Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 28 iunie 2012

Studii de reprezentare. Unii vor suspendare.

  • Mormântul lui Vlaicu Vodă, aflat la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, a fost deschis joi [28 iunie 2012], după aproape 700 de ani, evenimentul făcând parte dintr-un proiect iniţiat de Ministerul Culturii ce are ca scop prelevarea de ADN în vederea stabilirii originii controversate a familiei Basarabilor”.
  • Idem: „Proiectul prevede săpături la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, probabil cel mai important loc din ţară pentru epoca medievală timpurie, dar şi în alte situri istorice, precum cele de la mănăstirile de la Cozia, unde este înmormântat Mircea cel Bătrân, care a domnit în perioada 1386 – 1418, Arnota, unde se află rămăşiţele lui Matei Basarab (1632 – 1654), Mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte, unde a fost îngropat capul lui Mihai Viteazul (1593 – 1601) şi mănăstirea Curtea de Argeş, unde este înmormântat Radu de la Afumaţi. Beneficiarul operaţiunii este Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti”.
  • Astă seară, la RTV, „proaspătul” șef de partid Mihail Neamțu, îmbrăcat de vară, în alb, ca un alt Corneliu Vadim Tudor, ne-a anunțat că Europa „nu mai are bani” și că România trebuie să aleagă între dreapta și stânga. Cum Inițiativa, din care el va face parte (dacă se mai înființează) e „de dreapta”…rezultă că de aceea nu mai sunt bani, pentru că șmecherii de dreapta…au fugit cu banii…și „cei de stânga” au rămas cu buza umflată. Cineva însă a remarcat și faptul…că „obrăjorii” lui Mihail încep să se dezvolte…Noi îi dorim „să trăiască bine” ca și până acum…dar să ne manipuleze mai puțin!
  • Deficitul bugetar a urcat îngrijorător în luna mai, de la 0,83% din PIB pe primele patru luni, la 1,19%. Dacă tendinţa primelor cinci luni se menţine, fără măsuri de corecţie odată cu rectificarea bugetară din luna iulie, deficitul bugetar riscă să iasă din limita celor 3% din PIB, căci de respectarea ţintei convenite cu PMI, de 2,2%, nici n-ar mai putea fi vorba”.
  • Ungureanu, Traian Răzvan Ungureanu, a avertizat masele că democrația e pusă în pericol de…Parlament. Presa portocalie și apropiații lui Traian Băsescu vorbesc despre un puci parlamentar. Parcă s-ar fi dat un Ordin de zi pe Unitate, cu parola ”puci”. Ce spune dicționarul că ar fi puciul? ”Încercare a unui grup politic militar de a răsturna prin violență un regim politic, o ordine statală/lovitură de stat violentă, provocată de un grup de complotiști nesusținuți de mase”. Ca în vremea propagandei ceaușiste, lucrurile stau exact pe dos. Conform definiției, nu Parlamentul dă puciuri, ci grupările militare: generali, colonei, oameni din serviciile secrete! Adică structurile pe care se bazează liderul autoritar de la Cotroceni. Cel lipsit de suportul popular nu e USL, ci Băsescu”.
  • Idem: „În 2007, când Traian Băsescu era popular, electoratul a decis că 1 este mai bun decât 322. Doi ani mai târziu, s-a ajuns ca deciziile să le ia un singur om.  Însă, nu cred că TRU a uitat ce s-a întâmplat în 1989. În țările estice, regimurile dictatoriale au cedat puterea unul câte unul, fără victime. Doar în România au murit oameni. Care era diferența? În celelalte state comuniste conduceau grupuri de lideri, decidea câte un Comitet Central sau un Birou, alcătuit din zeci de oameni. Șeful suprem depindea, totuși, de votul unor structuri interne de partid. Violența a apărut acolo unde decidea un singur om, care își plasase în forurile de decizie colectivă servitori fără coloană vertebrală! Cât de rău ar fi Parlamentul, dictatura a trei sute de oameni e mai blândă decât a unuia singur”.
  • Iar imaginea de ieri, spusă de doamna doctor…care a slăbit, la Antena 3…a fost aceea cu pacientul țigan, aflat după gratii…care a venit cu ochiul în mână…la medic.
  • „Tatăl meu, în timp de 7 ani, a fost arestat de 42 de ori. El era președintele unei bănci populare pe vreo patru comune și biata mamă, când se apropiau alegerile îi pregătea bagajul, căci știa că vine plutonierul major Dincă – șeful postului de jandarmi din Lădești -, să-l aresteze”, cf.  Justinian [Marina], Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Amintiri, ed., studiu introd. și note de Prof. Dr. Remus Rus și Drd. Dorin-Demostene Iancu, Ed. Enciclopedică, București, 2011, p. 26.
  • După tonul grav al lui Băsescu, politician mare, cu nas fin, iubitor al democraţiei, se pare că trăim o nouă lovitură de stat şi nu ne prindem. Organizatorul ei pare a fi Ponta, în complicitate evidentă cu Antonescu şi Voiculescu. Conform unor generali patrioţi şi vigilenţi din serviciile de informaţii, ale căror nume nu le vom scrie în acest colţişor de pagină, coordonatorul tentativei de puci e Manneken Piss”.
  • Ce trăia Aldous Huxley când se droga.
  • Iar Andreea Pora, tot la RTV, s-a supărat că lumea din platou îl ascultă „ca pe un guru” pe Cristian Tudor Popescu și pe ea nu o ascultă. Avea o față „serioasă”, vorbea apăsat…și fără „euforia” de altădată. Habar nu am de ce i s-a tăiat…„entuziasmul”.
  • Marius Cruceru recunoaște faptul că prozelitismul este o tactică baptistă lipsită de coloană vertebrală…și îi mulțumim pentru asta. E un pas spre adevăr! Însă diferența dintre prozelitism și evanghelizare e următoarea: orice cult din România și din lume, în afară de Biserica Ortodoxă, face prozelitism…și singura evanghelizare reală, deopotrivă sacramentală și catehetică, o face Biserica Ortodoxă. De ce? Pentru că e singura cu mandat de la Hristos, de 2.000 de ani, adică Biserica Lui și singura care, prin evanghelizarea ei…dovedește că naște Sfinți. Pentru că e Biserica Apostolilor, a Sinoadelor Ecumenice, a celor care au rămas fideli Ortodoxiei după căderea romano-catolicismului de la Biserică…și oferă același cadru al mântuirii în mod neîntrerupt. Tocmai de aceea orice convertire la Ortodoxie și intrare în Biserică e un moment de bucurie ecumenică…și orice cădere din credință e o dramă ecumenică.
  • A se nota: Marius Mistrețu este membru al „Noii Republici”.
  • Astăzi s-au împlinit 72 de ani de la anexarea Basarabiei la URSS.
  • Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt consideraţi ocrotitori ai celor privaţi de libertate din România. […] În 1993 şi 1997, între Patriarhia Română şi Ministerul Justiţiei s-au semnat nişte protocoale privind desfăşurarea asistenţei religioase în sistemul penitenciar românesc. Potrivit acestor protocoale, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost consideraţi ocrotitori ai sistemului penitenciar din România”.
  • Florin Constantiniu despre pierderea Basarabiei. „Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei şi nordu­lui Bu­co­vinei, la 28 iunie 1940, a fost consecinţa directă a Pac­­tului Molotov-Ribbentrop şi a izolării politice şi militare din acea perioadă a Ro­mâ­niei”.

O dragoste comunistă la arhitectură [4]

Prima parte, a doua și a treia.

*

Aro de teren. Îl conduce un tânăr cu părul scurt. În timp ce „tovarășa profesoară” îl vede pe Tudor ca palid și nervos [36. 08]. Claxonează…Iar Tudor e „băiat matur, înțelept”.

Sau când matura…îi dă de înțeles celei „mai puțin mature”…că nu trebuie să lași să zboare prințul…de pe gard…

*

Profesoara găsește ridicol faptul că tinerii îndrăgostiți…au motive puerile de ceartă. Ca spre exemplu: nu îi dă voie să râdă.

*

Marșistul își continuă drumul. Le salută. Se antrenează tot timpul.

Zâmbete și palavre feminine.

Iar palavra…e referirea la lucruri care nu te interesează în mod neapărat.

*

Ionuț la capătul tunelului. Sau luminița de la capătul tunelului…

Și obiectivul subțiază atât de mult tunelul…încât crezi că e strâmt cât o țeavă de pușcă…

*

De la tunel la munte. Câte doi pe un versant. Aparatul de fotografiat…cu developare. Cămașa albă…și, din spate, apare pictorul. O sperie…

Din nou: să-i facă un portret. Ea e modelul de care are nevoie.

Nu e „pieptănată” astăzi. Adică nu e o simandicoasă din alea care apar în reviste…

Mimează pictorialul sexy…Dar ea, când muncește, nu suportă să îi stea cineva „pe cap”.

O inhibă vecinătatea cu altcineva.

*

Pictorul îi arată ce tocmai a terminat de pictat. Și Livia presupune că ar fi „talentat”…afirmație care m-a scos întotdeauna din sărite…prin ineptismul ei.

Pentru că „a fi talentat”…sau „e frumos tabloul” nu spune nimic despre tablou. Ci trebuie să îi decriptezi substanța ideatică. Dacă nu înțelegi ce s-a pictat…care ar fi sensul tabloului…nu ai înțeles nimic.

*

Îi face cadou tabloul…pentru ca să îi pozeze. Și îi dă și ceai din termosul lui…Ba îi lasă tot termosul…și i-l va înapoia când îi va poza.

Adică bărbatul o leagă fedeleș…cu intenții subversive.

*

La bordul unei mașini…momente de negru…ieșire din tunel. Oprire bruscă, cu derapaj. Și apare tânărul cu mânuși în mâini, care o claxonase anterior!

Despre Muma pădurii…într-o discuție afectuoasă [40. 23].

El e „duhul pădurilor”.

Și „duhul” se prezintă: Titus Munteanu [40. 47].

Și îi sărută mâna „încântat de cunoștință”.

*

Tânăra cam stă la zid. De Livia e vorba. Îi spune că e în documentare…în timp ce el cam intră în viața ei „pe nesimțite”.

Și ea e „arhitect în devenire”…

Pentru că în comunism „devenirea” era tot una cu „muncă din grad în grad”…ea fiind la antipodul „parvenirii”…care însemna sărirea peste toate gradele…și starea ca lindina în fruntea țării. Adică a frezei

Numai că parvenirea se practică și azi democratic de bine

*

Fata începe să-l ironizeze…când îi spune că „nu se pricepe” la chestiile arhitecturii. Dar el îi spune că se pricepe la…construit mașini. Îi dă și…o cafea…

Și el avea cafeaua tot…în termos…termosul fiind nelipsit în vacanțele comuniste.

*

Se urcă în mașina lui. Închide ușa în urma ei. Ea îi mulțumește. Galanterie…

De unde atâta încredere într-un necunoscut…în fata de la București?

Dacă un băiat e frumos…e și credibil?

Tinerele românce sunt „foarte naive”…dacă le prezinți un tânăr frumos și cu bani?

*

Tânăra are pahare. De plastic, galbene. El îi toarnă cafea în pahar. Oare de unde o fi cumpărat cafeaua? Și cu ce fel de benzină/motorină funcționează mașina?

Și fata vorbește despre Luvrul…care ne place și astăzi…deși are 500 de ani.

Nimic sexual…

Doar o turmă de oi…cu măgar cu samar în mijlocul drumului…

*

Îi propune să o ajute cu transportul…în zilele cât mai stă pe-aici.

Mașina se vede în oglinda de lângă drum [43. 05].

Soarele de peste păduri. Glasuri de păsări…peste muzica filmului. O panoramă a vârfurilor împădurite ale muntelui. Nori albi pe cer albastru. Și muzica filmului e comunistică la culme. Îmi reîntoarce comunismul…de peste două decenii…

*

Vasile benoclistul vede cuplul la orizont. Îi face cu mâna Liviei. Reintră în mașina constructorului de mașini. Acum trebuie să informeze

Dar îi face Liviei gestul fermoarului la gură…cum că el nu îi va spune nimic lui Tudor. Presupunând, așadar, că fata deja „a călcat strâmb”.

*

O fată care vorbește cu un tânăr…e semn că deja „s-a culcat” cu el?

*

Și Livia înțelege…aluziile lui Vasile…fapt pentru care le dă la o parte printr-un zâmbet ironic.

Mașina pornește…Vasile rămâne fără zâmbet…

*

Vasile, printr-un geam rotund, benoclează…

Livia se ridică în picioare…în mașină…Pentru că Aro nu are prelată

Acum îi spune că e „pilot de încercare”. Dar el, de fapt, e „inginer mecanic”.

*

Și e necăsătorit…Livia auzind particula cu nasul în vânt

Aflăm că suntem pe Transfăgărășan…Livia comutând necăsătorirea pe teren neutru

Cum arată șoseaua de la depărtare…pentru ca apoi să ne pironim atenția pe apa de munte, care curge pe pietre…

*

Auzim apa, șuvoiul apei…acesta fiind cel mai natural zgomot de până acum.

*

Realismul filmului e fracturat de naturalismul muntelui. Fractură care poetizează realitatea.

S-au oprit chiar vizavi de izvorul ce coboară din munte. Așa că zgomotul se permanentizează

*

Comuniștii nu era sensibili la zgomot…pentru că ei făceau prea mult zgomot degeaba…De aceea nici filmul…nu ne atenuează zgomotul din urechi.

Livia fotografiază.

Muzică peste zgomot…ca zăpada ce cade peste gunoaiele românești…și nu se mai văd până primăvara.

*

Desenează, își face treaba…deși e însoțită. Desenează chiar pe drevele de fier ale copertinei mașinii.

Îl fotografiază pe tânărul zâmbăreț care o plimbă cu mașina.

Ruinele unei cetăți pe vârf de munte. Panoramare de sus în jos, curgătoare.

Și îi cere să o ajute la descrierea „specificului așezărilor”.

*

Vrea să o ducă la bunicii lui.

Mașina trece un podeț de munte. Apoi încă unul…și intră în tunel…

Tunel care devine o metaforă

Pentru că din mare…devine mic…cei doi, în mașină, fiind…în lumina de la capătul tunelului…

*

Mașina iese…zbor de voie pe stradă…

Niciun alt autovehicul…

Un cocoș [47. 47] pe stradă…case…și mașina ajunge la el acasă [47. 53]!

Predică la Duminica a 4-a după Rusalii [2012]

Iubiții mei,

centurionul roman din Evanghelia de astăzi [Mat. 8, 5-13] e un sufletist.

Pune suflet pentru cei din subordinea lui, se interesează de ei…și nu îi tratează ca pe niște animale.

Sau ca pe niște…rebuturi umane.

E un om cu suflet într-o lume și într-o armată unde cel slab…era o povară…o rușine…

Trebuia să lupți…și nu să stai bolnav.

Însă centurionul nostru…îi uită momentan pe cei 99…pentru cel unu, care era paraliticos/ paralitic [v. 6, cf. GNT] și cere de la Domnul vindecarea lui.

De unde atâta intimitate între conducător și subaltern? O întrebare legitimă…

Dacă ar fi fost o relație rea între cei doi, adică homosexuală, și din această cauză centurionul ar fi venit să pledeze pentru însănătoșirea slugii sale, cu siguranță că Domnul ar fi mustrat acest lucru, cum a făcut cu fariseii.

Cu fariseii care…spuneau una…cugetau alta…și doreau să-L omoare.

Însă v. 10-12, în care Domnul laudă pistisul/ credința centurionului ne arată faptul că între centurion și pes/ slugă/ slujitor era o relație de prietenie demnă, prin care centurionul înțelegea și compătimea starea deplorabilă a slujitorului său.

Nu sta la mijloc un interes meschin…ci o dorință nobilă: vindecarea celui care suferă cumplit/ groaznic.

Și v. 8-9 ne arată conținutul credinței lăudat de Domnul: încrederea în Cel care ne vindecă. 

Încrederea în Cel care ne vrea vindecați…și darea în mâna Lui pentru ca să ne vindece.

Adică credința se încrede în Dumnezeu în toate…chiar dacă uneori nu vede niciun orizont de liniște, de schimbare a situației.

Pentru că minunea „interesată”…e aia în care vrem un bine fără schimbarea vieții noastre.

Vrem să plouă cu bani la noi pe ferestră sau să scăpăm acum, pe loc, de cine știe ce strângere cu ușa financiară sau medicală.

Dar nici prin gând nu ne dă să ne schimbăm viața.

Să ne acomodăm unui ritm de viață sfânt, curat, binecuvântat.

Însă când asculți de Dumnezeu chiar și când nu înțelegi ce va rezulta din ascultarea ta sau unde te va duce El…atunci te lași modelat, schimbat, refăcut din nou prin harul Său.

E normal ca viața în credință să fie o viață plină de numeroase surprize.

Și, pe fiecare zi, să înveți tot mai mult…să fii tot mai altfel

Dar schimbarea, schimbarea în bine…e mereu o școală a umilinței, a bucuriei, a înțelegerii de sine, a comuniunii, a regândirii fundamentale a lucrurilor.

Nu îți schimbi doar glasul, precum vulpea din fabulă…ci îți schimbi caracterul, faptele, conduita zilnică.

Devii de nerecunoscut pentru cei care credeau că te cunosc.

Dar de nerecunoscut în fapte bune…și nu în turpitudini.

…Și centurionul nostru, de azi, se dovedește mai credincios decât tot Israelul [v. 10]…

Bineînțeles, Domnul referindu-se aici la marea masă a credincioșilor lui Israel și nu la marii Sfinți ai lui Israel, dintre care Prea Curata Stăpână este sfințenia cea mai mare a întregii făpturi.

Adică teologia iudaică vs. un centurion roman fără specificații religioase.

Pentru că nu aflăm nimic despre viața, credința, numele, vârsta centurionului ci Domnul subliniază doar faptul că credința lui e autentică…în sensul că e încredere în Cel care vindecă, în Hristos.

Și centurionul a vrut numai vorba lui Hristos, numai porunca lui Hristos împotriva bolii [v. 8]…

Pentru că el credea în faptul că cuvântul Lui e mântuitor. E vindecător. Dă viață!

Și atunci când noi ne rugăm pentru cineva anume…trebuie să ne încredem în voia Lui care știe ce e mai bine pentru noi…și pentru cei pentru care ne-am rugat.

Căci credința care se roagă…e credința care acceptă voia Lui.

Să se facă voia Lui în cer și pe pământ. În întreaga creație.

Și o astfel de credință vie își schimbă atitudinile în funcție de răspunsurile Lui în rugăciunile noastre.

Așa se face că atunci când citim cărți sfinte și găsim că Dumnezeu a îngăduit un rău anume în viețile Sfinților…totodată vedem că atunci când au înțeles rolul lui…îngăduința lui Dumnezeu pentru ei…sau mustrarea Lui pentru ei…aceia au acceptat voia Lui cu ei.

Nu au rămas resentimentari…ci au înțeles smerenia din umilirea lor!

Când demonii le-au făcut rău prin oameni…au înțeles cât de scumpă e prietenia și facerea de bine.

Când au căzut într-un păcat…și-au înțeles neputința…și când au avut o vedenie…au înțeles bucuria lui Dumnezeu, frumusețea Lui care ne sfințește pe noi.

De ce să ajuțidezinteresat?

De ce e mai bine să dai un pahar de apă decât…o piatră în cap?

De ce e bine să uimești prin bine, prin iertare și prin întrajutorare…și nu prin bădărănii și mai mari, prin nesimțiri gigantice?

Pentru că numai binele împlinește…și el, binele, face pui!

Vlăstarele răului se ucid unele pe altele…pe când binele e durabil. Binele e frumos. În fața lui te uimești. Te smerești. Te simți mic. Te simți prost…pentru că nu te vezi demn de el.

Și după cum spuneam și altădată…Dumnezeu ne uimește…și ne va uimi tot mai mult…enorm de mult…prin oamenii Lui.

Tocmai de aceea mie nu îmi place să vorbesc prea mult despre antihriști, despre tot felul de nebuni memorabili…și nici să mă înspăimânt de ei…pentru că pe mine mă înspăimântă sfințenia cel mai mult.

Sfințenia, măreția, copleșitoarea bogăție a harului dumnezeiesc e cea mai mare și mai frumoasă înspăimântare.

Protestanții au teoretizat cutremurarea lipsită de bucurie în fața lui Dumnezeu…pentru că așa arată lumea lor, lumea fără har: o cutremurare abisală, în care Dumnezeu e „prea sus”…pentru ca să ne îmbrățișeze.

Însă teologia și mistica ortodoxă vorbesc despre Dumnezeul care coboară la noi plin de frumusețe dumnezeiască, de slavă copleșitoare, pentru ca să ne îmbrățișeze întru slava Lui cea plină de frumusețe.

Da, cutremurarea e plină de frumusețe!

Dacă sfințenia e numai frică și nevedere a Lui…atunci Dumnezeu e o înspăimântare care nu ne atrage.

Și dacă nu ne atrage, atunci nici nu ne convinge.

E neinteresantă

Însă Dumnezeul nostru, al tuturor, e o Frumusețe înspăimântătoare care ne atrage tocmai pentru că e dulceața și frumusețea vieții noastre și a întregii creații!

El nu ne mângâie pe cap…spunându-ne că suntem frumoși „prin naștere”.

Nu ne spune să stăm la soare…și să așteptăm să ne cadă…vreo piersică în gură…

Ci El ne arată că frumusețea e împărtășire de slava Lui…și că asceza e dat cu mătura în casa ființei noastre…e deschidere a geamurilor…e împrăștiere de miresme.

Vrei să dormi în cocină, în cocina propriei tale indiferențe? Atunci, vorba cântecului: dormi…și dormi…și nu te mai trezești

Vrei însă ca lumina lui Dumnezeu să țâșnească din tine și să fie podoaba ființei tale? Atunci te vei umple de har…în credință…și vei vedea ce îmbrăcăminte interioară rezultă din implicarea deplină în relația cu Dumnezeu.

Pentru că beneficiile credinței…sunt imense în comparație cu ale necredinței.

Credința așteaptă mereu noutatea, viața, frumusețea, neprevăzutul, indescriptibilul, uimitorul…

Necredința își pierde energia cu mârâieli de duzină. Cu contestări. Cu „altfel e bine”.

Dacă necredința e plină de utopie…credința e plină de viață, de regăsire de sine, de comuniune.

Necredinciosul își dă cu barda în cap…își închide ușile ca să nu respire aerul harului…nu se uită la rănile păcatelor sale. Nu vrea să și le oblojească. Să și le panseze.

Credinciosul vrea să își aline și rănile lui…și pe ale altora.

Necredinciosul își  calcă în picioare sentimentele, conștiința, nădejdea, dreptul lui la bucurie. La bucurie aici…și veșnică.

Credinciosul își pune nădejdea în Cel mai presus de toate…pentru că El, Singurul, știe să tocmească totul foarte bine.

Așa se face că centurionul/ sutașul…a dat o mână de ajutor, a avut suflet, conștiință…și a primit vindecarea slujitorului său.

Dar a primit și vindecarea sa: vindecare sufletească.

Pentru că oricine se roagă pentru altul…se miluiește și pe sine.

Primește și el vindecare, alinare, ușurare de păcate…ca și cel pentru care se roagă.

De aceea rugăciunea e marea vindecare a tuturor…pentru că ea ușurează pe mulți în același timp…și ne unește pe toți.

Așadar…să știm ce cerem!

Să nu venim în fața lui Dumnezeu cu mucii la nas…cerând tot felul de lucruri idioate…ci să cerem, mai întâi de toate, să ne vindece pe noi și întreaga lume!

Să ne vindece de neiubire, de răutate, de neștiință, de insensibilitate, de îndrăzneală păcătoasă.

Să ne vindece de frică și de lașitate.

Să ne vindece de necredința bădărană, de aceea care, în mod drăcește, neagă toată Tradiția, toată așezarea sfântă a Bisericii și care revendică „noi maniere” de a vedea lucrurile. Amin!

Injustiția noastră se răzbună metodic

  • Și când ai timp să ticluiești rele…nu ai timp să mai rămâi și în istorie ca om de bine.
  • Sergiu Celibidache este omagiat astăzi cu un icon de către Google. Pentru că s-a născut la 28 iunie 1912. La 100 de ani de la naștere…
  • Demagogul Cruceru vorbește despre votul său politic pentru Traian Băsescu…când prima escală, în 2009, a lui Crin Antonescu, în campania electorală pentru prezidențiale, a fost la facultatea baptistă din Oradea…unde e decan Cruceru. Dacă se aștepta să câștige Băsescu, de ce l-a invitat pe Crin Antonescu, apoi și pe Mircea Geoană pe la Oradea? De ce „non-politicianiștii” baptiști…au o abnegație „aparte” pentru președinți și chiar un servilism grețos?
  • Document de la 1600 al Fericitului Mihai Viteazul.
  • Premierul Victor Ponta a plecat joi dimineata [28 iunie 2012] spre Bruxelles, desi Curtea Constitutionala a decis miercuri ca reprezentarea Romaniei la Consiliul European se va face la nivel de presedinte”.
  • Unii sunt repetitivi din cale-afară:
  • No comment
  • Există gesturi…care demonstrează că nu gândești dinamic. Adică: deloc.
  • Autoportretul a fost realizat la început anilor 1500, când Leonardo da Vinci avea aproximativ 60 de ani. Experţii în artă susţin că orice expunere a desenului trebuie să fie de scurtă durată şi cu un număr limitat de vizitatori, pentru că, la fel ca un om bolnav, desenul lui Leonardo va avea nevoie de ceea ce experţii numesc „o lungă perioadă de odihnă””.
  • H. R. Patapievici nu vrea să admită că „a fost folosit”…sau că „i-a plăcut să fie un pion”…și că e timpul să își dea demisia. Poate că îi mai trebuie câteva zile de reflecție…pentru deznodământul inevitabil.
  • Joi, 28 iunie 2012, se împlinesc 100 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai importanţi dirijori ai lumii: românul Sergiu Celibidache. Cu această ocazie, între orele 10.00 şi 19.00, Radio România Muzical a programat nouă ore cu şi despre Sergiu Celibidache, timp în care vor putea fi ascultate înregistrările realizate de celebrul dirijor la pupitrul importantelor orchestre cu care a colaborat, dar şi fragmente din interviurile cu Sergiu Celibidache şi declaraţii ale celor care l-au cunoscut şi au colaborat cu maestrul”.
  • Continuă, e trează „vigilența civică și mobilizarea internă” împotriva ultimelor vestigii ale regimului Băsescu. Poporul român lucrează la acest proiect…
  • George Mircea Morgoci, de 52 de ani, a fost condamnat la trei ani de închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe o perioadă de cinci ani [pentru că a abuzat sexual 8 minori]. Bărbatul a fost trimis în judecată în februarie 2011 pentru „act sexual cu un minor”. Codul penal prevede pentru această faptă pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi”.
  • Loredana Groza a devenit ambasadorul LGBT pentru România. Sâmbătă, când devianța sexuală va fi pe străzile Bucureștiului, și ea va fi prezentă.

Predică la Sfinții Apostoli Petru și Pavel (2012)

Iubiții mei,

Sfinții Apostoli Petru și Pavel, în troparul lor, sunt prezentați ca cei mai de seamă dintre Apostolii Domnului și ca învățători ai lumii.

Tocmai de aceea atunci când sunt iconizați împreună se indică faptul că ei sunt oameni ai propovăduirii.

Că predica lor (subliniată prin pergamentul din mâna Sfântului Petru și prin cartea din mâna Sfântului Pavel) a extins Biserica…esențializată în clădirea din spatele lor.

Propovăduirea adevărului și slujirea Tainelor extinde Biserica.

Nu doar predica…și nu doar slujbele

Pentru că predica se face în timpul slujbelor…Pentru că atât slujbele cât și cuvintele predicării sunt o lecție divino-umană de înțelepțire și transfigurare a noastră.

Numai că Biserica lui Hristos e Biserica Apostolilor. E Biserica pe care au extins-o, în harul Treimii, Apostolii Domnului și urmașii lor până astăzi.

Iar dacă schimbăm această Biserică cu o alta, cu un surogat de Biserică, nu îi mai avem drept Părinți pe Apostolii Domnului…pentru că ieșim din șuvoiul de viață dumnezeiască care ne leagă, prin Apostoli, de Prea Sfânta Treime.

Însă icoana de deasupra ne arată că Biserica are un conținut de viață și de învățătură datorită Apostolilor Domnului.

Datele Tradiției și ale Scripturii noutestamentare sunt averea de conștiință a Apostolilor pentru Biserică. Sunt modul intim, foarte personal, în care Prea Sfânta Treime S-a imprimat în ei prin slava Sa.

Iar dacă noi nu suntem intimi cu Apostolii Domnului înseamnă că nu am învățat nimic de la Domnul lor, Care i-a iubit, i-a învățat, i-a sfințit, i-a umplut de har și de adevăr și de frumusețe duhovnicească.

Pentru că propovăduirea credinței e spunere a sufletului odată cu adevărul din suflet.

Vorbim despre modul în care noi am fost luminați, curățiți, înduhovniciți…ca să înțelegem datele credinței. Iar datele credinței sunt cele care ne leagă de Dumnezeul nostru treimic, prin harul Său, pentru că ele sunt clipele de adevăr, de sinceritate, de încredere dintre noi și El.

Însă adevărul Lui e o chemare sfântă, foarte lăuntrică, spre gustarea din Tainele Lui.

Pentru că Tainele și slujbele Bisericii sunt viața noastră duhovnicească, plină de adevărurile Lui, prin care noi suntem înfiați și învredniciți de strigarea bună, fiască, către Părintele nostru ceresc.

Căci, la rândul ei, Biserica nu e o instituție sau o casă închisă, secretă, în care noi „ne perfecționăm” pentru misiuni telurice…ci e ușa spre Împărăția lui Dumnezeu, spre comuniunea cu Dumnezeul întregii creații, Care Își va extinde slava Sa, la transfigurarea cosmosului, în toată creația Sa, pentru ca El să fie lumina îndumnezeitoare a întregii lumi.

Acesta e motivul pentru care Biserica nu se învechește niciodată și nu e un spațiu al singurătății.

Pentru că suntem mereu alții în relație cu Dumnezeu…și Dumnezeu nu ne lasă la fel ci ne schimbă continuu.

Dar pentru ca să nu rămâi în urmă trebuie să fii omul comuniunii.

Și comuniunea e formată din sobrietatea credinței, din simplitatea și austeritatea vieții dar și din grija pentru a fi proprii dialogului cu ceilalți.

Pentru că Sfinții Apostoli, în icoana de deasupra, stau cu fața unul la altul, stau față în față, ca semn că sunt deschiși spre comuniune…dar sunt adânciți în ei înșiși, în rugăciune, în cugetare teologică…

Din ce motiv?

Pentru că comuniunea are conținut teologic.

Suntem în Biserică nu pentru motive oculte, nu pentru a câștiga la loto, nu pentru a ne îmbogăți, nu pentru ca să moară mama noastră să îi luăm averea…ci pentru a ne umple cu toții de aceleași adevăruri ale Ortodoxiei, de Tainele ei, de viața ei, de curăția ei sfântă.

Pentru a ne sfinți viața suntem în Biserică!…

Și de aceea a fi împreună în Biserică e teologie îndumnezeitoare…căci ne leagă lucruri dumnezeiești.

Ne leagă experiențele ascetico-mistice, adevărurile credinței, grija pentru mântuirea întregii lumi, rugăciunea pentru toți, perspectiva eshatologică luminoasă…aceea că Împărăția lui Dumnezeu va cuprinde toate…și va veseli întreaga creație

Sfântul Petru a fost răstignit pe cruce…cu capul în jos…la cererea lui…pentru că a considerat că nu poate fi răstignit așa precum fuseserăstignit Domnul.

Asta la 29 iunie 67 d. Hr., pe locul colinei Vaticanului, închinată până azi, în romano-catolicism, Sfântului Apostol Petru.

În aceeași zi și în același an, tot din porunca împăratului anti-creștin Nero, Sfântului Apostol Pavel i s-a tăiat capul cu sabia, pe calea Ostia, la Roma, unde mai apoi s-a construit  Basilica di San Paolo fuori le Mura/ Biserica Sfântul Pavel din afară de Ziduri.

Însă au fost omorâți nu pentru că ar fi fost „elemente sociale periculoase” ci pentru că depăgânizau lumea lor, o încreștinau, o sfințeau prin propovăduirea lor.

Și de aceea sunt „învățători ai lumii”: pentru că sunt învățători ai sfințeniei.

Iar sfințenia se învață și se trăiește în Biserică, în Biserica Ortodoxă, în Biserica lui Dumnezeu cea vie, una, sfântă și fundată pe temelii apostolice și patristice de peste 2000 de ani.

Dar se trăiește ca…îmbrățișare a întregii Tradiții a Bisericii și ca responsabilitate pentru întreaga lume.

Și icoana aceasta, a celor doi Apostoli prăznuiți astăzi, în care ei sunt îmbrățișați, în care se întâmpină cu dragoste, cu bucurie, cu responsabilitate reciprocă e icoana comuniunii Bisericii.

Pentru că sfințenia nu îl exclude pe celălalt…oricare ar fi el…și cu atât mai mult…o altă sfințenie.

Doi oameni Sfinți care nu se respectă și nu se iubesc reciproc e un nonsens.

Pentru că Sfinții se văd și se înțeleg reciproc încă de aici, de pe pământ…

Căci ei sunt avizi de a-i cunoaște pe prietenii lui Dumnezeu și pentru a le ucenici lor. A învăța de la ei…

Pentru că harul lui Dumnezeu locuiește în oameni diferiți, care se sfințesc în mod diferit…și putem învăța de la fiecare în parte modul lor personal de a vedea lucrurile.

Acesta ne îmbogățește: modul personal al fiecăruia de a vedea lucrurile și de a se raporta la viața cu Dumnezeu și la oameni.

Însă Sfinții, înțeleși fiecare în parte, ne unesc…și nu ne despart!

Numai dacă îi citim „rău” Sfinții „se bat cap în cap” în afirmațiile lor…Sau „au metehne” de care noi ne împiedicăm

Pentru că Sfinții ne ajută să îi înțelegem…dacă îi citim cu iubire sfântă, cu evlavie curată.

Și ei ne conduc nu numai la înțelegerea cuvintelor lor, a minunilor lor, a prezenței lor duhovnicești…ci ei ne sunt prieteni simțiți mereu, pentru că ne devin familiari…mai familiari decât familia noastră.

Iar când noi îi iubim…și ei ne îmbrățișează!

Rugăciunea față de ei e rugăciune simplă și tare ca față de prieteni…pentru că toți suntem legați de aceeași dragoste extatică, care ne scoate din noi înșine, în contemplarea slavei Treimii.

Și astfel privind lucrurile înțelegem ce înseamnă viața Bisericii: împreuna locuire cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui.

De ce viața aceasta e atât de vie și non-plictisitoare.

De ce rugăciunea e izvor de apă vie, răcoritoare…și de ce citirea Scripturii și a Părinților e iluminare, e umplere de lumină înțelegătoare.

Pentru că Biserica Ortodoxă e fundamentată pe slava lui Dumnezeu existentă în oameni…și nu pe basme!

Noi nu ne încredem în fantasme, în povești băbești…ci în adevăruri verificate, pline de sfințenie…și care ne sfințesc în mod vizibil.

De aceea, după postul acesta al verii (primul post, pentru că urmează al Prea Curatei Stăpâne în luna august) înțelegem că postul este incandescență interioară, că e lumină…dar și trudă.

Și că Biserica se ține vie prin lumină și trudă, prin trudă și luminare duhovnicească.

Și că nicio cădere în păcat nu trebuie să ne arunce în disperare…ci din ea trebuie să ieșim ca Sfântul Petru din valurile mării…și tot ca el din lepădarea de Domnul.

Dacă ne încredem în mintea noastră și în râvna noastră pentru idei și credințe religioase…trebuie să luăm pildă de la Sfântul Pavel…care s-a lăsat convins de Domnul, în mod extatic, asupra faptului că râvna trebuie să fie plină de adevăr…și nu de răzbunare.

Adică ne-a confirmat Dumnezeu că credința noastră e…dreapta credință?

Cum și când?

Știe El că suntem „credincioși” și ne-o și arată?

Pentru că credința e dialog…și nu monolog cu Dumnezeu.

Credința vie are răspunsuri de la Domnul…și El ne îndreaptă pe căile Lui.

Iar dacă simțim că harul Său ne inundă, și dacă simțim slava Lui…și vedem fața Sa cea nevăzută…atunci Domnul nostru e Domnul slavei, e Domnul tuturor.

Și atunci noi suntem vii, și ne vedem unii pe alții cu responsabilitate, cu îmbrățișare…și nu cu aversiune prostească.

Așadar, iubiții mei frați și surori întru Domnul, azi e o zi între prieteni!

Între prietenii pe care îi citim în Scriptură și îi vedem în icoane și le cântăm laude.

Și să îmbinăm în inima noastră căruntețea înțeleaptă, maturitatea frumoasă a Sfântului Petru cu dorul mistuitor, prea dumnezeiesc al Sfântului Pavel de a-i lumina pe oameni!

Pentru că oamenii aceștia au făcut sute de mii de kilometri în lungul și în latul lumii, cu mijloacele rudimentare ale vremii lor, pentru a înfrumuseța lumea.

La o primă vedere: „niște utopici”.

Însă averea lor lăsată lumii e incalificabilă…pentru că păgânismul a fost detronat odată pentru totdeauna, oricâte capete de hidră mai naște, prin propovăduirea sfințeniei întrupate, a omului creștin care înspăimântă lumea prin curăția, sfințenia și eroismul credinței sale.

Dacă unii rămân în istorie ca „dezastre mondiale”…ei au rămas ca învățători ai lumii spre Împărăția lui Dumnezeu.

Și de aceea noi avem învățători, avem fundamente, avem pietre de temelie durabile…și nu ne trebuie „inventatori de biserici”, „uzurpatori ai Tradiției și ai succesiunii apostolice” sau „liberaliști ai credinței”, care să dea totul peste cap.

Ne întoarcem la ei, la Apostolii și Părinții Bisericii, și învățăm măreția simplă a sfințeniei, frățietatea, iubirea, compătimirea, martiriul, demnitatea vieții creștine.

Nu fraze, nu lăudăroșenie goală…ci realitate care se actualizează continuu în tot cel care crede.

Și fie dar ca și noi, după puterea noastră, să fim pietre ale credinței, pe care să se sprijine încrederea în bine, în frumos, în demnitate și curaj a societății actuale. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy