Praedicationes (vol. 2), p. 195-198
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Praedicationes
vol. 2
***
Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195.
***
Și chiar dacă, ca Petru (după cum o să vedem), mai cădem…începem, cumva, să ne scufundăm în păcat…în griji…îndrăznind întru Domnul, în mila Lui, ne ridicăm, punem început bun, și ne continuăm pocăința.
Căci prin Spovedanie, căință, lacrimi, durere, îndreptare a vieții…mergem mai departe pe drumul credinței. În viața cu Dumnezeu.
Și pentru aceasta Îl lăudăm adesea pe Dumnezeu: pentru că am înțeles ce să facem cu noi…și din căderile noastre.
…Deci Petru merge pe ape către Iisus…Către Mântuitorul său…
Și atâta timp cât grija deșartă nu-l cuprinde…el merge bine.
Ce zice versetul al 30-lea? Ne vorbește tocmai despre neputința umană. Despre stările noastre de cădere, așa cum am anticipat deja.
Pentru că ne vorbește despre Petru, despre Dumnezeiescul Petru, care se scufundă din cauza vântului puternic pe care îl vedea și îl simțea în jurul lui.
Astfel: vlepon de/ dar văzând ton anemon [ishiron]/ vântul puternic…efoviti! De la foveome…Sfântul Petru s-a înfricoșat/ s-a temut…Lui i s-a făcut frică.
Che arxamenos catapontizeste/ și începând să se scufunde, să se afunde…în acest moment, când el se vede tras de apă în jos…sau scufundându-se în apă, ecraxen legon/ a strigat, zicând…
Și avem pentru a doua oară în această Evanghelie țipătul…Pentru că atunci când nu mai știi ce să faci țipi, strigi după ajutor la Dumnezeu și la oameni.
Țipăt puternic…și plin de credință.
Ce a strigat Dumnezeiescul Petru?
A strigat: Chirie, soson me! Doamne, salvează-mă! Scapă-mă! Miluiește-mă! Eliberează-mă de primejdia de moarte și, implicit, scapă-mă de la moarte!
Doamne, mântuiește-mă, vindecă-mă!
Vindecă-mă cu dublu aspect: scoate-mă din apă, din necaz…dar și din ispită, din moartea păcatului. Pentru că Domnul ne scapă de vântul ispitei și de apa aceasta tulbure a păcatului, a patimii, a morții sufletești.
Scapă-mă, pe mine, Dumnezeule! Scoate-mă din adâncul căderii mele! Din adâncul fărădelegilor mele…
Rugăciune cu durere…Cu conștiința păcatelor noastre. Cu simțământul acut al păcatelor, al fărădelegilor noastre.
Și când rugăciunile noastre sună fals…e pentru aceea că pocăința nu mustește în ele. Nu e vie. Nu e țipăt. Nu e simțire a neputinței noastre imense de a face binele, de a trăi ortodox.
Pentru că viața civilizată, de ochii lumii…nu exclude căderea păcatului. Căderea merge cu noi…e în inima noastră…e o boală a sufletului…care ne întristează oriunde am merge și orice am face.
Pentru că avem nevoie și de decență exterioară, dar, mai ales, de cea interioară. Iar sfințenia, curăția dumnezeiască este comoara dinăuntru. Ea e podoaba vieții noastre. Viața curată și învățătura curată sunt podoaba sufletului nostru.
Și vorbeam cu cineva de curând, și îmi spunea despre timpul cât a stat în Germania. Ca om ce a locuit acolo ceva timp…Și îmi spunea că nu și-a putut face niciun prieten… Pentru că, în mentalitatea poporului german, prietenul e numai acela de care te folosești…dacă ai o anume nevoie.
O relație între anumiți parametri.
Și mi-a spus că singurul lucru pe care l-a discutat cu vecinii săi a fost câte un Bună ziua protocolar…când îi întâlnea pe hol. Atâta tot!
Și când, la un moment dat, a avut nevoie să care niște lucruri de la mașina sa, din fața blocului până la ușă, a trebuit să-i plătească pe cei care l-au ajutat…pentru că timpul înseamnă bani.
Și-au pierdut vremea cu tine…și de aceea trebuie să îi plătești.
Și a rămas surprins de faptul că nu aveau mentalitatea să facă întâlniri, petreceri între ei…așa, gratuite, din inimă. Că nu făceau nimic fără…profit.
Dacă nu ieșea nimic, dacă nu era o afacere…nu erai important.
Însă utilitarismul absolut într-o societate înseamnă dictatura banului. Înseamnă o lume inumană. Înseamnă să nu dai doi bani pe om și pe potențele lui…Să valorizezi omul nu pentru ceea ce este…ci pentru ceea ce poate să strângă în viața lui. Pentru poziția lui socială și pentru obiectele din casă.
Dar asta nu e o lume ortodoxă…ci o lume secătuită de adevăr, de iubire, de omenie! E o lume pe care poporul român nu o simte ca respirabilă.
Noi, românii, avem deschiderea ospitalității. Iar aceasta este o stare evanghelică. E o realitate evanghelică.
Pentru că a-i primi pe oameni, a sta cu ei de vorbă, a-i omeni, a-i înțelege este sensul profund, intim al Evangheliei.
În fața unei mâncări bune, a unui pahar plin, când simți că ești primit cu căldură și cu atenție…te simți om.
Pentru că cuprinsul ospitalității e format din bunăvoință și iubire, din deschidere spre celălalt.
Îl primești, pentru că vrei să-l înțelegi.
Dacă nu-l bagi în seamă pe om înseamnă că nu ai nevoie să fii om.
Nu vrei să fii om.
Și de aici crește civilizația, crește prosperitatea…suntem foarte informați…sau avem la îndemână mijloace magnifice de informare și de dialog…dar suntem tot mai decăzuți sufletește, tot mai inumani, tot mai canalii.
Pentru că trăim un pustiu duhovnicesc din cauza lipsei de spiritualitate. Nu mai avem dorința să ne întâlnim cu oamenii…pentru că nu ne mai întâlnim cu Dumnezeu…Și din neîntâlnirea cu El înțelegem de la sine că nu mai are relevanță nici…cunoașterea de sine.
La ce bun să mă cunosc pe mine…să îmi văd defectele…dacă nu mă pregătesc să fiu mai bun…în societate?
Pentru ce să îmi fac griji, probleme, probleme de conștiință mai ales, dacă pot să-i scot din ecuație pe cei care stau azâr să îmi vadă neajunsurile?
Îl dau afară pe Dumnezeu, mă dau afară pe mine….nu mă interesează alții…și de aceea fac ce vreau. Și asta înseamnă să mă autocondamn la faptul a fi un om asocial, la a fi un marginal, un animal pedepsit să își roadă rănile într-o singurătate lucie, doborâtoare…
Astfel scoatem comuniunea din calcul…și orice întâlnire a noastră e pentru bani, pentru profit.