Zi: 21 iunie 2012

Schimbarea ca un șoc

Leave a comment

Adrian Năstase a ieșit dintr-o „situație fără ieșire” într-o manieră onorabilă.

Orice s-ar întâmpla mai departe, el a depășit un prag care era de netrecut.

Orice ar fi făcut, și dacă se împușca cu grijă, înainte de a veni polițiștii și reușea să moară, și dacă se lăsa încătușat și făcea deliciul celor care așteptau emoționați imaginile, comentariile deontologilor erau la fel de tandre și compătimitoare.

Acum însă, situația s-a schimbat radical și cei care sperau să savureze prăbușirea lui se află confruntați cu ceva ce n-au anticipat, pentru că au crezut că se iubește pe sine mult prea mult pentru a face un gest sinucigaș.

Aroganța lui de odinioară nu exclude revenirea și demnitatea lui actuală: e ceea ce nu înțelege Cristian Tudor Popescu sau ceea ce nu înțeleg resentimentele d-lui Popescu.

Situația s-a schimbat radical.

Un astfel de gest face nulă imaginea lui în zeghe, chiar dacă se va petrece și acest lucru.

Nu va mai avea niciun efect.

De ce?

Pentru că cei ce l-au închis n-ar face niciodată așa ceva.

Ar omorî pe toată lumea mai înainte, ar acuza și ar plânge cu lacrimi grele…

Însă românii au în cap un singur lucru de acum încolo: ei, cei care l-au închis, n-ar face niciodată un gest demn și radical ca al lui Năstase.

Conștiința românilor a fost electrocutată aseară.

Cinismul unor conducători ai lor le-a copleșit din nou imaginația.

Oricât de indiferenți ar fi unii dintre ei, drama în direct le-a atins fibra profundă.

O simt în aer…

După Arafat, Băsescu și-a dat iarăși cu cărămida în cap.

Nu ne rămâne decât să îi urăm să continue în acest ritm. Să nu se dezmintă…

Pentru că s-ar putea ca ura și revolta populației să reușească acolo unde n-au reușit strategiile politice.

Și îi urăm poporului român, în primul rând, să tragă învățămintele care trebuie și să folosească mai des libertatea de exprimare și, mai ales, să folosească bine ștampila de vot.

Pentru ca astfel de persoane…să nu mai apară în avanscena vieții noastre publice.

Demnitatea de a te fi cunoscut

Leave a comment
  • „Se uită mirat şi ripostează. „Nu-i nevoie, Victor, chiar nu-i nevoie. Încă nu m-am sclerozat. Dana, hai să ţi-l prezint pe Victor Ciutacu”. Schimbăm două-trei amabilităţi, de ochii lumii. Amândoi am prefera să fim altundeva, e evident”.
  • „Adrian Năstase s-a transformat în victimă, după tentativa nereușită de sinucidere. Pentru poporul român, rezultă că dl. Băsescu n-a vrut doar să-l bage la pârnaie pe Năstase, ci a vrut să-l și împuște. Din acest punct de vedere, dl. Băsescu pierde și puțina popularitate pe care o mai avea și trezește în rândul poporului o neostoită sete de răzbunare. Atunci va vedea toată lumea unde s-a oprit glonțul tras de Năstase”.
  • „Ma indoiesc ca Adrian Nastase isi planifica fuga din tara la acea ora tarzie! Ma indoiesc ca la acea ora Adrian Nastase devenise pericol public si trebuia ridicat cu catuse la maini! Poate ca omul Adrian Nastase vroia sa aiba putin timp cu familia lui, cu fiul cel mic, Mihnea, a carui zi de nastere este astazi, de exemplu!”.
  • „De aproape opt ani de zile, monopolizata in interes personal de catre presedintele Basescu, politica externa a Romaniei a ajuns o zona calamitata. Motivatia acestui esec este faptul ca insasi sursele de inspiratie a acestei politici – strategiile unilateraliste si antieuropene ale fostei administratii americane George Bush jr. in regiunea Marii Negre – au cunoscut o infrangere usturatoare. La vremea respectiva, Basescu a plagiat fara scrupule litera si spiritul unor texte politice de la Washingtonul oficial, dar si comportamentul arogant, agresiv al neoconservatorilor fata de Europa toata, de la Atlantic la Urali. Asa dupa cum, in urma cu 6-7 ani, minti lucide afirmau ca Irakul a fost Stalingradul lui Bush, astazi se poate spune ca Marea Neagra a fost Stalingradul lui Basescu”.
  • „Mi-au făcut rău imaginile cu Adrian Năstase pe targă, uitîndu-se absent în sus. O privire de om neajutorat, resemnat că a ajuns pe mîinile altora. Dar mi-au făcut mult mai rău murdăriile pe care le-am citit pe net despre încercarea lui de a se sinucide. Sîntem atît de mici sufleteşte, încît să ne extaziem de necazul cumplit al altuia? Să amesteci pedeapsa pe care a primit-o Năstase cu gestul său disperat de după aceea mi se pare odios. Să rîzi de el fiindcă nu i-a reuşit sinuciderea şi să-l sfătuieşti să mai încerce pînă izbîndeşte e de-a dreptul monstruos”.
  • „Mâine, vineri 22 iunie [2012], familia Năstase va susţine o declaraţie publică în legătură cu evenimentele care au avut loc. În cadrul acesteia, familia va da publicităţii o scrisoare adresată presei precum şi două scrisori personale lăsate de Adrian Năstase”.
  • „Toată această ofensivă – ţinta Năstase e doar un exemplu, unul singur – are însă darul de a atrage atenţia asupra resurselor (in)umane şi financiare pe care haita alungată de la stână încă le are şi pe care le pune la bătaie, sperând să se întoarcă”.

Excesul de prea mult

Leave a comment

Nu știu ce mâncare să aleagă…pentru că nu văd că mâncarea, deși, în multe feluri, e de puține feluri.

Sau multul de filme, cărți, imagini, la care ajung prea facil…și confundă posesia lor…cu înțelegerea lor.

Și astfel, în prima fază, se îngrașă…în a doua…citesc cu poftă de ei înșiși…neînțelegând că sunt în eroare.

Mâncarea trebuie știută.

Cartea trebuie înțeleasă.

Nu ai decât ce ai înțeles.

Praedicationes (vol. 2), p. 184-187

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184.

***

Căci stările de animozitate interioară cu viața noastră, cu ceea ce se petrece cu noi și, implicit, învârtoșările în fața lui Dumnezeu sunt tot atâtea dureri, suferințe sufletești.

Și cei care le-au experiat…știu cum sunt.

Și prin această referință la ele vrem să subliniem faptul că fără Dumnezeu, după ce am cunoscut viața duhovnicească, viața înseamnă un chin imens.

O continuă, dementă, nebună luptă cu Dumnezeu, cu oamenii, cu evidențele.

Pentru că nu vrei să te pocăiești…

Și această încrâncenare dementă, această luptă împotriva lui Dumnezeu, prin scris, prin faptul că se rup de dreapta credință și devin niște eretici, niște „liber”-cugetători, niște nihiliști, se observă în toate articolele, cărțile, viețile, emisiunile TV, filmele oamenilor care au suferit și suferă drama neîmpăcării cu Dumnezeu.

Consecințe ale renunțării la pașnica și atotmântuitoarea viață ortodoxă…

Iar lupta cu Dumnezeu este, de fapt, o asumare a unei vieți vidată de orice prezență a harului dumnezeiesc.

Pentru că atunci când păcătuiești fără să te cruți, fără să îți cruți liniștea sufletească, când te lupți cu tine însuți, când te lupți cu Dumnezeu și împotriva propriei tale liniști nu faci decât să te golești de orice bunătate, de orice bun simț, de orice frică de Dumnezeu. De orice sfințenie…

Și asta pentru a trăi o viață întotdeauna zbuciumată, întotdeauna atentă la cine îți este dușman și la cine îți este prieten…la o viață perversă.

La o viață perversă la culme…în care consideri că tocmai perversitatea ta este factorul care te mobilizează în viață și care îți aduce un câștig de cauză.

Însă ce să faci cu cultura, cu civilizația și cu civilitatea în termeni largi, adică cu a ști să vorbești frumos cu cei de la care aștepți bani…dacă ești departe de Dumnezeu?

Ce faci dacă îți pui nădejdea în oameni iar Dumnezeu…îți stă împotrivă?

Ce folos ai de la stabilitatea financiară, de la abilitatea de a vorbi și a te prezenta în lume, de la succesele de tot felul…dacă nu ești stabil/ împlinit/ împăcat în viața cu Dumnezeu?

Ce să faci fără liniștea, curăția și sfințenia lui Dumnezeu în tine?

Ce să faci cu o casă, două, zece? Cu un cont, zece, o mie? Ce să faci cu atâtea sonde, cu atâtea mașini, cu atâtea terenuri, avioane sau ce mai ai tu…dacă în tine însuți nu te bucuri de nimic? Dacă devii, pe zi ce trece, un monstru? Dacă devii cel pe care tu îl detești?…

Și nu mai înțelegi ce ai ajuns. Ți-e silă de tine…pentru că nu te mai suporți. Însă, pentru că nu vrei să te întorci înapoi, la Dumnezeu, suferi ca un animal rănit, ca o fiară împușcată…

Dar în spatele „neabdicării” tale în fața lui Dumnezeu există și teama ta vie că vei pierde viața ta frivolă…Și, în aparență, tu crezi că „îți asiguri” existența pe când te lupți cu El. Dar tu, prin această luptă nebună, nu faci decât să te strici sufletește și trupește, să te degradezi și mai mult…

Și te scuturi, ca o floare, de orice bunătate…

Și rămâi o rădăcină singulară/ singură/ singularizantă…unde nimic și nimeni nu îți face nicio plăcere.

…Deci umblarea pe mare e paradigma care îl exprimă pe omul duhovnicesc. Adică pe acela care trece peste tot felul de greutăți în viața lui, cu un zâmbet fermecător pe buze, pentru că Dumnezeu locuiește în el prin slava Sa.

Și acest zâmbet e unul victorios…pentru că e al curăției, a sfințeniei, al non-duplicității interioare. Al non-perversității…

Pentru că nu poți să faci față cu adevărat…în adevăratul sens al cuvântului…necazurilor și ispitelor dacă nu ești un om curat la inimă. Dacă nu te curățești de patimi…după puterea ta…După înțelegerea ta…

Pentru că totul se face personalizat în Ortodoxie.

Fiindcă, pentru noi, nu există păcat nepersonalizat…și nici virtute nepersonalizată. Căci păcătuim și facem lucruri bune pe măsura la cât înțelegem, la cât ne implicăm în fapt.

Versetul al 26-lea însă ne introduce în starea de spirit a Sfinților Ucenici…care Îl văd pe Domnul mergând pe mare. Pe valurile mării…

Și aici găsim următoarele: I de Matite/ Și Ucenicii…idontes Afton/ văzându-L pe El epi tis talassis peripatunta/ umblând/ că umblă pe mare etarahtisan/ s-au înspăimântat/ au fost terifiați…

Și ce au spus?

Legontes oti/ spunând că: „Fantasma estin”/ „Fantasmă/ nălucă este”. Adică o apariție terifiantă, un duh…

Deci s-au înspăimântat când L-au văzut pe Domnul mergând pe ape. Au crezut că nu e om…ci o fantasmă/ un duh/ o nălucire.

Și aici se poate aprofunda foarte mult faptul dacă evreii, în timpul Mântuitorului, aveau experiența duhurilor, a vederilor demonice…

Pentru că în religiozitatea noastră populară știți că există realitatea stafiilor, a moroilor, a vârcolacilor…cu toatele fiind experiențe demonice.

Și e interesant de cercetat dacă evreii de atunci aveau și ei pe Dracula al lor…

Sau dacă acest fantasma nu e cumva o referire la un Înger…și nu la un demon.

Pentru că putem astfel departaja între apariția îngerească, apariția demonică și simpla iluzie optică. Un subiect de cercetare așadar…

…Che apo tu fovu ecraxan/ Și de frică au strigat. Au țipat…Sfinții Apostoli.

Iar de la fovos vine fobie al nostru. Care înseamnă același lucru ca în greacă: frica de ceva anume…Neplăcerea față de o anume situație, circumstanță…

Și găsim fobie în constructe lingvistice precum claustrofobie: frica de spațiile închise…

Frica de claustrare…

Simți că parcă nu mai ai aer…

Dar și idrofobie: frica de apă…de prezența apei…de adâncimea apei…de ceea ce poate exista în apă…și care ne-ar putea omorî.

Însă, în greacă, fovos are și sensul ultrapozitiv de frică de Dumnezeu sau de evlavie.

Așadar fovos are deopotrivă sensuri negative și pozitive. Depinde de contextul lingvistic.

Și, de teamă, Apostolii au țipat/ au strigat…

Au strigat de frică…

Nu se spune la cine au strigat…

Însă textul evanghelic subliniază înspăimântarea lor reală, starea lor de înfricoșare…

Și, pentru că nu știm, punctual, ce a însemnat pentru ei fantasma…o putem interpreta ca Înger, ca demon, ca nălucire a minții lor…

Versetul al 27-lea este răspunsul Domnului pentru Apostolii Săi care erau înspăimântați. Și aici avem un răspuns pentru cei care au frică de noapte, de demoni, de spații închise.

Și anume că orice frică am avea, cu sau fără substrat demonic (pentru că putem avea și o neputință/ o dizabilitate psihică), își găsește rezolvarea în ajutorul Domnului.

Fiindcă de aceea Domnul le vorbește Ucenicilor Săi și îi liniștește.

Predică la Duminica a 3-a după Rusalii [2012]

Leave a comment

Iubiții mei,

avem parte de o sărbătoare dublă: Evanghelia duminicii [Mt. 6, 22-33] vorbește despre încrederea în Dumnezeu mai presus de toate, pe când nașterea prea minunată a Sfântului Ioan Botezătorul e însăși expresia statorniciei în fapte bune a părinților lui, a Sfinților Zaharia și Elisabeta [Lc. 1, 5-25; 57-80].

Și asta pentru ca să nu cădem în disperare…

Pentru că grijile vieții sunt multe și înspăimântătoare…și la fel și necazurile care sunt legate de nașterea și de creșterea copiilor.

Și pentru că Evanghelia e plină de realismul credinței…de ceea ce se petrece cu cel credincios în drumul său cu Dumnezeu…tocmai de aceea ne vorbește despre greutățile vieții ca despre dureri reale, șfichiuitoare, pe care trebuie să le trăim cu demnitate, cu smerenie și cu bunătate sufletească.

Ce folos avem, ne spune Domnul, dacă în viața noastră ortodoxă ajungem niște întunericuri pline de răutate și de ranchiună?

Cum ne putem disculpa în fața Domnului, dacă am transformat asceza noastră într-un motiv de răzbunare?

Pentru că viața ascetică nu este o luare la întrecere cu alții și nici „o sfințire” a noastră pentru ca „să dăm clasă” altora…ci singurul mod real de vindecare interioară, de liniștire și de umplere de bunătate sufletească, de mărinimie…

Întunericul…scotos-ul [Mt. 6, 23, cf. GNT]…diversitatea antagonică a patimilor.

Pentru că raiul virtuților, lumina virtuților, lumina din noi e orice lucrare a noastră făcută întru harul Treimii primit la Cincizecime de Biserică…și continuu de atunci până azi.

Tocmai de aceea grija…grija obsedantă pentru ziua de mâine e o golire a noastră de har: pentru că Îl vede pe Dumnezeu ca fiind „mai puțin” lucru decât stabilitatea financiară și materială imediată.

Neîngrijirea de ziua de mâine…nu înseamnă nemuncă!

Nu e o invitație la somnolență…ci la o credință plină de simțirea prezenței lui Dumnezeu!

Pentru că atunci când Îl simți pe Dumnezeu în viața ta și a lumii…când Îl vezi pe Dumnezeu prezent peste tot…e un gest de mare nesimțire sufletească…să primești în mintea ta gândul că vreo secundă din viața ta e neștiută și nevăzută de Dumnezeu. Și, implicit, neajutată…

Cum să te mai înfricoșezi pentru viitor…când tu ești la masă de taină cu Dumnezeul care ține în mână toată istoria și veșnicia?

De aceea frica pentru viitor e o carență a credinței…pentru că credința vie e plină de certitudinea prezenței lui Dumnezeu.

Însă…când ne lăsăm furați de gânduri demonice ale grijii și ale fricii pentru azi și mâine…simțim din plin disperarea singurătății.

Cum e să nu ai sprijin de nicăieri…și, mai ales, de la Stăpânul stăpânilor și Domnul domnilor.

Dar atunci când căutăm simțirea și cunoașterea lui Dumnezeu, explicitarea Lui în toți și în toate simțim că viața noastră e plină de viață, de viață dumnezeiască…și că nicio altă simțire nu e mai veridică decât această simțire care ne umple inima, mintea, tot trupul și sufletul.

Da, pentru că El este lumina din noi…fără de care interiorul nostru e o fărâmă de Iad!

Pe de altă parte, nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, pomenită astăzi, 24 iunie 2012, ne invită la aceeași înțelegere atotcuprinzătoare a iubirii lui Dumnezeu față de oameni.

Sfinții lui părinți erau „amândoi Drepți înaintea/ în fața lui Dumnezeu, umblând în toate poruncile” [Lc. 1, 6, cf. GNT]…și Îngerul Domnului i-a vestit nașterea [v. 13-17].

Naștere la adânci bătrâneți…imposibilă după normalitatea umană actuală.

Pentru că și greutățile, bolile, ispitele, suferințele par de netrecut, în primă instanță.

Însă dacă lumina din noi…e slava Sa ajungem să ne minunăm, cu timpul, de câte suferințe am fost brăzdați…și, totodată, din câte ne-a scăpat Dumnezeul nostru Cel preabun.

Și atunci nu mai sunt doar cuvinte…ajutorările Lui!

Ci iubirea Lui, bunătatea Lui, grija Lui sunt părți din biografia noastră…pentru că El ne-a ajutat împotriva imensității de ură și de răutate și de șicane diverse pe care o presupune viața în societate.

Sfântul Ioan nu se naște într-o lume…pacifistă!

Motiv pentru care și moare martiric, prin tăierea capului…

Nici Domnul nostru nu trăiește pe pământ o viață „calmă” și „lipsită de nesimțire și răutate”…ci, dimpotrivă:  I se răspunde cu multă inumanitate, cu multă ingratitudine și moare pe Cruce pentru păcatele noastre.

Însă Domnul în Evanghelia zilei de la Matei 6 nu ne propovăduiește o viață „lipsită de griji”…ci o viață lipsită de patimile care ne câinoșesc, ne înrăiesc.

Pentru că harul Său, care e pacea și îndrăzneala și frumusețea noastră, e cel prin care putem să călcăm nesimțirea, imaturitatea, superbia și mojicia din jurul nostru și, în primul rând, din noi.

Căci suntem chemați să facem lumină în noi, să dăm murdăria afară din noi…pentru ca să fim lumini frumoase ale Lui…în mijlocul letargiei generalizate!

Trebuie să ne vindecăm…pentru ca să vindecăm!

Motiv pentru care nu trebuie să ne arogăm lucruri pe care nu le facem, nu trebuie să epatăm în mod ștrengărește…pentru că viața creștină e o creștere în maturitate duhovnicească și experiențială…și orice lucru netrecut prin noi sună a gol.

Așa că, în fiecare lucru pe care îl facem…se vede amprenta noastră interioară.

Și Domnul dorește această amprentă personală, adică starea noastră reală…când vine vorba de relațiile între noi…și, mai ales, între noi și El.

Dumnezeu să ne dea curajul de a fi noi înșine în fața Lui!

Adică plini de înțelegerea că fără El nu putem face nimic…ci doar împreună cu El putem să trăim o viață care să ne umple de lumină dumnezeiască! Amin!

1 2