Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Praedicationes
vol. 2
***
Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195, 195-198.
***
Și, slavă lui Dumnezeu!, la noi încă nu a început această maladie socială…de a nu mai vrea să ne întâlnim, să bem un pahar de bere împreună…sau să mâncăm două fursecuri și să discutăm despre anumite lucruri…
Iar acestea sunt lucruri care par banale, înțelese de la sine…dar pe care nu toți…le mai înțeleg.
Ele se constituie în starea noastră de sănătate interioară. De sănătate duhovnicească. De sănătate a relațiilor dintre noi.
Și prin ele arătăm că avem bunăvoire unii față de alții.
Dar, fără ele, fără întâlnirile reale…nu mai știm ce e discuția omenoasă. Motiv pentru care, considerăm, în mod fals, că a fi oameni înseamnă numai a profita unul de altul. Ceea ce e cea mai caraghioasă situație…din punctul nostru de vedere.
Versetul al 31-lea cuprinde mustrarea Domnului față de Sfântul Petru. Pentru că aici se vorbește despre cauza/ motivul pentru care el a început să se scufunde…
Efteos de/ și îndată…aceeași formulă cu care a început și versetul al 27-lea…o Iisus ectinas tin hira. Iisus ectinas, de la ectino, a întins…tin hira…mâna. Mâna Lui…
Și de la acest verb ectino credem noi că îl avem pe ectenie. Pentru că ne rugăm prin întinderea mâinilor și a sufletului către Dumnezeu. Suntem o chemare a milei Lui… o întindere spre El.
Domnul a întins mâna spre Sfântul Petru…și epelaveto aftu/ l-a prins pe el…che leghi afto/ și i-a spus lui: Oligopiste!
Oligopiste de la oligos + pistos, adică puțin-credinciosule.
Și continuă Domnul: Puțin credinciosule, is ti edistasas;/ întru ce te-ai îndoit? De ce te-ai îndoit?
Pentru că verbul distazo înseamnă a se îndoi…și el e format din dis/ doi și stasis/ stări…Stări interioare în acest caz.
Adică îndoiala este o ciorovăială internă între două stări, două probleme, două acțiuni. Între două gânduri.
Pe de o parte, tindem spre bine…pe de altă parte…suntem tentați de rău.
Sau vrem două lucruri potrivnice în același timp.
Și acest lucru e foarte important de subliniat pe baza textului grecesc. Pentru că puțina credință…sau râvna noastră pentru credință începe să se împuțineze atunci când noi ne facem probleme false. Când avem gânduri împărțite, îndoite, neclare, nelămurite…
Căci dacă ne punem problema: „Vai, vreau să scriu pe blog…pentru că cred că am lucruri de spus!”…și, în același timp, ne gândim: „Dar dacă sunt înțeles prost? Cum voi fi interpretat după?”…și prin asta nu mai vrem să acționăm…atunci gândurile îndoite…ne opresc pe loc…ne fac neproductivi.
La fel la predică. Dacă ne gândim că o să greșim, că o să facem vreun dezacord gramatical, că nu o să mai știm ce să spunem…ne tulburăm singuri…ne autocomplexăm…și gândurile îndoite…ne scot din slujba de predicare.
Iar distasisul/ împărțirea în gânduri e ispita, cel mai adesea, a celor care țin la imaginea lor. La bunul lor renume…La faptul de a da bine în poză…
Fiindcă, mai înainte de toate, ei nu se gândesc să slujească, să predice, să vorbească cu oamenii, să-i lumineze, să-i dezvețe de gânduri și fapte proaste…ci pe ei îi interesează ca predica lor să sune bine în sine…și nu să folosească cuiva.
Dar cine vrea să îi ajute pe oameni…nu se gândește în primul rând la oboseala lui, la ce-o să greșească sau la cum va fi interpretat…ci la ce trebuie să spună. Să le spună. La acuratețea adevărurilor expuse.
Și oamenii ne înțeleg oboseala, ne-o apreciază și ne-o iubesc…și micile greșeli de exprimare ni le scuză…sau nici nu le iau în seamă…dacă ne văd că suntem minți care vorbim la epuizări imense…Dacă ne văd că suntem niște minți iubitoare de adevăr…și de învățare a altora.
Pentru că și ei știu ce înseamnă să fii beat de oboseală…dacă muncești toată ziua cu mintea și cu brațele. Dar, în același timp, știu că nu sunt prea mulți cei care se epuizează să îi învețe adevărul, dreptatea, cumințenia și sfințenia lui Dumnezeu.
Iar puțina râvnă…e din nepunerea cu totul a nădejdii în ajutorul lui Dumnezeu.
Și, personal, văd continuu binele nădejdii în Dumnezeu. Binele curmării gândurilor antagonice…vizavi de ce-o să fac peste câteva ore sau clipe…
Pentru că, cu 15 ore sau cu 3 ore înainte mă simțeam impropriu pentru scris sau pentru slujbă…și iată că scriu, predic, muncesc cine știe ce!
Iar dacă în mijlocul Sfintei Liturghii sau a vreunei slujbe nu mai putem…simțim că suntem epuizați…a ne face griji e o epuizare și mai mare.
De aceea trebuie să luptăm împotriva grijilor, a demoralizării, a tristeții, a epuizării…prin dorința de a termina bucuros slujba.
Însă mă întorc la oligos/ puțin…pentru a sublinia faptul că de aici vine oligofren/ om cu puțină minte…sau oligarh/ omul foarte bogat, care, împreună cu puțini alții ca el, deține puterea financiară într-o țară.
Așadar, trebuie să stăm fără griji în fața lui Dumnezeu! Pentru că El ne luminează ce să facem, ce să spunem…atunci când noi suntem descumpăniți…părut dezarmați.
Și am văzut că atunci când mă duc la cumpărături sau când mă întâlnesc cu cineva…și cred că va fi un fiasco întâlnirea noastră, din diverse motive, cel mai adesea care nu țin de mine…înțeleg, de fiecare dată, lucruri care mă mângâie…și mă recanalizează spre altceva.
Și Dumnezeu ne uimește mereu cu mărirea cadrului de observare a lucrurilor! Pentru că noi ne gândim la un cadru strâmt…numai la ce trebuie să cumpărăm…la ce trebuie să spunem și să facem…dar, în realitate, se pot întâmpla multe lucruri colaterale…la care nu ne-am gândit niciodată…și care ne schimbă percepția asupra ieșirii în oraș, a întâlnirii…și chiar a vieții noastre.
Și El ne uimește cu harul Său, cu puterea Sa…Care ne întărește mereu…
Și de aceea modul în care ne depășim limitele, lucrurile pe care credeam că nu le putem trece…cărora credeam că nu le putem face față…ne uimesc.
Iar El ne dă să înțelegem, mereu și mereu, că nimic nu este imposibil! Și că ceea ce părea imposibil la Dumnezeu devine posibil, pentru că suntem slujitorii, cu toată nevrednicia noastră, ai lui Dumnezeu.
Și de aceea, în Sfânta Liturghie, Sfântul Ioan Gură de Aur amintește: pe noi, Doamne, care suntem îmbrăcați cu harul Preoției…ajută-ne, ca aceste Cinstite Daruri să fie bine primite în fața Ta…și să nu Te uiți la păcatele noastre! Ca nu cumva să nu se pogoare harul dumnezeiesc peste noi, peste poporul care stă aici, înaintea Ta…și peste Cinstitele Daruri pe care le-am pus înaintea/ în fața Ta! Pentru ca să ne împărtășim cu toții din sfințenia Ta…
Și astfel înțelegem că puterea lui Dumnezeu se manifestă în slăbiciunea noastră. Când noi suntem slabi…Dar atunci când Îl lăsăm pe Dumnezeu să ajute slăbiciunea, neputința noastră…Când Îl lăsăm pe El să ne ajute să trecem peste tot felul de probleme, mai mari sau mai mici…
Așadar acest puțin-credincios…oligos/ puțin…exprimă nu lipsa de credință a Sfântului Petru ci amestecarea credinței cu gânduri de îndoială, cu griji, cu tulburare interioară…
În versetul al 32-lea observăm că marea ascultă de Ziditorul ei. Che anavanton afton is to plion/ și urcând ei întru corabie…Domnul cu Sfântul Petru…ecopasen…de la copazo…a încetat o anemos/ vântul.
Vântul se potolește!
Pentru că atunci când intrăm cu toții în Biserica lui Dumnezeu vântul ispitelor și al necazurilor…încetează! Pentru că El ne întărește în Biserica Sa ca să Îi slujim Lui cu pace, cu bucurie, cu frumusețe duhovnicească.
Iar dacă stăm în Biserica lui Dumnezeu suntem sub protecția/ sub apărarea Domnului. Sub directa Sa călăuzire…și nu suntem mergători pe căi lăturalnice. Pe căi greșite…
Deci vântul, acest anemos, de unde spuneam că vine anemic, se potolește…
Și acum, din versetul al 33-lea, penultimul verset al Evangheliei de azi, aflăm admirația, revărsarea de inimă a Sfinților Apostoli în fața Domnului.
Pentru că i de en to plio prosechinisan Afto legontes/ și în corabie ei I s-au închinat Lui, zicându-I…
Și prosechinisan vine de la proschineo, care înseamnă a se închina, a sluji…
Și ce I-au spus?
Alitos Teu Iios i.
Alitos, adjectiv adverbial…care înseamnă cu adevărat. Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu.
Și aceasta pentru că L-au văzut mergând pe mare, depășind legile mării…și apoi L-au văzut cum a oprit vântul/ furtuna…odată cu intrarea Lui în corabie.
Și versetul al 34-lea, ultimul, e versetul care ne spune despre ce mare e vorba: Che diaperasantes ilton epi tin ghin is Ghennisaret/ Și au trecut ajungând pe pământ întru Ghennizaret. De unde aflăm că marea era…Marea Ghenizaret sau Marea Tiberiadei[1].
Și astfel, pe această mare…s-au petrecut trei minuni în această Evanghelie: Domnul merge pe ape, Domnul îl scapă de la moarte pe Petru și îl ridică din îndoială totodată, și Domnul oprește vântul.
Acestea fiind spuse, din comentariul nostru mic/ succint, exegetic, la Evanghelia zilei încercăm să tragem concluziile cele mai importante.
Și prima dintre concluzii e că rugăciunea trebuie să fie o constantă a vieții noastre. Și că în rugăciunea noastră trebuie să fim plini de dragoste și de încredințare în voia lui Dumnezeu, pentru că El știe ce este cel mai bine pentru noi.
În al doilea rând, aflăm că Biserica este corabia în care noi plutim către veșnicie în siguranță. Și că, dacă căutăm să găsim răspunsuri pentru mântuirea noastră în afara Bisericii nu facem decât să ne afundăm în neștiință, în prostie, și în împătimirea pe care o aduce necredința sau credința rea.
În al treilea rând, că civilizația, știința, cultura sunt bune, sunt foarte bune pentru noi…dar numai împreunate cu dreapta credință și cu dreapta viețuire duhovnicească.
Pentru că nu e de ajuns numai să fii un om școlit…un om civilizat…și un om manierat.
Căci există foarte mulți oameni manierați…dar care sunt în stare să îi vândă și pe mă-sa și pe ta-so pentru câțiva euro sau dolari…
Și sunt manierați când trebuie să epateze…dar nu și când trebuie să gândească și să trăiască frumos, drept.
De aceea înțelegem, că adevărata viețuire, hulită de aproape toți, viețuirea duhovnicească, viața trăită în curăție și în sfințenie, deși este neînțeleasă, ocărâtă și minimalizată de către oamenii păcătoși, este, de fapt, adevărata viețuire cu Dumnezeu.
E viețuirea care umple de împlinire duhovnicească, de frumusețe…căci e cea care știe să realizeze relații durabile, stabile cu oamenii.
De ce vin oamenii la Duhovnicii și Părinții experimentați, iscusiți? De ce li se confesează din adâncul inimii lor? Căci nu își spun numai păcatele…ci și dincolo de ele…ce sunt ei cu adevărat…
Se duc pentru ca să aibă un orizont mai mare în viața lor. Să învețe ceva profund despre adevărata și reala viață cu Dumnezeu. Pentru ca să aibă gustul pentru teologie și nevoință precum ei.
Căci adevărata, substanțiala, esențială teologie se dobândește curățindu-te de păcate. Văzând mărturiile teologice din ce în ce mai curat de rele…
Cercetând mereu Scriptura, Părinții, cultul ortodox…și mentalitatea bisericească, cea genuină…
Și așa se capătă adevăratul etalon de viață bisericească.
Căci atunci când îi căutăm pe oamenii lui Dumnezeu nu îi căutăm numai pentru o spovedanie, o simplă spovedanie…adică pentru o înșiruire de păcate…ci pentru o descoperire de sine.
În fața unui om duhovnicesc te descoperi, te adâncești, îți vezi minusurile dar și potențele, plusurile, de ce ești în stare.
Înțelegi cine ești și ce trebuie să faci…
Și acest lucru îl observau și Sfinții Apostoli în fața Domnului! Pentru că Domnul îi atenționa vizavi de păcatele lor dar El era și reazemul lor în ceea ce privește viața de sfințenie, viața cu Dumnezeu.
Vă mulțumim frumos că ați fost și astăzi cu noi…și ați ascultat umila noastră predică!
Vă dorim dumneavoastră, tuturor cititorilor, ascultătorilor noștri…audianților noștri de zi cu zi…multă sănătate și spor în viața dumneavoastră!
Și vă îndemnăm să nu pierdeți timpul cu lucruri care nu vă zidesc ci încercați să vă adunați comori în inimile dumneavoastră și nu veți regreta niciodată pentru că v-ați cheltuit timpul în cel mai bun mod cu putință.
Pentru că de sunteți iubitori de Dumnezeu și de oameni sunteți bogați cu adevărat!
Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă întărească întotdeauna, El, Dumnezeul nostru, Cel închinat în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
