„Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi viclean, tot trupul tău va fi întunecat.
Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult!
Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona.
De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte.
Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?
Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”.
(Matei 6, 22-33)
*
În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să dăm prioritate sau întâietate vieţii spirituale şi libertăţii noastre sufleteşti pentru a nu fi înrobiţi de grijile pentru bunurile materiale.
Cum înţelegem noi această libertate la care ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos şi cum o putem dobândi?
Trebuie să o înţelegem, ca şi Sfinţii Apostoli, în lumina tainei lui Hristos şi a lucrării Sale mântuitoare care este lucrare eliberatoare de păcat şi de moarte.
În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: ‘Hristos ne-a eliberat pentru ca noi să rămânem liberi… Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate’ (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); iar Sfântul Apostol Ioan completează, zicând: ‘Adevărul vă va face liberi;…dacă Fiul vă eliberează, veţi fi cu adevărat liberi’ (Ioan 8, 32, 36).
Experienţa libertăţii pe care Hristos o dăruieşte omului se realizează în Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat şi de către Tatăl Său ceresc (cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfântul Apostol Pavel precizează că ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Corinteni 3, 17).
Libertatea pe care o aduce prezenţa Duhului Sfânt în om se arată şi prin familiaritatea care se stabileşte între om şi Dumnezeu, păstrându-se, în acelaşi timp, distincţia între creatură şi Creatorul său. Creşterea spirituală a omului în această familiaritate cu Dumnezeu constituie experienţa libertăţii fiilor lui Dumnezeu sau a filiaţiei adoptive prin harul divin necreat (cf. Romani 8, 15).
Când omul lucrează în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, el lucrează în modul cel mai liber, conform cu natura sa de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu şi de purtător al Duhului Lui dat prin însăşi alcătuirea sa dintru început (cf. Facere 2, 7) şi prin harul Sfântului Botez (cf. Romani 8, 15). În acest sens trebuie să înţelegem de ce ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Corinteni 3, 17).
Legătura profundă care există între crearea omului după chipul lui Dumnezeu şi chemarea sa de a ajunge la asemănare cu El printr-o înaintare în comuniunea liberă cu El în Duhul Sfânt este descrisă de Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) în aceste cuvinte: ”La început omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi a primit, între altele, naşterea din Duhul, pentru a obţine, după voinţa sa liberă, a fi după asemănare păstrând porunca dumnezeiască, pentru ca omul să fie făptura lui Dumnezeu prin natură, dar fiu al Lui şi dumnezeu după har prin Duhul” [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, 1345D].
Dacă omul creat după chipul lui Dumnezeu nu ajunge la asemănarea cu Dumnezeu decât într-o comuniune liberă cu El, aceasta arată cât de importantă este voinţa liberă a omului pentru împlinirea acestuia ca fiinţă în comuniune.
Comuniunea omului cu Dumnezeu înainte de căderea sa în păcat era o comuniune dată lui încă de la crearea sa; el nu a ales-o. De la nefiinţă, omul trece la fiinţă tocmai în această comuniune. Mai precis, omul este modelat de ‘mâinile’ lui Dumnezeu şi este făcut viu datorită suflării lui Dumnezeu asupra lui (cf. Facere 2, 7).
Tot ceea ce-l înconjoară pe om în grădina Raiului este darul lui Dumnezeu şi nimic din cele existente nu este opera mâinilor omului. Totul i-a fost dăruit omului care a fost pus stăpân peste toate darurile lui Dumnezeu din natură.
Totuşi, porunca pe care Dumnezeu o adresează omului de a nu mânca din fructele unui pom şi ispitirea şarpelui creează cadrul în care libertatea de a alege a omului este examinată, încercată. Omul se află în faţa situaţiei de a alege liber comuniunea lui cu Dumnezeu sau de-a o neglija. El trebuia să ia o hotărâre, şi anume aceea de a alege între Creator şi creatură, între Dăruitor şi darurile Sale.
Însă alegerea lui Adam se face printr-o alipire totală a omului faţă de lumea materială, în uitare de Dumnezeu şi în neascultare de El, adică într-o ruptură a comuniunii cu El. Păcatul omului este o schimbare radicală de atitudine spirituală sau de relaţie.
Armonia omului cu Dumnezeu este profund afectată după căderea în păcatul neascultării şi al lăcomiei; omului îi este ruşine şi îi este teamă de Dumnezeu, El se ascunde, iar libertatea sa de-a trăi în comuniune este slăbită şi pervertită. Omul se scuză acuzând pe altcineva: Adam acuză pe Eva, iar Eva pe şarpe…
Altfel spus, tulburarea comuniunii omului cu Dumnezeu afectează grav relaţiile umane interpersonale şi relaţia omului cu natura sau cu mediul înconjurător. Omul păcătos nu se mai împărtăşeşte de darurile create de Dumnezeu în stare de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, ci el le posedă şi se lipeşte de ele atât de mult încât devine robul lor. Cu cât omul se lipeşte mai mult de lucruri limitate, cu atât slăbeşte mai mult în comuniunea sa cu Dumnezeu Dăruitorul, Cel nelimitat. Dependenţa sa totală de creaturile limitate se vede în idolatria de multe feluri.
Relaţia omului pătimaş cu semenii săi şi cu natura nu mai este relaţie de comuniune spirituală, ci una posesivă şi conflictuală. Centrarea omului în sine însuşi şi în lumea materială produce o închidere a sa în faţa lucrării Duhului lui Dumnezeu ca Duh al comuniunii.
Patimile egoiste limitează libertatea omului păcătos la făpturile limitate de care el se leagă ca de o realitate ultimă. Comuniunea spirituală a omului cu Dumnezeu în Rai îi dădea omului o libertate totală, care îi permitea să trăiască în lumea creată fără ca elementele lumii materiale să-i limiteze libertatea. Însă prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu, starea de libertate a omului se denaturează.
„Supus legilor biologice şi cosmice, omul este condamnat la moarte, la suferinţe fizice, patimile se trezesc şi-i întunecă sufletul, îi răpesc puterea (de-a iubi dezinteresat). Dispariţia iubirii duce la înrobire socială. Vederea lui Dumnezeu (theoria) este tulburată de orbire (spirituală); simplitatea încrezătoare în Dumnezeu a dispărut” [Th. Špidlík, La spiritualité de l’ Orient chrétien, Roma, 1978, p. 102, idee preluată de la Sfântul Grigorie de Nyssa, De anima et resurrectione, PG 48, 81].
Aşadar, libertatea omului de-a alege între dar şi Dăruitor a fost folosită de om pentru a rupe comuniunea cu Dumnezeu, crezând că astfel poate fi ‘ca Dumnezeu’ fără Dumnezeu.
Însă pentru a-l aduce pe om în comuniune deplină cu Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Se face Om, unind în Sine pentru eternitate firea divină şi firea umană. Astfel, lucrarea lui Iisus Hristos, Noul Adam, va fi una salvatoare şi eliberatoare, în sensul vindecării şi eliberării naturii umane din robia păcatului şi a morţii.
Legătura strânsă care există între comuniunea cu Dumnezeu şi libertatea omului se regăseşte în întreaga istorie a mântuirii, care este şi istoria eliberării omului de robia multiplă a păcatului.
Libertatea Drepţilor şi Profeţilor Vechiului Testament în confruntarea lor cu societatea decăzută a timpului lor se explică prin legătura lor puternică şi constantă cu voinţa lui Dumnezeu. Libertatea drepţilor îşi găseşte izvorul şi puterea în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, în mărturisirea adevărului şi în săvârşirea binelui. Libertatea lor se întăreşte şi se manifestă în alegerea pe care ei o fac între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între dreptate şi nedreptate.
Totuşi, expresia cea mai desăvârşită a legăturii care există între comuniunea omului cu Dumnezeu şi libertate se descoperă în Persoana şi lucrarea lui Hristos, Noul Adam sau Omul desăvârşit. Felul în care Iisus Hristos foloseşte libertatea Sa umană, într-o lume aflată în robia păcatului şi a morţii, arată adevărata natură şi finalitate a libertăţii omului creat după chipul lui Dumnezeu.
Libertatea lui Hristos, în raport cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu bunurile materiale create, este în mod esenţial şi unic libertate a comuniunii de iubire, libertate de a alege întotdeauna binele şi de-a evita păcatul, chiar dacă El trece prin suferinţă şi moarte.
Libertatea desăvârşită a lui Hristos de a Se dărui lui Dumnezeu explică şi totala Lui libertate de a Se dărui oamenilor, iubind chiar şi pe cei care L-au răstignit: ‘Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!’. Această libertate a lui Hristos, manifestată ca dăruire de Sine, este exprimată în cuvintele: ‘Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu’ (Ioan 10, 17-18).
Iubirea deplină a lui Hristos pentru Dumnezeu şi pentru oameni Îl face liber de a cere Tatălui ceresc ceea ce doreşte, de a fi înţelegător şi iertător cu cei păcătoşi, umiliţi şi marginalizaţi, dar şi de a înfrunta sau a combate mândria, ipocrizia şi nedreptatea celor care se iubesc doar pe ei înşişi şi stăpânesc peste alţii.
Libertatea lui Hristos în raport cu bunurile materiale ale acestei lumi se vede, mai ales, în timpul ispitirii Lui din pustie (cf. Matei 4, 10). Iisus refuză să stăpânească bunurile materiale ale acestei lumi în uitare de Dumnezeu sau în despărţire de El, deoarece comuniunea Lui cu Dumnezeu are întâietate faţă de orice avere sau putere lumească.
Pentru Iisus Hristos, postul, simplitatea şi modestia materială nu înseamnă lipsire de libertate, ci tocmai afirmarea libertăţii sufletului de-a fi statornic în comuniunea lui spirituală cu Dumnezeu.
Crucea suferinţei lui Hristos semnifică, în mod paradoxal, tocmai libertatea Lui ca om de-a rămâne unit cu Dumnezeu în pofida suferinţei şi a morţii. Iar Învierea lui Hristos este răspunsul iubirii lui Dumnezeu dat acestei umanităţi a lui Hristos ascultătoare de Dumnezeu. Însă Învierea lui Hristos este şi afirmarea cea mai puternică a libertăţii omului în raport cu istoria care ucide şi în raport cu legile biologice şi cosmice ale stricăciunii sau descompunerii.
Hristos Cel înviat este Omul liber care trăieşte plenar (suflet şi trup) comuniunea cerească eternă pe care a ales-o în mod liber în timpul vieţii Sale pământeşti, arătând astfel că iubirea Sa este mai tare decât moartea.
Întreaga viaţă creştină, ca viaţă în Hristos şi în Duhul Sfânt, este o luptă pentru a dobândi şi păstra libertatea de-a fi statornic în iubire, pentru împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele, în pofida ispitelor şi necazurilor din lume.
Această libertate de a păstra comuniunea cu Hristos, în pofida piedicilor de tot felul, constituie experienţa creştină cea mai profundă a libertăţii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel exclamă: ‘Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (…) Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru’ (Romani 8, 35, 38-39).
Pentru creştinul duhovnicesc, problema libertăţii priveşte totdeauna finalitatea sa: ce am făcut cu libertatea noastră? Care este libertatea prin care Se preamăreşte Dumnezeu în noi sau libertatea în care noi ne asemănăm cu Hristos?
Mai întâi de toate, libertatea prin care se preamăreşte Dumnezeu în noi este asumarea crucii şi urmarea lui Hristos, ca răstignire a patimilor egoiste din noi, spre a dobândi iubirea smerită şi milostivă, temelie a libertăţii adevărate.
După cum Crucea lui Hristos este luminoasă în iconografia ortodoxă, pentru că Hristos Se dăruieşte în mod liber pentru viaţa lumii (cf. Ioan 10, 17-18), tot astfel lupta creştinului cu păcatul şi patimile egoiste trebuie dusă cu speranţă şi bucurie, deoarece ea are ca scop luminos întărirea lui în iubire de Dumnezeu şi de semeni.
În general, asceza creştină sau lupta duhovnicească unită cu rugăciunea şi postul implică voinţă tare, smerenie sau lepădare de sine şi ‘răstignirea’ patimilor egoiste (cf. Luca 14, 33; Coloseni 3, 9; Romani 8, 13; Matei 16, 24-26; Marcu 8, 34-36; Luca 9, 23-25), mai precis, o convertire permanentă cu scopul de înnoire a vieţii, adică transformarea patimilor egoiste în putere de iubire milostivă. De ce? Pentru că patimile egoiste sunt o căutare greşită a infinitului în lucruri finite sau a fericirii eterne în realităţi efemere.
Cunoaştem faptul că nu există progres duhovnicesc creştin fără rugăciune intensă şi constantă. Însă ce legătură există între libertate şi rugăciune? Vom cita aici cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae referitoare la realizarea libertăţii prin rugăciune:
„Rugăciunea este ridicarea omului mai presus de el însuşi. Doar înălţându-se deasupra propriei persoane dincolo de ceea ce numim libertate discreţionară, omul se sustrage determinismului naturii şi morţii.
Doar eliberându-se de el însuşi, omul devine liber cu adevărat, nefiind stăpânit de nici o patimă (…). Adevărata libertate se manifestă şi se menţine într-o relaţie de iubire curată cu altă persoană şi, în ultimă instanţă, cu Persoana Supremă. Căci această Persoană Supremă nu va fi niciodată stăpânită de vreo forţă anume şi nu va fi deci ispitită să domine pentru a nu fi dominată. În relaţie cu Dumnezeu, noi suntem liberi pe deplin, pentru că El, nefiind stăpânit de nimeni, nu vrea să stăpânească. Nu trebuie să-şi apere libertatea stăpânind (…).
Niciodată propria libertate nu poate fi asumată prin dominare. Nu există adevărată libertate în însingurare; ne adâncim şi rămânem în izolare din pricina imposibilităţii de-a ne elibera de noi înşine (…). Doar relaţia cu o Persoană Supremă, a cărei libertate nu are cum să fie ameninţată, îmi asigură deplin libertatea (…).
Adevărata libertate dă naştere şi actualizează libertatea celuilalt. Simt, în libertatea mea, libertatea celui cu care sunt în relaţie. Aceasta nu este nici o libertate care s-ar dezinteresa de mine, nici o libertate care ar vrea să mă domine: este o libertate care stimulează prin iubire, prin respectul (celuilalt) pentru libertatea mea şi pentru persoana mea (…)”. [Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Prière de Jésus et expérience du Saint Esprit, (DDB) Paris, 1981, pp. 63-69].
În Duhul Sfânt uităm atât de mult de persoana proprie, ieşim cu totul din noi înşine, încât nu mai putem distinge între lucrarea noastră şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu (cf. Romani 8, 26). În rugăciunea pe care o dăruim deplin lui Dumnezeu şi El ni Se dăruieşte deplin ca Tatăl fiilor Săi. Iar noi avem libertatea de fii ai lui Dumnezeu.
Prin urmare, noi nu ne simţim dominaţi de El ca nişte robi, ci suntem liberi şi moştenitori ai libertăţii Sale, născuţi din libertatea Sa şi trăind în libertate.
În concluzie, vedem că adevărata libertate a creştinului se realizează în comuniunea lui cu Dumnezeu-Omul Cel liber şi eliberator, cu Iisus Hristos, în Biserica Sa care adună pe oameni în iubirea Preasfintei Treimi şi îi pregăteşte să caute prin rugăciune şi faptă Împărăţia lui Dumnezeu ca libertate eternă a sfinţilor.
Grija pentru dobândirea acestei libertăţi sfinte trebuie să biruiască toate celelalte griji ale vieţii. Acesta este îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos din Evanghelia de azi, care este o Evanghelie a eliberării noastre sufleteşti de robia grijilor pentru cele materiale, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin!
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
