții Părinți, predicatorul nostru accentuează că nu suntem lipsiți nici azi de Părinți. Fiindcă „Sfinţii Părinţi nu au încetat. Şi Părintele Stăniloae are să fie în rândul Sfinţilor Părinţi; şi toţi credincioşii, şi între dumneavoastră, oamenii simpli”.
În comparație cu alte predici ale sale în care se oprește pe cuvinte, pe amănunte…predica de față e una prin învăluire. A început mai multe piste, nu a atacat razant evenimentul Cincizecimii, pentru că a vrut să problematizeze mai multe lucruri, pe larg, oarecum disparate, fără legătură între ele.
Însă a plecat de la libertate…și s-a întors la credință pentru că a dorit să prezinte credința ca pe o realitate increată, dumnezeiască în om și nu ca pe o ideologie, așa cum o consideră mulți. Căci credința ne dă să trăim efluviile dumnezeiești ale harului coborât în lume la Cincizecime.
Citează de două ori din Sfântul Grigorie Palama. Prima oară pentru a afirma faptul că credința e putere văzătoare de Dumnezeu. Și credința îmbrățișează lumea cu iubire dumnezeiască.
A doua citare o sprijină pe prima. Pentru că ea arată că vederea lui Dumnezeu e reală, e experiabilă.
Și în loc să continue strategia reliefării prezenței lui Dumnezeu în cei credincioși, vorbitorul nostru comută centrul atenției la relația dintre Sfinții Apostoli Ioan și Petru, pentru că Evanghelia și, respectiv, Apostolul zilei le aparțin.
Ei sunt prezenți în Ghetsimani, la Răstignire, fug spre mormânt în ziua învierii Lui din morți.
Dar întoarcerea Părintelui Constantin spre cei doi e pentru a arăta că Apostolii mărturisesc personalizat despre Hristos. Pentru că „fiecare a mărturisit în felul lui, ca mărturia [lor] să fie adevărată”.
Și din Evanghelie trece în textul Apostolului citând F. Ap. 2, 1-2. Iar acum înțelegem de ce, în mod învăluit, ne-a vorbit despre relația dintre cei doi Apostoli: pentru a ne arăta că evenimentul Cincizecimii e prezentat în mod veridic de ambii Martori ai Domnului. Și, totodată, pentru a-și atenționa auditoriul că întotdeauna Evanghelia și Apostolul unei zile liturgice se completează reciproc și nu sunt texte antagonice, disonante.
Iar Părintele Profesor Constantin Galeriu subliniază aici starea cotidiană a ortodoxului: aceea de a fi „învăluit”/ cuprins/ îmbrățișat de Dumnezeu prin slava Sa.
Și când Îi simțim slava Lui atunci înțelegem, ca și Sfântul Patriarh Avraam, cu acuitate maximă, că suntem pământ și cenușă.
Rămâne la Fapte și accentuează pe „fără de veste”. Pentru că Dumnezeu a decis clipa primirii harului…deși Apostolii erau în așteptarea lui.
Și „furtuna” Cincizecimii nu a fost meteorologică ci extatică. Pentru că a fost manifestarea luminii dumnezeiești.
Nu se oprește asupra simțirii curente a harului…ci asupra consecințelor lui extraordinare, precum glosolalia. Iar propovăduirea către neamuri a Apostolilor din ziua Cincizecimii o prezintă în logica liturgică a zilei, adică drept un anti-Babel.
Dar nu dezvoltă nici această temă ci sare la o alta, descoperită în F. Ap. 2, 25-27: relația Fiului cu Tatăl în perspectiva morții. Căci, deși Domnul a pogorât cu sufletul Său la Iad, trupul Său nu a cunoscut stricăciunea în mormânt.
Ajunge la vorbirea despre pocăință datorită F. Ap. 2, 37 și, implicit, la cea despre Botez. Și cu sublinierea faptului că Botezul a fost nașterea din nou a mulțimilor, Dumnezeiescul Constantin își încheia propovăduirea sa plină de patos în lumea aceasta.
Puținele ocazii în care l-am văzut predicând pe viu au fost pentru mine școli predicatoriale profunde. Pentru că predica nu e o sumă de cuvinte ci e prezență vorbitoare. Și Părintele Constantin era o conștiință vorbitoare, o inimă care se epuiza pentru mulți pentru că avea dorința vie de a-i îmbrățișa pe toți.
