Noi am vrea să fim duhovnicești…dar ne trădează râsul…
Am observat cum se râde în sală la conferințele duhovnicești ale ortodocșilor: cu un râs neortodox. Necizelat. Ca la un film prost…
Și parcă publicul așteaptă să râdă…pentru că îl presează/ îl timorează seriozitatea discursului…
*
Pe de altă parte, am observat cum la conferințele ortodoxe și nu numai…se plagiază idei de la Sfinți, teologi, oameni de știință, de cultură…
În sensul că, printr-o „strategie deloc viabilă”, conferențiarii uită să spună publicului de unde le sunt ideile.
Sau de la ce idee a plecat un întreg raționament al lor.
Sau cartea pe care tocmai o prezintă.
*
În vechime…dar și azi, mulți dintre scriitorii teologici își îmbinau/ îmbină ideile cu citiri anterioare…în așa fel încât nu mai știi dacă gândesc acum…sau dacă numai repetă.
Cu alte cuvinte nu știi cât au căutat ei înșiși o idee…sau cât au judecat-o…cât au scotocit pentru adevăr…sau dacă, nu cumva, l-au luat de-a gata din cine știe ce sursă „clasică” sau „obscură”.
*
De aceea spuneam mai ieri că nu plagiatul vizibil, grosier, bădăran e falimentul cărții și al artei…ci impotența scriitoricească, creațională.
Când cineva nu poate să scrie poezie, tratat teologic sau să picteze…orice încercare a lui de a se câcâi pe el nu înseamnă decât inflație de non-artă.
Și când furi de la altul idei, moduri de a pune problema, când te crezi ca X sau Y sfârșești prin a fi un penibil inutilizabil.
*
Andrei Pleșu e un caz televizat de histrionism lingvistic.
Pentru că atunci, la televizor, cu microfonul în față…începe să pozeze lingvistic la cote pedanterești.
Folosește cuvinte în neștire pentru a spune o banalitate „construită”…sau lungește un discurs 10 minute…ca să îți spună că viața are și bune și rele…și, câteodată, și el a băgat degetul în smântână.
Îi place să se audă…însă uită să și gândească în timp ce vorbește…
De aceea nici nu l-am văzut niciodată transpirând în direct…
*
Mai trebuie să așteptăm, din păcate, ca să moară câteva generații de slujitori ai Bisericii noastre…pentru ca să piară odată cu ei limbajul de lemn și cutumele comuniste deplorabile.
Asta dacă nu cumva, „din evlavie”, unii le vor duce mai departe…
Pentru că toată fariseizarea evlaviei are marcă comunistă, toate amabilitățile false sunt de acolo, toate predicile fără realism…vin din trecut…din trecutul unde vorba era una…și viața altceva.
Unde nu ne interesa viața, cum trăiesc oamenii, ce părere au despre noi…și ce facem noi real pentru ei.
Da, știu, știu…a trebuit să rezistăm…
A trebuit să facem față…sau să pactizăm cu regimul ateu…
Numai că astăzi nu mai putem vorbi și nu ne mai putem manifesta ca niște stafii ale trecutului, ca niște ruginiți, ci trebuie să uităm ce știm…pentru a reînvăța lucrurile.
Bineînțeles: după ce ne spovedim trecutul…și simțim că ne-am împăcat cu el.
*
De ce suntem noi neserioși în ceea ce facem? Pentru că nu ne credem importanți. Nu credem că cineva ne ia în seamă.
Și scriem cărți, câștigăm funcții, ne facem familii…fără să avem ideea că „ne vede” cineva.
Numai când ne dăm seama că suntem „citiți” de cineva…începem să ne simțim „vidul” la el acasă.
Oare cine e de vină?