Semnături…

Semnătura lui Mihail Eminescu

*

Semnătura Sfântului Antim Ivireanul

*

Altă semnătură a Sfântului Antim

*

Semnătura lui Miron Costin

*

Semnătura lui Dimitrie Cantemir

*

Semnătura Sfântului Dosoftei

*

Semnătura lui Matei Basarab

*

Am arătat mai sus toate aceste semnături, pentru că mi s-a părut la un moment dat că înfloriturile uneia dintre semnăturile lui Eminescu îmi aduce aminte de ceva…

Și chiar îmi aducea aminte…de arborescența semnăturii lui Antim Ivireanul.

Nu doar că, între personalitățile secolului al XIX-lea și în epoca modernă nu există acest tip de înflorituri, dar nici între iscăliturile unor personalități medievale nu se găsește.

Rămân două ipoteze: ori Eminescu a văzut semnătura lui Antim, ori aveau caractere asemănătoare…

Mirosul unui nas prelung

  • Cel mai lung pod din lume peste mare a fost făcut de China cu 2, 3 miliarde de dolari. Are 37 km și trei benzi la dus și trei la întors. L-au făcut în 4 ani…
  • Există „între 5.000 şi 10.000 de specii de gândaci de bucătărie”. Și ei sunt importanți pentru că produc…azot.
  • 30% din populaţie este afectată de tulburări ale somnului”.
  • Penitenciarul Rahova este situat la opt kilometri de centrul Capitalei, pe Șoseaua Alexandriei. Construcţia sa a început în anul 1991, pe amplasamentul vechiului penitenciar care a funcţionat la o capacitate de 2.250 de persoane, începând cu anul 1973 și până în anul 1988, când a fost demolat. Darea în folosinţă a sediului actual s-a făcut în etape, începând cu anul 1997. Perimetrul total al închisorii este de 92.200 de metri pătrați, dintre care s-a construit şi împrejmuit o suprafaţă de 62.100 de metri pătrați. Peniteciarul Rahova este profilat, în special, pe încarcerarea bărbaților, atât a arestaților preventiv, cât și a condamnaților clasificați în regim închis. Unitatea are șapte secţii de deţinere interioară şi o secţie de deţinere exterioară. Acestea conţin un număr de 237 de camere de detenție, cu capacitate cuprinsă între patru şi 10 paturi. Capacitatea legală de deţinere este de 1.685 de locuri la sediul penitenciarului şi de 40 de locuri la GAZ Bragadiru. În plus, în interiorul secţiilor există cabinete medicale, cluburi și săli de forţă. De asemenea, în incinta penitenciarului sunt amenajate, în aer liber, două terenuri de sport, un spaţiu cu săli de clasă, o Biserică și alte facilități pentru deținuți”.
  • Ţăranii din Dăbuleni sunt disperaţi, munca lor…s-a dus pe apa sâmbetei. Lubeniţele s-au ofilit din cauza vremii, iar acum  se gândesc serios ce vor face la anul”. Unul dintre intervievați spune că dă kilogramul de pepene cu 1 leu la samsari/ țigani…și aceia îl vând în piețe după cum știm
  • Conform declarației lui Mihai Răzvan Ungureanu redată aici de Ziua Veche, rezultă faptul că Noua Republică a lui Mihail Neamțu e un partid „de umplutură”. Pentru că PDL, PNȚCD (ramura Aurelian Pavelescu) și Noua Republică se vor constitui în Inițiativa Civică de Centru-Dreapta, care va fi condusă de Ungureanu. Și care va apărea peste 2 săptămâni. Atunci cum se desprinde Neamțu de PDL (că asta i-a fost retorica până acum!) și se situează între PDL și USL, dacă el va fi parte componentă la Inițiativă?
  • Madonna îşi sterilizează cabina de machiaj după fiecare concert, pentru că vedetei îi este frică de fanii obsedaţi, care i-ar putea fura mostre de ADN”. Fanii obsedați de ea…vor să facă „copii” din ADNul ei?
  • E vorba de graba Revistei 22…deși articolul a fost scris pe 23 iunie 2012…adică ieri.
  • Zâmbetul gol stresează! Aviz celor care se amatorizează în a râde excesiv de mult…dar lucrează extrem de puțin în domeniul lor de activitate.
  • Uleiul „extra virgin”…înseamnă că e doar „în aparență” virgin.
  • Marchizul de Sade a pictat în cuvinte ororile precum Goya. E de ajuns să auzi cum arată o femeie la organele genitale…după Sade…că îți trece instantaneu pofta de mâncare. Iar Goya a pictat urâtul, sordidul la el acasă.
  • Steluța a fost la Dușmancele.
  • Nu ne invata nicio scoala, nicio universitate cum sa iti iei la revedere de la un om fara sa il ranesti. Niciun manual nu ne invata ca lectiile de viata sunt cele care te fac sa cazi ca mai apoi sa te ridici”.
  • Jurnalista îți ia declarația…și ea, informația, se contorsionează pe parcurs…și devine balenă. Adică nu colaborați cu jurnaliste…pentru că ele „vă păcălesc”!
  • Grecilor le place albastrul.
  • Aurelia Fedorca, prima femeie primar a oraşului Negreşti Oaş”. A depus jurământul ieri, 23 iunie 2012.
  • Mihail Neamţu a declarat că „nu are în spate televiziuni, finanţări suspecte sau moguli”. Însă partidul lui s-a format…pentru a fi o frântură din PDLul lărgit…care a chinuit România 8 ani de zile.
  • Cine-a zis că nu e bine să porți cioara în cap?
  • Alex Ștefănescu, la o emisiune a lui Daniel Cristea-Enache, a declarat că geniul, în societate, trebuie să fie conformist, să nu pară altceva…ci doar în scris să își facă de cap. Asta pentru că Alex Ștefănescu nu are nimic de-a face cu genialitatea…și de aceea i se pare că îți poți „bagateliza” interiorul…când ieși afară, pe ușă…Sau că e bine și frumos „să te prefaci” și nu: „să fii tu însuți”.
  • Unii caută plagiatele cu Plagiarisma…cu juvenilismul prostului care crede că „toate cărțile sunt online”. Însă cărțile nu sunt toate…online…și, mai ales, căutătorul de informații nu ți-l indică și pe cel care „a ouat” primul ideea, imaginea, soluția…copiată de alții.
  • Gramaticianul hipercorect e un fel de polițist agitat, care, la orice schițare de zâmbet, îți poate da o amendă pentru ceva anume. Asta pentru că el uită că nu e inventatorul limbii române…ci numai cel care îi protejează ramurile de…bandiții cu drujbă. Nu și de cei care îl împodobesc…cu diversități creatoare.
  • Există niște doamne cu forme mari, hipermari…care merg în haine mulate pe stradă în timpul verii…sau mai dezbrăcătuțe. Știți de ce? Pentru că pornografia momentului încurajează foarte mult diformitățile de tot felul. Și pentru acest motiv…orice babă, urâtă, excentrică devine, automat, „sexuală”. E un fel de „eliberare” de orice complex…de pe fața pământului.
  • De ce femeile frumoase…sunt suspectate de…amoroze ilegale?  E frumusețea un atu numai pentru curve?
  • Cel mai adesea oamenii nu știu de ce nu le plac…preoții…Dar când stau de vorbă cu preoți…își dau seama ce nu e bine în ei înșiși. Adică răul neconștientizat, devenit un mod de a fi…e tocmai acela care nu își dorește preoți. Pentru că preoții te conving…să devii altul.
  • Cruceru, Conțac, Dănuț Mănăstireanu au înfierat „cu mânie protestantă” plagiatul. Pentru că, vezi Leliță Ioană, pe ei îi interesează gândul, mintea, produsul gândirii…spațiu la care ei stau foarte prost. Pentru că producțiile lor „mintoase” sunt firave și, în același timp, pline de „preluări” necitate. Însă când vine vorba de săraci, hoție, debandadă în România nu zic nici crau…dar se duc să le dea apă, mâncare și „Biblii” (sponsorizate de alții) acelora pentru care nu se luptă…și de care nici nu le pasă. Adică ei sunt cu plagiatul, cu cartea…dar nu scriu cărți serioase…și sunt cu poporul…doar la dat „Biblii”…dar nu la muncit și suferit alături de el.
  • În cazul lui Adrian Năstase, ca și al părintelui Daniel Corogeanu, Cristian Tudor Popescu și-a pierdut cu totuljudecata echilibrată. El, cel atât de minuțios în a discrimina termenii unei realități…când vine vorba de credință sau de persoane împotriva cărora are resentimente…este dizgrațios de ofensiv.
  • „aţi bătut cu sadism cîmpiile”. Oare ce înseamnă sadism…pentru autor?
  • Ponta este la spital pentru că este doctor”. Observați nuanța fină…de catifea naturală?
  • Există un blog numit Pro(-)scris. Pe de o parte, îți spune că a fost adventist dar nu mai e…iar, pe de altă parte, citează din Steinhardt…fără prea mulți „sorți de izbândă”. Eu am înțeles că e pro/ pentru scris…dar și proscris în același timp. Dar nu m-aș da la o parte să spun că blogul e și „prost scris”…ca multe alte bloguri neoprotestante românești…unde nu apare nimic firesc, nimic franc, nimic delicat, nimic impunător…ci totul e ideologic. Ideologie pe pâine…
  • Și asta pentru că neoprotestanții români nu se pot dezbăra nici online de „luatul cu japca” al credincioșilor noștri. Ei vor să te „acapareze”, să îți ia maul, să intri „în turmă”…și nu să discute cu tine, să te înțeleagă, să te accepte așa cum ești. Pentru că ideea e să te rupă dintre ortodocșii tăi, să te disloce din mentalitatea românească, să te facă asocial ca ei, să te pună în colțul casei lor de adunare…și să nu îți mai auzi glasul.
  • Vorbitul la telefon…ca vindecare de depresie. Pentru că ideea e să fii uman cu celălalt, să îl înțelegi, să îl încurajezi în viața lui.
  • Cum o fi ajuns Laurențiu Dumitru să se decidă…pentru pelerinaje la Athos?

  • Și Conectăr a zâs…că pă el nu-l interesează că e „țâgan”…ci îi pare rău numai de ăia care sunt „țâgani cu el”. Eu cred că are dreptate!
  • The third largest Orthodox Church in Europe was consecrated today, 24 June 2012, in Tirana, Albania, after 8 years of construction and an investment of millions of euros. The consecration of the Cathedral of the Resurrection of Christ was attended by many political and religious figures, including Archbishop Anastasios of Tirana, Durres, and All Albania, President Bamir Topi, Prime Minister Sali Berisha, opposition leader Edi Rama, representatives from the Ecumenical Patriarchate, Archbishop Demetrios of America, the leader of the Albanian Archdiocese of Boston, and a large number of clergy and laity”.

  • Bănuiala exprimată de Monica Macovei e, pînă una, alta, calomnie curată, ceea ce dovedeşte că de cînd a devenit politician M.M. s-a lăsat contaminată de iresponsabilitatea politicienilor care spun vrute şi nevrute la adăpostul imunităţii „declaraţiilor politice””.

Predică la Duminica a III-a după Rusalii (Despre grijile vieţii)

     „Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi viclean, tot trupul tău va fi întunecat.

Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult!

Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte.

Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”.

(Matei 6, 22-33)

*

În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să dăm prioritate sau întâietate vieţii spirituale şi libertăţii noastre sufleteşti pentru a nu fi înrobiţi de grijile pentru bunurile materiale.

Cum înţelegem noi această libertate la care ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos şi cum o putem dobândi?

Trebuie să o înţelegem, ca şi Sfinţii Apostoli, în lumina tainei lui Hristos şi a lucrării Sale mântuitoare care este lucrare eliberatoare de păcat şi de moarte.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: ‘Hristos ne-a eliberat pentru ca noi să rămânem liberi… Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate’ (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); iar Sfântul Apostol Ioan completează, zicând: ‘Adevărul vă va face liberi;…dacă Fiul vă eliberează, veţi fi cu adevărat liberi’ (Ioan 8, 32, 36).

Experienţa libertăţii pe care Hristos o dăruieşte omului se realizează în Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat şi de către Tatăl Său ceresc (cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfântul Apostol Pavel precizează că ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Corinteni 3, 17).

Libertatea pe care o aduce prezenţa Duhului Sfânt în om se arată şi prin familiaritatea care se stabileşte între om şi Dumnezeu, păstrându-se, în acelaşi timp, distincţia între creatură şi Creatorul său. Creşterea spirituală a omului în această familiaritate cu Dumnezeu constituie experienţa libertăţii fiilor lui Dumnezeu sau a filiaţiei adoptive prin harul divin necreat (cf. Romani 8, 15).

Când omul lucrează în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, el lucrează în modul cel mai liber, conform cu natura sa de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu şi de purtător al Duhului Lui dat prin însăşi alcătuirea sa dintru început (cf. Facere 2, 7) şi prin harul Sfântului Botez (cf. Romani 8, 15). În acest sens trebuie să înţelegem de ce ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Corinteni 3, 17).

Legătura profundă care există între crearea omului după chipul lui Dumnezeu şi chemarea sa de a ajunge la asemănare cu El printr-o înaintare în comuniunea liberă cu El în Duhul Sfânt este descrisă de Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) în aceste cuvinte: ”La început omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi a primit, între altele, naşterea din Duhul, pentru a obţine, după voinţa sa liberă, a fi după asemănare păstrând porunca dumnezeiască, pentru ca omul să fie făptura lui Dumnezeu prin natură, dar fiu al Lui şi dumnezeu după har prin Duhul” [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, 1345D].

Dacă omul creat după chipul lui Dumnezeu nu ajunge la asemănarea cu Dumnezeu decât într-o comuniune liberă cu El, aceasta arată cât de importantă este voinţa liberă a omului pentru împlinirea acestuia ca fiinţă în comuniune.

Comuniunea omului cu Dumnezeu înainte de căderea sa în păcat era o comuniune dată lui încă de la crearea sa; el nu a ales-o. De la nefiinţă, omul trece la fiinţă tocmai în această comuniune. Mai precis, omul este modelat de ‘mâinile’ lui Dumnezeu şi este făcut viu datorită suflării lui Dumnezeu asupra lui (cf. Facere 2, 7).

Tot ceea ce-l înconjoară pe om în grădina Raiului este darul lui Dumnezeu şi nimic din cele existente nu este opera mâinilor omului. Totul i-a fost dăruit omului care a fost pus stăpân peste toate darurile lui Dumnezeu din natură.

Totuşi, porunca pe care Dumnezeu o adresează omului de a nu mânca din fructele unui pom şi ispitirea şarpelui creează cadrul în care libertatea de a alege a omului este examinată, încercată. Omul se află în faţa situaţiei de a alege liber comuniunea lui cu Dumnezeu sau de-a o neglija. El trebuia să ia o hotărâre, şi anume aceea de a alege între Creator şi creatură, între Dăruitor şi darurile Sale.

Însă alegerea lui Adam se face printr-o alipire totală a omului faţă de lumea materială, în uitare de Dumnezeu şi în neascultare de El, adică într-o ruptură a comuniunii cu El. Păcatul omului este o schimbare radicală de atitudine spirituală sau de relaţie.

Armonia omului cu Dumnezeu este profund afectată după căderea în păcatul neascultării şi al lăcomiei; omului îi este ruşine şi îi este teamă de Dumnezeu, El se ascunde, iar libertatea sa de-a trăi în comuniune este slăbită şi pervertită. Omul se scuză acuzând pe altcineva: Adam acuză pe Eva, iar Eva pe şarpe…

Altfel spus, tulburarea comuniunii omului cu Dumnezeu afectează grav relaţiile umane interpersonale şi relaţia omului cu natura sau cu mediul înconjurător. Omul păcătos nu se mai împărtăşeşte de darurile create de Dumnezeu în stare de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, ci el le posedă şi se lipeşte de ele atât de mult încât devine robul lor. Cu cât omul se lipeşte mai mult de lucruri limitate, cu atât slăbeşte mai mult în comuniunea sa cu Dumnezeu Dăruitorul, Cel nelimitat. Dependenţa sa totală de creaturile limitate se vede în idolatria de multe feluri.

Relaţia omului pătimaş cu semenii săi şi cu natura nu mai este relaţie de comuniune spirituală, ci una posesivă şi conflictuală. Centrarea omului în sine însuşi şi în lumea materială produce o închidere a sa în faţa lucrării Duhului lui Dumnezeu ca Duh al comuniunii.

Patimile egoiste limitează libertatea omului păcătos la făpturile limitate de care el se leagă ca de o realitate ultimă. Comuniunea spirituală a omului cu Dumnezeu în Rai îi dădea omului o libertate totală, care îi permitea să trăiască în lumea creată fără ca elementele lumii materiale să-i limiteze libertatea. Însă prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu, starea de libertate a omului se denaturează.

„Supus legilor biologice şi cosmice, omul este condamnat la moarte, la suferinţe fizice, patimile se trezesc şi-i întunecă sufletul, îi răpesc puterea (de-a iubi dezinteresat). Dispariţia iubirii duce la înrobire socială. Vederea lui Dumnezeu (theoria) este tulburată de orbire (spirituală); simplitatea încrezătoare în Dumnezeu a dispărut” [Th. Špidlík, La spiritualité de l’ Orient chrétien, Roma, 1978, p. 102, idee preluată de la Sfântul Grigorie de Nyssa, De anima et resurrectione, PG 48, 81].

Aşadar, libertatea omului de-a alege între dar şi Dăruitor a fost folosită de om pentru a rupe comuniunea cu Dumnezeu, crezând că astfel poate fi ‘ca Dumnezeu’ fără Dumnezeu.

Însă pentru a-l aduce pe om în comuniune deplină cu Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Se face Om, unind în Sine pentru eternitate firea divină şi firea umană. Astfel, lucrarea lui Iisus Hristos, Noul Adam, va fi una salvatoare şi eliberatoare, în sensul vindecării şi eliberării naturii umane din robia păcatului şi a morţii.

Legătura strânsă care există între comuniunea cu Dumnezeu şi libertatea omului se regăseşte în întreaga istorie a mântuirii, care este şi istoria eliberării omului de robia multiplă a păcatului.

Libertatea Drepţilor şi Profeţilor Vechiului Testament în confruntarea lor cu societatea decăzută a timpului lor se explică prin legătura lor puternică şi constantă cu voinţa lui Dumnezeu. Libertatea drepţilor îşi găseşte izvorul şi puterea în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, în mărturisirea adevărului şi în săvârşirea binelui. Libertatea lor se întăreşte şi se manifestă în alegerea pe care ei o fac între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între dreptate şi nedreptate.


Totuşi, expresia cea mai desăvârşită a legăturii care există între comuniunea omului cu Dumnezeu şi libertate se descoperă în Persoana şi lucrarea lui Hristos, Noul Adam sau Omul desăvârşit.
Felul în care Iisus Hristos foloseşte libertatea Sa umană, într-o lume aflată în robia păcatului şi a morţii, arată adevărata natură şi finalitate a libertăţii omului creat după chipul lui Dumnezeu.


Libertatea lui Hristos, în raport cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu bunurile materiale create, este în mod esenţial şi unic libertate a comuniunii de iubire, libertate de a alege întotdeauna binele şi de-a evita păcatul, chiar dacă El trece prin suferinţă şi moarte.

Libertatea desăvârşită a lui Hristos de a Se dărui lui Dumnezeu explică şi totala Lui libertate de a Se dărui oamenilor, iubind chiar şi pe cei care L-au răstignit: ‘Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!’. Această libertate a lui Hristos, manifestată ca dăruire de Sine, este exprimată în cuvintele: ‘Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu’ (Ioan 10, 17-18).

Iubirea deplină a lui Hristos pentru Dumnezeu şi pentru oameni Îl face liber de a cere Tatălui ceresc ceea ce doreşte, de a fi înţelegător şi iertător cu cei păcătoşi, umiliţi şi marginalizaţi, dar şi de a înfrunta sau a combate mândria, ipocrizia şi nedreptatea celor care se iubesc doar pe ei înşişi şi stăpânesc peste alţii.

Libertatea lui Hristos în raport cu bunurile materiale ale acestei lumi se vede, mai ales, în timpul ispitirii Lui din pustie (cf. Matei 4, 10). Iisus refuză să stăpânească bunurile materiale ale acestei lumi în uitare de Dumnezeu sau în despărţire de El, deoarece comuniunea Lui cu Dumnezeu are întâietate faţă de orice avere sau putere lumească.

Pentru Iisus Hristos, postul, simplitatea şi modestia materială nu înseamnă lipsire de libertate, ci tocmai afirmarea libertăţii sufletului de-a fi statornic în comuniunea lui spirituală cu Dumnezeu.

Crucea suferinţei lui Hristos semnifică, în mod paradoxal, tocmai libertatea Lui ca om de-a rămâne unit cu Dumnezeu în pofida suferinţei şi a morţii. Iar Învierea lui Hristos este răspunsul iubirii lui Dumnezeu dat acestei umanităţi a lui Hristos ascultătoare de Dumnezeu. Însă Învierea lui Hristos este şi afirmarea cea mai puternică a libertăţii omului în raport cu istoria care ucide şi în raport cu legile biologice şi cosmice ale stricăciunii sau descompunerii.

Hristos Cel înviat este Omul liber care trăieşte plenar (suflet şi trup) comuniunea cerească eternă pe care a ales-o în mod liber în timpul vieţii Sale pământeşti, arătând astfel că iubirea Sa este mai tare decât moartea.

Întreaga viaţă creştină, ca viaţă în Hristos şi în Duhul Sfânt, este o luptă pentru a dobândi şi păstra libertatea de-a fi statornic în iubire, pentru împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele, în pofida ispitelor şi necazurilor din lume.

Această libertate de a păstra comuniunea cu Hristos, în pofida piedicilor de tot felul, constituie experienţa creştină cea mai profundă a libertăţii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel exclamă: ‘Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (…) Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru’ (Romani 8, 35, 38-39).

Pentru creştinul duhovnicesc, problema libertăţii priveşte totdeauna finalitatea sa: ce am făcut cu libertatea noastră? Care este libertatea prin care Se preamăreşte Dumnezeu în noi sau libertatea în care noi ne asemănăm cu Hristos?

Mai întâi de toate, libertatea prin care se preamăreşte Dumnezeu în noi este asumarea crucii şi urmarea lui Hristos, ca răstignire a patimilor egoiste din noi, spre a dobândi iubirea smerită şi milostivă, temelie a libertăţii adevărate.

După cum Crucea lui Hristos este luminoasă în iconografia ortodoxă, pentru că Hristos Se dăruieşte în mod liber pentru viaţa lumii (cf. Ioan 10, 17-18), tot astfel lupta creştinului cu păcatul şi patimile egoiste trebuie dusă cu speranţă şi bucurie, deoarece ea are ca scop luminos întărirea lui în iubire de Dumnezeu şi de semeni.

În general, asceza creştină sau lupta duhovnicească unită cu rugăciunea şi postul implică voinţă tare, smerenie sau lepădare de sine şi ‘răstignirea’ patimilor egoiste (cf. Luca 14, 33; Coloseni 3, 9; Romani 8, 13; Matei 16, 24-26; Marcu 8, 34-36; Luca 9, 23-25), mai precis, o convertire permanentă cu scopul de înnoire a vieţii, adică transformarea patimilor egoiste în putere de iubire milostivă. De ce? Pentru că patimile egoiste sunt o căutare greşită a infinitului în lucruri finite sau a fericirii eterne în realităţi efemere.


Cunoaştem faptul că nu există progres duhovnicesc creştin fără rugăciune intensă şi constantă. Însă
ce legătură există între libertate şi rugăciune? Vom cita aici cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae referitoare la realizarea libertăţii prin rugăciune: 

„Rugăciunea este ridicarea omului mai presus de el însuşi. Doar înălţându-se deasupra propriei persoane dincolo de ceea ce numim libertate discreţionară, omul se sustrage determinismului naturii şi morţii.

Doar eliberându-se de el însuşi, omul devine liber cu adevărat, nefiind stăpânit de nici o patimă (…). Adevărata libertate se manifestă şi se menţine într-o relaţie de iubire curată cu altă persoană şi, în ultimă instanţă, cu Persoana Supremă. Căci această Persoană Supremă nu va fi niciodată stăpânită de vreo forţă anume şi nu va fi deci ispitită să domine pentru a nu fi dominată. În relaţie cu Dumnezeu, noi suntem liberi pe deplin, pentru că El, nefiind stăpânit de nimeni, nu vrea să stăpânească. Nu trebuie să-şi apere libertatea stăpânind (…).

Niciodată propria libertate nu poate fi asumată prin dominare. Nu există adevărată libertate în însingurare; ne adâncim şi rămânem în izolare din pricina imposibilităţii de-a ne elibera de noi înşine (…). Doar relaţia cu o Persoană Supremă, a cărei libertate nu are cum să fie ameninţată, îmi asigură deplin libertatea (…).

Adevărata libertate dă naştere şi actualizează libertatea celuilalt. Simt, în libertatea mea, libertatea celui cu care sunt în relaţie. Aceasta nu este nici o libertate care s-ar dezinteresa de mine, nici o libertate care ar vrea să mă domine: este o libertate care stimulează prin iubire, prin respectul (celuilalt) pentru libertatea mea şi pentru persoana mea (…)”. [Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Prière de Jésus et expérience du Saint Esprit, (DDB) Paris, 1981, pp. 63-69].


În Duhul Sfânt uităm atât de mult de persoana proprie, ieşim cu totul din noi înşine, încât nu mai putem distinge între lucrarea noastră şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu (
cf. Romani 8, 26). În rugăciunea pe care o dăruim deplin lui Dumnezeu şi El ni Se dăruieşte deplin ca Tatăl fiilor Săi. Iar noi avem libertatea de fii ai lui Dumnezeu.

Prin urmare, noi nu ne simţim dominaţi de El ca nişte robi, ci suntem liberi şi moştenitori ai libertăţii Sale, născuţi din libertatea Sa şi trăind în libertate.


În concluzie, vedem că adevărata libertate a creştinului se realizează în comuniunea lui cu Dumnezeu-Omul Cel liber şi eliberator, cu Iisus Hristos, în Biserica Sa care adună pe oameni în iubirea Preasfintei Treimi şi îi pregăteşte să caute prin rugăciune şi faptă Împărăţia lui Dumnezeu ca libertate eternă a sfinţilor.

Grija pentru dobândirea acestei libertăţi sfinte trebuie să biruiască toate celelalte griji ale vieţii. Acesta este îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos din Evanghelia de azi, care este o Evanghelie a eliberării noastre sufleteşti de robia grijilor pentru cele materiale, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin!


† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Urme ale tradiției literare vechi în Țiganiada [11]

Prima, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a și a 10-a parte.

  • Târgovești (p. 265) – pentru Târgoviște, formă veche, de plural (ca și București); echivalentul lingvistic, spre exemplu în spaniolă, ar putea fi Burgos;
  • mestecare (p. 265) – cu sensul de amestecare; forma veche o folosește și Eminescu în Scrisoarea III: O, eroi! /…/ Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți, / Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii, / Mestecând veacul de aur [Evul Mediu] în noroiul greu al prozii;
  • divan (p. 265) – consiliu domnesc;
  • rost (p. 266) – gură;
  • priință (p. 266) – forță, putere;
  • privele (p. 266) – pluralul pentru priveală, însemnând: imagine/ panoramă / spectacol/ tablou real;
  • bucinul (p. 266) – forma veche, clasicizată de Dosoftei, pentru bucium; termenul medieval, utilizat și de Budai-Deleanu, e mai apropiat de etimonul latinesc buccinus;
  • cununa (p. 269) – utilizat cu semnificația de: biruința;
  • norocul schimbaciu (p. 269) – norocul schimbător, traducerea unui topos vechi, fortuna labilis;
  • tăbărea (p. 271) – își stabilea tabăra;
  • gătând (p. 271) – pregătind;
  • nun (p. 272) – naș; și la Eminescu (Călin (file din poveste)): Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună / Nunul mare, mândrul soare, și pe nună, mândra lună;

Ne întrebăm dacă versul Fiecare-și poartă capu-n brață (p. 267) este o simplă metaforă (desemnând amenințarea sub care se trăia în acele vremuri crâncene) sau putem lua în considerare și inspirația dintr-un detaliu hagiografic, din viața Sfântului Dionisie Areopagitul, care, fiind executat prin decapitare, și-a luat capul în mâini și a mers astfel o bună bucată de drum[1].

Din opera Sfântului Dionisie s-au făcut traduceri în românește în secolul al XVIII-lea[2] și credem că ecourile au fost semnificative, pentru că un alt amănunt, din viața aceluiași, l-am găsit la Iordache Golescu

Budai-Deleanu compune o baladă nupțială, în genul a ceea ce el numește cântece de nuntă populare (cu același pretext creează și Ion Barbu „balada” Riga Crypto și lapona Enigel), cu tema alegorică străveche a vânătorii:

„Tânăr vânătoriu, de mult fără sporiu,

După-un drăgălaș vâna sobolaș.

De-ar fi și să moriu! (zisă vânătoriu)

[Miorița: Și de-ar fi să mor…]

Drăguț sobolaș, ți-oi da de lăcaș.

Haida hăi, căpăi, hai la la, hăi hăi!

Prin desiș pe căi, hăi la la, căpăi!

*

Așa din zori cu multe sudori

Tinărul gonea, cu o săgețea

Pintr-un făgețel, sobol mititel,

Ce-încoace-încolea fugea, să-învârtea.

Păn’ la un țipiș, unde lăturiș

Sărind pe furiș, să băgă-în desiș.

*

Atunci iar’ și iar’ el strigă-în zădar

Cătră soții săi și cătră căpăi,

Că ei merg și sar tot peste hotar.

Haida hăi, căpăi! hai la la, hai hăi!

Când fu spre sară, ieșind o fecioară

Din codru afară, cu frumsață rară

*

Ca ș-amórul blând îi grăi zâmbind:

„Tânăr vânătoriu, vânezi fără sporiu,

Lasă, lasă-ți gând de-a prinde-oarecând

Sobol fugătoriu, fără de-ajutoriu.

Sobolii, să știi, s-află-în vezunii

Și trebue-întii ca să-i prinzi de vii.

*

Jură-te mie, făr’ viclenie,

Tare și vârtos, să-mi fii credincios;

Su vezunie voiu arăta ție

Ș-un sobol frumos, colea mai din gios!”

Tânărul uimit de bunul tâlnit,

Ș-uită de gonit, stă nehotărât.

*

Apoi cu milă zisă: „O, copilă!

Ah, sorioară, dragă fecioară!

De-ai fi miloasă, cum ești frumoasă,

Lege n-ai pune,-îndată mi-ai spune:

Iar’ eu jurământ ți-oi jura presfânt

C-oi ținea cuvânt pănă la mormânt.”

*

Prunca iubeață atunci roși-în față

Ca vara bujor, apoi linișor,

Cu mână isteață, arătă ș-învață

Zicând: „Frățior, fie-ț după dor,

Ice, su poale de munte-în vale,

Mergi tot pogorâș, păn’ dai de țipiș;

*

De-acolea mai zios, supt un gruiu tufos,

Mergi pe părăuț pănă-i da de-un puț,

Acolo vârtos stai și nu da dos,

Că-acolo-i drăguț ție soboluț,

Acolo gata fi cu săgeata

Și cumu-i data, să-i dai zăgneata.”

*

Voinicul marghiol tot mearsă domol

Păn’ dede în vale de salbă moale,

Păn’ dede de gol, unde-era sobol.

Trebile sale păzând cu cale,

Fără de hăisaș, fără căpăuaș,

Prinsă-un sobolaș, blând și drăgălaș.

*

Atunci copilă zisă-i cu milă

Suspinând mereu: „Ah, sobolul mieu!

Ah, fie-ți milă, nu-i face sâlă,

Să nu-i cază rău, că-i cu tot al tău.

Dintr-astă oară, din astă sară,

A ta-s fecioară și surioară!”

 *

Tânărul fecior grăi plin de dor:

„Dragă fecioară! fi-m lelișoară,

Iară eu, mă jor, ți-oi fi bădișor!”

Să îmbrățoșară atunci și strigară:

„Dulce clipită, zi fericită,

Fire-ai lungită, trei ori atâtă!…””

Ritmurile (dar și alte elemente, inserate fără îndoială intenționat) ne evocă, inechivoc, balade populare cunoscute, ca Miorița și Mănăstirea Argeșului.

Pentru că ritmul este popular, iar nu cult, iar Budai-Deleanu recurge, pentru a nu ieși din stilul epopeei sale, la o rimă dublă, la cezură și la finalul versurilor. Respecând tiparul folcloric, aceste strofe ar trebui să arate astfel:

„Tânăr vânătoriu,

De mult fără sporiu,

După-un drăgălaș

Vâna sobolaș.

*

De-ar fi și să moriu!

(Zisă vânătoriu)

Drăguț sobolaș,

Ți-oi da de lăcaș.

*

Haida hăi, căpăi,

Hai la la, hăi hăi!

Prin desiș pe căi,

Hăi la la, căpăi!

*

Așa din zori

Cu multe sudori

Tinărul gonea,

Cu o săgețea

*

Pintr-un făgețel,

Sobol mititel,

Ce-încoace-încolea

Fugea, să-învârtea.

*

Păn’ la un țipiș,

Unde lăturiș

Sărind pe furiș,

Să băgă-în desiș.

*

Atunci iar’ și iar’

El strigă-în zădar

Cătră soții săi

Și cătră căpăi,

*

Că ei merg și sar

Tot peste hotar.

Haida hăi, căpăi!

Hai la la, hai hăi!

*

Când fu spre sară,

Ieșind o fecioară

Din codru afară,

Cu frumsață rară”, etc.

După povestirile de basm pe care le-am semnalat altădată, aceste elemente baladești ne indică din nou interesul pentru folclor al lui Budai-Deleanu.

Interes care se dovedește, prin urmare, cu adevărat pre-romantic, pentru că se naște, iată, înaintea pașoptiștilor.


[1] Vezi și aici, doar că în articolul indicat de pe Wikipedia se invocă o confuzie cu un alt episcop al Parisului, din secolul III.

[2] Vezi Mircea Anghelescu, Serafimi și heruvimi în poezia romantică. Pe marginea poeziei lui I. Heliade Rădulescu, în vol. Romantism si modernitate. Atitudini, reevaluari, polemici, ediție de A. Mihalache si A. Istrate, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iasi, 2009, p. 371-372.

Despre femei „proaste”

Cam așa rezultă lucrurile dacă analizezi ideologia publicitară a momentului. Pentru că femeia ori e „proastă” pentru că cumpără…ori e „prostită” ca să cumpere.

*

Vopsea verde pe zid. Soacra vine…nu îi place verdele…dar „șmecherul” de zugrav…îi spune că vopseaua „îi pune în evidență ochii”.

Și o convinge „cu proba” oglinzii…o probă mereu subiectivă

Ce rezultă din reclamă? Femeie e o nimfomană a propriei frumuseți…sau o persoană ușor de manipulat.

*

Cât de „prostă” trebuie să fie femeia care cumpără iaurt…pentru ca să aibă ieșire la veceu?

Cum ajunge o femeie întreagă la minte în situația de a fi constipată…dacă știe să mănânce și e atentă la igiena zilnică?

Pentru că reclama la Activia pune înainte îmbalonarea…și apoi traficul intestinal.

Dar cum să ajungi să te îmbalonezi…dacă știi să mănânci?

Nu trebuie să fii „proastă de bubui” dacă ai nevoie de un iaurt…să te ajute să ai ieșire la veceu?

Sau ești așa „de avariată”, că bagi în tine ca sparta…pentru ca apoi să nu mai știi cum să faci „degolirea”?

*

Reclama la absorbante e…lipsită de orice pudoare elementară.

Pentru că îți arată ce se petrece…ca și când tu nu ai ști.

Ar trebui să ne dea detalii despre faptul că sunt bune, că ne putem baza pe ele…și nu să ne arate cum se folosesc.

Nu sunt umilite femeile prin felul în care este expusă intimitatea lor? Nu e un fel de violare a intimității noastre?

*

Femeia e un auxiliar pentru vândut mașini, pentru vândut ciocolată, pentru vândut băuturi fine.

Și, peste tot, ea e un obiect sexual…o fantasmă sexuală.

Căci mai mereu femeia e „superficială”. Pe ea o interesează doar luciul obiectelor. Sau cum trebuie să dea bine în poză.

*

De ce nu se mizează pe considerente profunde…pentru a cumpăra un lucru?

De ce numai simțurile trupului…au prioritate? Și, mai ales, dorințele egoiste?

De ce atât misoginism în niște reclame adresate…femeilor?

Ce înseamnă „prostie” feminină, de fapt? Că noi cumpărăm…sau că noi suntem manipulate să cumpărăm?

Pentru că a cumpăra e necesar.

Nu e nevoie să fim „prostite”.

Ci trebuie să fim lămurite asupra a ceea ce cumpărăm.

Praedicationes (vol. 2), p. 195-198

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195.

***

Și chiar dacă, ca Petru (după cum o să vedem), mai cădem…începem, cumva, să ne scufundăm în păcat…în griji…îndrăznind întru Domnul, în mila Lui, ne ridicăm, punem început bun, și ne continuăm pocăința.

Căci prin Spovedanie, căință, lacrimi, durere, îndreptare a vieții…mergem mai departe pe drumul credinței. În viața cu Dumnezeu.

Și pentru aceasta Îl lăudăm adesea pe Dumnezeu: pentru că am înțeles ce să facem cu noi…și din căderile noastre.

…Deci Petru merge pe ape către Iisus…Către Mântuitorul său…

Și atâta timp cât grija deșartă nu-l cuprinde…el merge bine.

Ce zice versetul al 30-lea? Ne vorbește tocmai despre neputința umană. Despre stările noastre de cădere, așa cum am anticipat deja.

Pentru că ne vorbește despre Petru, despre Dumnezeiescul Petru, care se scufundă din cauza vântului puternic pe care îl vedea și îl simțea în jurul lui.

Astfel: vlepon de/ dar văzând ton anemon [ishiron]/ vântul puternic…efoviti! De la foveome…Sfântul Petru s-a înfricoșat/ s-a temut…Lui i s-a făcut frică.

Che arxamenos catapontizeste/ și începând să se scufunde, să se afunde…în acest moment, când el se vede tras de apă în jos…sau scufundându-se în apă, ecraxen legon/ a strigat, zicând…

Și avem pentru a doua oară în această Evanghelie țipătul…Pentru că atunci când nu mai știi ce să faci țipi, strigi după ajutor la Dumnezeu și la oameni.

Țipăt puternic…și plin de credință.

Ce a strigat Dumnezeiescul Petru?

A strigat: Chirie, soson me! Doamne, salvează-mă! Scapă-mă! Miluiește-mă! Eliberează-mă de primejdia de moarte și, implicit, scapă-mă de la moarte!

Doamne, mântuiește-mă, vindecă-mă!

Vindecă-mă cu dublu aspect: scoate-mă din apă, din necaz…dar și din ispită, din moartea păcatului. Pentru că Domnul ne scapă de vântul ispitei și de apa aceasta tulbure a păcatului, a patimii, a morții sufletești.

Scapă-mă, pe mine, Dumnezeule! Scoate-mă din adâncul căderii mele! Din adâncul fărădelegilor mele…

Rugăciune cu durere…Cu conștiința păcatelor noastre. Cu simțământul acut al păcatelor, al fărădelegilor noastre.

Și când rugăciunile noastre sună fals…e pentru aceea că pocăința nu mustește în ele. Nu e vie. Nu e țipăt. Nu e simțire a neputinței noastre imense de a face binele, de a trăi ortodox.

Pentru că viața civilizată, de ochii lumii…nu exclude căderea păcatului. Căderea merge cu noi…e în inima noastră…e o boală a sufletului…care ne întristează oriunde am merge și orice am face.

Pentru că avem nevoie și de decență exterioară, dar, mai ales, de cea interioară. Iar sfințenia, curăția dumnezeiască este comoara dinăuntru. Ea e podoaba vieții noastre. Viața curată și învățătura curată sunt podoaba sufletului nostru.

Și vorbeam cu cineva de curând, și îmi spunea despre timpul cât a stat în Germania. Ca om ce a locuit acolo ceva timp…Și îmi spunea că nu și-a putut face niciun prieten… Pentru că, în mentalitatea poporului german, prietenul e numai acela de care te folosești…dacă ai o anume nevoie.

O relație între anumiți parametri.

Și mi-a spus că singurul lucru pe care l-a discutat cu vecinii săi a fost câte un Bună ziua protocolar…când îi întâlnea pe hol. Atâta tot!

Și când, la un moment dat, a avut nevoie să care niște lucruri de la mașina sa, din fața blocului până la ușă, a trebuit să-i plătească pe cei care l-au ajutat…pentru că timpul înseamnă bani.

Și-au pierdut vremea cu tine…și de aceea trebuie să îi plătești.

Și a rămas surprins de faptul că nu aveau mentalitatea să facă întâlniri, petreceri între ei…așa, gratuite, din inimă. Că nu făceau nimic fără…profit.

Dacă nu ieșea nimic, dacă nu era o afacere…nu erai important.

Însă utilitarismul absolut într-o societate înseamnă dictatura banului. Înseamnă o lume inumană. Înseamnă să nu dai doi bani pe om și pe potențele lui…Să valorizezi omul nu pentru ceea ce este…ci pentru ceea ce poate să strângă în viața lui. Pentru poziția lui socială și pentru obiectele din casă.

Dar asta nu e o lume ortodoxă…ci o lume secătuită de adevăr, de iubire, de omenie! E o lume pe care poporul român nu o simte ca respirabilă.

Noi, românii, avem deschiderea ospitalității. Iar aceasta este o stare evanghelică. E o realitate evanghelică.

Pentru că a-i primi pe oameni, a sta cu ei de vorbă, a-i omeni, a-i înțelege este sensul profund, intim al Evangheliei.

În fața unei mâncări bune, a unui pahar plin, când simți că ești primit cu căldură și cu atenție…te simți om.

Pentru că cuprinsul ospitalității e format din bunăvoință și iubire, din deschidere spre celălalt.

Îl primești, pentru că vrei să-l înțelegi.

Dacă nu-l bagi în seamă pe om înseamnă că nu ai nevoie să fii om.

Nu vrei să fii om.

Și de aici crește civilizația, crește prosperitatea…suntem foarte informați…sau avem la îndemână mijloace magnifice de informare și de dialog…dar suntem tot mai decăzuți sufletește, tot mai inumani, tot mai canalii.

Pentru că trăim un pustiu duhovnicesc din cauza lipsei de spiritualitate. Nu mai avem dorința să ne întâlnim cu oamenii…pentru că nu ne mai întâlnim cu Dumnezeu…Și din neîntâlnirea cu El înțelegem de la sine că nu mai are relevanță nici…cunoașterea de sine.

La ce bun să mă cunosc pe mine…să îmi văd defectele…dacă nu mă pregătesc să fiu mai bun…în societate?

Pentru ce să îmi fac griji, probleme, probleme de conștiință mai ales, dacă pot să-i scot din ecuație pe cei care stau azâr să îmi vadă neajunsurile?

Îl dau afară pe Dumnezeu, mă dau afară pe mine….nu mă interesează alții…și de aceea fac ce vreau. Și asta înseamnă să mă autocondamn la faptul a fi un om asocial, la a fi un marginal, un animal pedepsit să își roadă rănile într-o singurătate lucie, doborâtoare

Astfel scoatem comuniunea din calcul…și orice întâlnire a noastră e pentru bani, pentru profit.

O dragoste comunistă la arhitectură [2]

Prima parte

*

Tudor neagă faptul că s-a certat cu Livia (18. 37). Ba, mai mult, inventează povestea cum că are o altă iubită și pe aceea vrea să o ia de nevastă în locul Liviei.

„Benoclistul” e „un romantic”…și acesta e motivul pentru care nu s-ar căsători din prima. Ar lăsa să treacă timpul.

Pe scurt: despre cum bărbații cred, în naivitatea lor, că „vrăjeala” ține la femei.

Sau că femeile se căsătoresc numai pentru că sunt „aburite” cu stil.

*

„Generația modernă” (19. 28) se grăbește în dragoste. Ca și când graba ar fi virtutea care ar face căsătoria să fie durabilă

*

Florile sunt mătura…iar lui Tudor i se pune batic pe cap.

Și astfel îl cer în căsătorie…

*

Trista Livia, în camera ei. Melodie melancolică. Vorbește singură…ca și când i s-ar adresa lui Tudor. Nu înțelege de ce Tudor a făcut ceea ce a făcut…

Nu îi iese plânsul…dar tristețea da

Se șterge la nas (20. 34).

*

În altă cameră…împreună cu alte două tinere.

Camera băieților era de 3…la fel e și a fetelor.

Una învață la Fizică…iar alta se piaptănă. Pentru că adolescentele ori îmbină cartea cu frumusețea…orice frumusețea și agățatul sunt singurele lucruri importante la liceu.

Cele două sunt surorile ei…și sunt mai mici de vârstă. Sunt liceene.

La întrebarea uneia despre Tudor…Livia o mângâie pe creștet…și le cere să fie cuminți. Adică fără bărbați prin cap!

*

Benoclistul pleacă în documentare…și el trebuie să îl țină la curent pe Tudor.

*

Autobuzul-autocar, celebrul mijloc de transport comunist, valsează pe străzi de munte.

A fost filmat dintr-o parte…din față…și apoi din spate.

La curbă, camera era în spate…când a dat curba…camera de luat vederi era deja cu câțiva metri buni înaintea mașinii.

…Și autobuzul e în spatele camerei de luat vederi la 22. 01.

*

Imensul perete al muntelui…care face autocarul să pară minuscul.

La 22. 10 autocarul se pregătește să intre în primul tunel.

El devine o pată neagră într-un semicerc.

Farurile sunt aprinse.

Cântecul „cu iubire” e pe replay.

La 22. 32 autocarul a trecut prin dreptul camerei…și s-a făcut negru total. Că așa e viața: mai e și cu alb-negru….nu numai în culori

*

22. 40: autocarul e aproape ieșit din tunel.

Și la 22. 47 avem prima imagine aiurea, cu susul în jos…a filmului…ca și când ar fi fost mișcare de neprofesionist.

Și ne pomenim cu Livia în prim-plan, gata de explorare.

Bentiță pe cap…vioaie…și „băieții” nu sunt în stare să țină „ritmul” cu ea.

*

4 „băieți”…și „o fată”, adică Livia. Grupul intră într-un tunel…iar camera îi urmărește. Panoramare de jos…spre un deal. Nu vedem ce ar fi…

*

Și imaginea intră într-un restaurant! Se dansează. Un tânăr are mustață…Livia e la masă și râde.

Și „Miopul” sau Benoclistul meu…a adus Plafarul la munte (22. 36).

Coada șoricelului, ceai, o cafea.

Și un tânăr, din spate, o invită pe Livia la dans…

Acceptă. E îmbrăcată în pulovăr făcut în casă.

*

Bărbatul: „Dan Popa”, „pictor în curs de afirmare” (23. 53).

Livia Ionescu „și-atât” (23. 55). Și Dan…îi sărută mâna…după ce au făcut cunoștință

*

Două cafele și trei ceaiuri. Are binoclul la el.

24. 12: începe dansul Liviei cu Dan. O întreabă dacă poate să îi facă un portret. Femeia se rușinează…

„D-l arhitect” cu binoclu…primește cafelele și ceaiurile.

O să se gândească…dacă îi va poza…

Benoclistul o dansează pe una…numai ca să audă ce vorbesc cei doi. El e „securistul de serviciu” al lui Tudor. Și pentru că s-a concentrat prea mult…benoclistul rămâne fără parteneră de dans…pentru că partenera vrea să i te uiți în ochi…și nu peste umăr.

Din nou o panoramare de la depărtare a vilei de agrement.

*

Benoclistul e Sile. Mai apare un Răzvan. Nume din grup.

Despre ceasuri…și treabă.

Se despart.

*

Livia e de una singură…munți…și apa îi stă la picioare.

Dar un bărbat…se vede în zare!

Livia își scoate blocul de desen (un fel de blog comunist, neapărat pentru ora de desen), se pune pe o buturugă să lucreze…în timp ce bărbatul se apropie…în spatele ei.

*

De ce bărbații le deranjează pe femei de la lucrul lor? Cred că ele nu sunt în stare…de „muncă serioasă, concentrată”?

Desenează…cu părul în vânt…

E salutată de bărbatul care „se antrenează”.

Se ridică, râde, nu îl vedem pe bărbat…îl fotografiază (26. 52).

Coboară spre el. Și îl întreabă ce sport face?

„Marș”…îi spune Vasile Muraru, în echipament roșu cu dungi albe.

Trebuie să participe la „50 de km marș” (27. 12).

*

Lucrul interesant e că Livia nu se teme de un bărbat necunoscut…și că i se pare simpatic antrenamentul lui…într-atât de mult încât ea coboară și vorbește cu el.

Discuție fără conotații sexuale…

E interesată de alergarea lui…și îl întreabă de ce nu se oprește din „marș” nici măcar atunci când vorbește cu ea. Și răspunsul lui e prompt: „ca să nu mi se răcească musculatura” (27. 27).

*

Vasile Muraru îi cere voie să îi privească blocul de desen. Nu înțelege prea multe…dar îi dorește succes. Și pleacă mai departe. Iar Livia îl privește râzând…pentru că i se par caraghioși pașii săi de marș.

Și atletul nostru e Ionuț…care lucrează „la stația eoliană”. Adică, după vorbele Liviei: produce „energie neconvențională”. O invită la locul lui de muncă (28.00).

*

Și trebuie reținut aspectul facerii de cunoștință. Înainte de a discuta cu cineva…trebuie să îți spui numele și profesia…să dai detalii despre tine…pentru ca celălalt să îți răspundă aidoma. Și de aici să aveți o bază de plecare în discuția dumneavoastră.