Prima, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a și a 12-a parte.
Am vorbit altădată de o cu totul neașteptată similaritate de viziune, pe tema cosmogenezei, între Budai-Deleanu și Eminescu – și atrăgeam atenția asupra influenței din partea Psaltirii versificate și, în speță, a perspectivei tradiționale.
Apropierile de Eminescu, din sfera…cosmică, nu se opresc însă aici. Putem aduce și un alt exemplu, cel al zborului cosmic al lui Parpangel:
Așa trecurăm prin pământ ș-ape
Păn’ ajunsăm la văzduhul rar,
Ne-înălțarăm apoi păn’ aproape
Colo, de-unde zodiile răsar,
Trecând pintre nește locuri puste,
Noao vămi și noao punți înguste.
(Cântul IX)
Locul de-unde zodiile răsar se poate traduce prin răsărirea stelelor eminesciană, care este menită să rememoreze geneza lor și a cosmosului: răsare lumea, lună soare şi stihii /…/ colonii de lumi /…/ în roiuri luminoase izvorând din infinit (Scrisoarea I); Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una / Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna (Scrisoarea III); răsărirea stelei în tăcere (Sunt ani la mijloc…); Stelele-n cer mișcă-auritele zodii (Ecò).
Coincidența de viziune este totuși tulburătoare…
Cu atât mai mult, cu cât călătoria lui Parpangel până acolo unde zodiile răsar (adică acolo unde se află Izvorul/ Sursa vieții și a lumii) ne rememorează zborul Luceafărului până acolo unde Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi, / Cum izvorau lumine [lumine = luminători, stele, aștrii].
Deși ascensiunea Luceafărului depășește acest punct…și poate că această secvență ar merita un comentariu mult mai amănunțit.
Cu toate că zborul cosmic, în sine, nu-și are sursa în tradiția literară românească sau răsăriteană, viziunile poetice ale celor doi se puteau însă inspira dintr-un alt fel de zboruri cosmice, ale minții și ale contemplației, temă care își are locul în literatura pe care o numim generic bizantină.