Praedicationes (vol. 2), p. 184-187
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Praedicationes
vol. 2
***
Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184.
***
Căci stările de animozitate interioară cu viața noastră, cu ceea ce se petrece cu noi și, implicit, învârtoșările în fața lui Dumnezeu sunt tot atâtea dureri, suferințe sufletești.
Și cei care le-au experiat…știu cum sunt.
Și prin această referință la ele vrem să subliniem faptul că fără Dumnezeu, după ce am cunoscut viața duhovnicească, viața înseamnă un chin imens.
O continuă, dementă, nebună luptă cu Dumnezeu, cu oamenii, cu evidențele.
Pentru că nu vrei să te pocăiești…
Și această încrâncenare dementă, această luptă împotriva lui Dumnezeu, prin scris, prin faptul că se rup de dreapta credință și devin niște eretici, niște „liber”-cugetători, niște nihiliști, se observă în toate articolele, cărțile, viețile, emisiunile TV, filmele oamenilor care au suferit și suferă drama neîmpăcării cu Dumnezeu.
Consecințe ale renunțării la pașnica și atotmântuitoarea viață ortodoxă…
Iar lupta cu Dumnezeu este, de fapt, o asumare a unei vieți vidată de orice prezență a harului dumnezeiesc.
Pentru că atunci când păcătuiești fără să te cruți, fără să îți cruți liniștea sufletească, când te lupți cu tine însuți, când te lupți cu Dumnezeu și împotriva propriei tale liniști nu faci decât să te golești de orice bunătate, de orice bun simț, de orice frică de Dumnezeu. De orice sfințenie…
Și asta pentru a trăi o viață întotdeauna zbuciumată, întotdeauna atentă la cine îți este dușman și la cine îți este prieten…la o viață perversă.
La o viață perversă la culme…în care consideri că tocmai perversitatea ta este factorul care te mobilizează în viață și care îți aduce un câștig de cauză.
Însă ce să faci cu cultura, cu civilizația și cu civilitatea în termeni largi, adică cu a ști să vorbești frumos cu cei de la care aștepți bani…dacă ești departe de Dumnezeu?
Ce faci dacă îți pui nădejdea în oameni iar Dumnezeu…îți stă împotrivă?
Ce folos ai de la stabilitatea financiară, de la abilitatea de a vorbi și a te prezenta în lume, de la succesele de tot felul…dacă nu ești stabil/ împlinit/ împăcat în viața cu Dumnezeu?
Ce să faci fără liniștea, curăția și sfințenia lui Dumnezeu în tine?
Ce să faci cu o casă, două, zece? Cu un cont, zece, o mie? Ce să faci cu atâtea sonde, cu atâtea mașini, cu atâtea terenuri, avioane sau ce mai ai tu…dacă în tine însuți nu te bucuri de nimic? Dacă devii, pe zi ce trece, un monstru? Dacă devii cel pe care tu îl detești?…
Și nu mai înțelegi ce ai ajuns. Ți-e silă de tine…pentru că nu te mai suporți. Însă, pentru că nu vrei să te întorci înapoi, la Dumnezeu, suferi ca un animal rănit, ca o fiară împușcată…
Dar în spatele „neabdicării” tale în fața lui Dumnezeu există și teama ta vie că vei pierde viața ta frivolă…Și, în aparență, tu crezi că „îți asiguri” existența pe când te lupți cu El. Dar tu, prin această luptă nebună, nu faci decât să te strici sufletește și trupește, să te degradezi și mai mult…
Și te scuturi, ca o floare, de orice bunătate…
Și rămâi o rădăcină singulară/ singură/ singularizantă…unde nimic și nimeni nu îți face nicio plăcere.
…Deci umblarea pe mare e paradigma care îl exprimă pe omul duhovnicesc. Adică pe acela care trece peste tot felul de greutăți în viața lui, cu un zâmbet fermecător pe buze, pentru că Dumnezeu locuiește în el prin slava Sa.
Și acest zâmbet e unul victorios…pentru că e al curăției, a sfințeniei, al non-duplicității interioare. Al non-perversității…
Pentru că nu poți să faci față cu adevărat…în adevăratul sens al cuvântului…necazurilor și ispitelor dacă nu ești un om curat la inimă. Dacă nu te curățești de patimi…după puterea ta…După înțelegerea ta…
Pentru că totul se face personalizat în Ortodoxie.
Fiindcă, pentru noi, nu există păcat nepersonalizat…și nici virtute nepersonalizată. Căci păcătuim și facem lucruri bune pe măsura la cât înțelegem, la cât ne implicăm în fapt.
Versetul al 26-lea însă ne introduce în starea de spirit a Sfinților Ucenici…care Îl văd pe Domnul mergând pe mare. Pe valurile mării…
Și aici găsim următoarele: I de Matite/ Și Ucenicii…idontes Afton/ văzându-L pe El epi tis talassis peripatunta/ umblând/ că umblă pe mare etarahtisan/ s-au înspăimântat/ au fost terifiați…
Și ce au spus?
Legontes oti/ spunând că: „Fantasma estin”/ „Fantasmă/ nălucă este”. Adică o apariție terifiantă, un duh…
Deci s-au înspăimântat când L-au văzut pe Domnul mergând pe ape. Au crezut că nu e om…ci o fantasmă/ un duh/ o nălucire.
Și aici se poate aprofunda foarte mult faptul dacă evreii, în timpul Mântuitorului, aveau experiența duhurilor, a vederilor demonice…
Pentru că în religiozitatea noastră populară știți că există realitatea stafiilor, a moroilor, a vârcolacilor…cu toatele fiind experiențe demonice.
Și e interesant de cercetat dacă evreii de atunci aveau și ei pe Dracula al lor…
Sau dacă acest fantasma nu e cumva o referire la un Înger…și nu la un demon.
Pentru că putem astfel departaja între apariția îngerească, apariția demonică și simpla iluzie optică. Un subiect de cercetare așadar…
…Che apo tu fovu ecraxan/ Și de frică au strigat. Au țipat…Sfinții Apostoli.
Iar de la fovos vine fobie al nostru. Care înseamnă același lucru ca în greacă: frica de ceva anume…Neplăcerea față de o anume situație, circumstanță…
Și găsim fobie în constructe lingvistice precum claustrofobie: frica de spațiile închise…
Frica de claustrare…
Simți că parcă nu mai ai aer…
Dar și idrofobie: frica de apă…de prezența apei…de adâncimea apei…de ceea ce poate exista în apă…și care ne-ar putea omorî.
Însă, în greacă, fovos are și sensul ultrapozitiv de frică de Dumnezeu sau de evlavie.
Așadar fovos are deopotrivă sensuri negative și pozitive. Depinde de contextul lingvistic.
Și, de teamă, Apostolii au țipat/ au strigat…
Au strigat de frică…
Nu se spune la cine au strigat…
Însă textul evanghelic subliniază înspăimântarea lor reală, starea lor de înfricoșare…
Și, pentru că nu știm, punctual, ce a însemnat pentru ei fantasma…o putem interpreta ca Înger, ca demon, ca nălucire a minții lor…
Versetul al 27-lea este răspunsul Domnului pentru Apostolii Săi care erau înspăimântați. Și aici avem un răspuns pentru cei care au frică de noapte, de demoni, de spații închise.
Și anume că orice frică am avea, cu sau fără substrat demonic (pentru că putem avea și o neputință/ o dizabilitate psihică), își găsește rezolvarea în ajutorul Domnului.
Fiindcă de aceea Domnul le vorbește Ucenicilor Săi și îi liniștește.