Iubiții mei,

avem parte de o sărbătoare dublă: Evanghelia duminicii [Mt. 6, 22-33] vorbește despre încrederea în Dumnezeu mai presus de toate, pe când nașterea prea minunată a Sfântului Ioan Botezătorul e însăși expresia statorniciei în fapte bune a părinților lui, a Sfinților Zaharia și Elisabeta [Lc. 1, 5-25; 57-80].

Și asta pentru ca să nu cădem în disperare

Pentru că grijile vieții sunt multe și înspăimântătoare…și la fel și necazurile care sunt legate de nașterea și de creșterea copiilor.

Și pentru că Evanghelia e plină de realismul credinței…de ceea ce se petrece cu cel credincios în drumul său cu Dumnezeu…tocmai de aceea ne vorbește despre greutățile vieții ca despre dureri reale, șfichiuitoare, pe care trebuie să le trăim cu demnitate, cu smerenie și cu bunătate sufletească.

Ce folos avem, ne spune Domnul, dacă în viața noastră ortodoxă ajungem niște întunericuri pline de răutate și de ranchiună?

Cum ne putem disculpa în fața Domnului, dacă am transformat asceza noastră într-un motiv de răzbunare?

Pentru că viața ascetică nu este o luare la întrecere cu alții și nici „o sfințire” a noastră pentru ca „să dăm clasă” altora…ci singurul mod real de vindecare interioară, de liniștire și de umplere de bunătate sufletească, de mărinimie

Întunericul…scotos-ul [Mt. 6, 23, cf. GNT]…diversitatea antagonică a patimilor.

Pentru că raiul virtuților, lumina virtuților, lumina din noi e orice lucrare a noastră făcută întru harul Treimii primit la Cincizecime de Biserică…și continuu de atunci până azi.

Tocmai de aceea grija…grija obsedantă pentru ziua de mâine e o golire a noastră de har: pentru că Îl vede pe Dumnezeu ca fiind „mai puțin” lucru decât stabilitatea financiară și materială imediată.

Neîngrijirea de ziua de mâine…nu înseamnă nemuncă!

Nu e o invitație la somnolență…ci la o credință plină de simțirea prezenței lui Dumnezeu!

Pentru că atunci când Îl simți pe Dumnezeu în viața ta și a lumii…când Îl vezi pe Dumnezeu prezent peste tot…e un gest de mare nesimțire sufletească…să primești în mintea ta gândul că vreo secundă din viața ta e neștiută și nevăzută de Dumnezeu. Și, implicit, neajutată

Cum să te mai înfricoșezi pentru viitor…când tu ești la masă de taină cu Dumnezeul care ține în mână toată istoria și veșnicia?

De aceea frica pentru viitor e o carență a credinței…pentru că credința vie e plină de certitudinea prezenței lui Dumnezeu.

Însă…când ne lăsăm furați de gânduri demonice ale grijii și ale fricii pentru azi și mâine…simțim din plin disperarea singurătății.

Cum e să nu ai sprijin de nicăieri…și, mai ales, de la Stăpânul stăpânilor și Domnul domnilor.

Dar atunci când căutăm simțirea și cunoașterea lui Dumnezeu, explicitarea Lui în toți și în toate simțim că viața noastră e plină de viață, de viață dumnezeiască…și că nicio altă simțire nu e mai veridică decât această simțire care ne umple inima, mintea, tot trupul și sufletul.

Da, pentru că El este lumina din noi…fără de care interiorul nostru e o fărâmă de Iad!

Pe de altă parte, nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, pomenită astăzi, 24 iunie 2012, ne invită la aceeași înțelegere atotcuprinzătoare a iubirii lui Dumnezeu față de oameni.

Sfinții lui părinți erau „amândoi Drepți înaintea/ în fața lui Dumnezeu, umblând în toate poruncile” [Lc. 1, 6, cf. GNT]…și Îngerul Domnului i-a vestit nașterea [v. 13-17].

Naștere la adânci bătrâneți…imposibilă după normalitatea umană actuală.

Pentru că și greutățile, bolile, ispitele, suferințele par de netrecut, în primă instanță.

Însă dacă lumina din noi…e slava Sa ajungem să ne minunăm, cu timpul, de câte suferințe am fost brăzdați…și, totodată, din câte ne-a scăpat Dumnezeul nostru Cel preabun.

Și atunci nu mai sunt doar cuvinte…ajutorările Lui!

Ci iubirea Lui, bunătatea Lui, grija Lui sunt părți din biografia noastră…pentru că El ne-a ajutat împotriva imensității de ură și de răutate și de șicane diverse pe care o presupune viața în societate.

Sfântul Ioan nu se naște într-o lume…pacifistă!

Motiv pentru care și moare martiric, prin tăierea capului…

Nici Domnul nostru nu trăiește pe pământ o viață „calmă” și „lipsită de nesimțire și răutate”…ci, dimpotrivă:  I se răspunde cu multă inumanitate, cu multă ingratitudine și moare pe Cruce pentru păcatele noastre.

Însă Domnul în Evanghelia zilei de la Matei 6 nu ne propovăduiește o viață „lipsită de griji”…ci o viață lipsită de patimile care ne câinoșesc, ne înrăiesc.

Pentru că harul Său, care e pacea și îndrăzneala și frumusețea noastră, e cel prin care putem să călcăm nesimțirea, imaturitatea, superbia și mojicia din jurul nostru și, în primul rând, din noi.

Căci suntem chemați să facem lumină în noi, să dăm murdăria afară din noi…pentru ca să fim lumini frumoase ale Lui…în mijlocul letargiei generalizate!

Trebuie să ne vindecăm…pentru ca să vindecăm!

Motiv pentru care nu trebuie să ne arogăm lucruri pe care nu le facem, nu trebuie să epatăm în mod ștrengărește…pentru că viața creștină e o creștere în maturitate duhovnicească și experiențială…și orice lucru netrecut prin noi sună a gol.

Așa că, în fiecare lucru pe care îl facem…se vede amprenta noastră interioară.

Și Domnul dorește această amprentă personală, adică starea noastră reală…când vine vorba de relațiile între noi…și, mai ales, între noi și El.

Dumnezeu să ne dea curajul de a fi noi înșine în fața Lui!

Adică plini de înțelegerea că fără El nu putem face nimic…ci doar împreună cu El putem să trăim o viață care să ne umple de lumină dumnezeiască! Amin!

Did you like this? Share it: