Predică despre post și transpirație [31 iulie 2012]
Iubiții mei,
după ploaia atât de dorită și de…rugată de astă seară…acum, înainte de a intra în Postul Adormirii Maicii Domnului, a vorbi despre post însemnă…a transpira.
Pentru că postul e o transpirație dureroasă, e o concentrare teologică, e o renunțare la pofte și la gânduri „înalte” despre noi înșine, e slujire liturgică, e comuniune, e înfrumusețare.
Înfrumusețarea trece prin transpirație…și nu prin relaxare!
Pentru că de aceea avem parte de post în calendarul Bisericii și nu…de ducere la mare în luna august.
Calendarul Bisericii e nedemocratic.
E draconic, adică aspru.
Nemilos cu trântorii…
Nu are nicio zi pentru…relaxare…pentru că pe fiecare zi e slujbă. Sunt Sfinți de lăudat. Rugăciuni de făcut, metanii, cărți de citit, răspunsuri de dat, lucruri de clarificat.
Fiecare zi a Bisericii e cu post și rugăciune.
Cu renunțarea la tine.
Cu renunțarea la perspective înguste, șocante…unilaterale.
Pentru că trebuie să răspunzi unor oameni reali, cu situații reale…și despre care nu ai citit în nicio carte.
E post, post mult în Biserică.
Post serios.
Trebuie să te abții de la întrebări stupide.
Trebuie să te pocăiești pentru lucrurile decoltate pe care le spui și le faci.
Trebuie să te revezi la gânduri, kilograme, stări de spirit, zâmbete…
Trebuie să știi până unde să zâmbești și până unde să transpiri.
Pentru că oamenii îți citesc cartea…dar nu îți simt transpirația…
Nici lupta ta cu timpul.
Nici cât și ce-ai mâncat, nici cât și cum ai dormit, nici cât și cum ești.
Dar transpiri enorm la o carte…
O transpirație care te înduhovnicește, care te bucură, care te umanizează.
Da, oamenii frumoși sunt cei care nu te fac să simți…că trebuie să îi strângi de gât.
Sunt oamenii care te fac să te bucuri de faptul că ești om. Sunt oamenii care te fac să fii demn…că tembel te pot „ajuta” să ajungi foarte mulți…
Și e binecuvântat cine întâlnește oameni frumoși în viața lui, oameni ai lui Dumnezeu, care îl fac să se simtă om, adică să se simtă…bine!
Pentru mine postul înseamnă să mă simt bine.
Nu să mă usuc…ci să mă fac clar la minte, ușor la trup, bucuros la inimă.
Pentru că postul te îngrașă duhovnicește. Te umple de gânduri și sentimente sfinte. De dorința de a face lucruri bune, demne, clare, pline de dragoste.
Adică viața duhovnicească/eclesială e cea care regularizează pe om, care îl liniștește…după cum e regularizată/calmată Dunărea în drumul ei spre mare.
Când faci excese…vine postul…
Când faci păcate…urmează spovedirea lor.
Când faci un bine…vine bucuria binelui. Imediat vine! Pentru că Dumnezeu te umple de bucurie.
Așa că postul te transpiră, te pune în genunchi, te întreabă de patimile din suflet, te verifică la caracter, te întreabă de prietenie, de pace, de cumpătare, te luminează la minte, te diversifică în așteptări, nu te lasă să fii blegoman, adormit…gură cască…
Și ce nu e cu transpirație e fără arderi puternice.
Și unde nu sunt arderi puternice…e multă lentoare de Iad.
Adică: lasă-mă să te las, Marinelo…
Așadar acesta e motivul pentru care oamenii știu să transpire: pentru că privesc mai departe de o milostenie, de o carte citită, de un zâmbet frumos, de o călătorie duhovnicească.
Văd mai departe de ochelarii proprii…
Ba chiar trebuie să renunțe la ochelarii proprii…dacă vor să vadă în zările rugăciunii, ale postului, ale smereniei, ale dreptei-cinstiri de Dumnezeu.
Și frumos/duhovnicesc ajungi nu tapetându-ți mintea cu versete…ci pictându-ți mintea cu înțelegeri din faptele tale și din citirile tale și din viața ta.
Trebuie să ajungi la înțelegeri simple.
De aici la contemplații duhovnicești.
De aici la vederi mistice, dumnezeiești…când dorul nostru de Dumnezeu e luat pe sus de iubirea Lui…care ne dă să Îl vedem pe El, Cel Preadorit și Prea frumos.
– De ce adormirea Prea Curatei Stăpâne e așteptată cu post?
– Pentru că postul e bucurie.
– Și cum ne bucurăm de faptul…adormirii ei? Adică de moartea ei?
– Pentru că întru moartea ei…nu ne-a părăsit pe noi. Pentru că…deși a murit…ea e vie…pentru că a treia zi ea a înviat…și a fost luată de Fiul ei la ceruri.
De aceea ne bucurăm…pentru că ne bucurăm de un mort viu, vorba poetului, care se roagă pentru noi în ceruri neîncetat…dar căreia pomenindu-i moartea…pomenim de fapt viața virtuoasă/ duhovnicească/dumnezeiască…prin care toți putem fi vii în Împărăția lui Dumnezeu.
Un post pentru viață. Pentru viața veșnică.
Un post care e o școală a bucuriei.
Un post cu bucurie, alături de Maica lui Dumnezeu, pentru ca să facem din vara noastră o transpirație duhovnicească.
Asta nu înseamnă că nu putem merge și la mare…
Problema e să nu mergem la mare…uitând că suntem ortodocși.
Problema e să nu uităm cine suntem nici în pat, nici în oraș, nici la masa de scris, nici la locul de muncă, nici pe câmp, nici la piață.
De aceea postul e cu abstinență, cu renunțare, cu venire în fire, cu intransigență față de derapajele proprii, cu reîntoarcere în pace…în pacea inimii…cu o minte rugătoare.
Fiecare după putere…fără să credem că vom face în două săptămâni ce n-am făcut în 30 de ani.
Însă oricând ne putem umple de post, de rugăciune, de cuviință, de teologie, de bucurie…chiar dacă „învățarea cu cele bisericești” e mai dureroasă la bătrânețe…dacă nu ți-ai învățat trupul să fie ascetic la tinerețe.
Vă doresc tuturor multă împlinire în postul dumneavoastră!
Și vă binecuvintez să fiți bucuroși și trezvitori în postul dumneavoastră!
Însă să nu uitați un singur lucru: să nu îi disperați pe cei din jur cu cât de „postitori” și „bisericoși” sunteți.
Zâmbetul îl veți primi de la Dumnezeu…și nu de la oameni. Amin!
