Se zbate Strâmbă-Lemne cumplit în pomul zdravăn,

Cu braţe noduroase şi cu atletic trunchi

Înţelenit în vie, deşi pân-la genunchi

I s-a urcat cu-ncetul pământul gras şi reavăn.

*

Dar toamna, sub rodire încununat cu spini,

Şi-n noapte plin de pace, de păsări şi de stele,

Ca grindina sloboade castanele lui grele

Şi-nseninat, primeşte pe creştetu-i lumini.

 *

Castanul între struguri şi-a înţeles menirea:

Ce-am căutat pe drumuri, găseşte stând pe loc,

Şi, adâncind pământul aceluiaşi noroc,

Cu zeci de ramuri ţine în braţe fericirea.

 *

Mă simt, Florică,-n preajmă-i atâta de sărac!

De ce nu poate pasu-mi să prindă rădăcină,

Şi să rămân al viei ca pomul pe colină,

Şi să mă strâng de tine ca viţa de arac…

(Castanul cel mare)

Poemul construiește o metaforă a…nealienării.

Metafora e a copacului, a castanului – mai precis – din mijlocul viei.

Copacul…a rămas locului…a rezistat atletic, deși există și un Strâmbă-lemne care luptă și împotriva copacilor așa cum stau întâmplările rele împotriva oamenilor.

Sămânța de basm din prima strofă nu se dezvoltă însă mai departe, pentru că nu basmul îl interesează pe Pillat…nu narațiunea…nu lupta, nici măcar…ci finalul ei.

Iar finalul ei este apoteotic.

Strofa a doua și în parte strofa a treia expun acest sfârșit al luptei ca o încununare de dimensiuni cosmice.

Încununarea cu spini sub rodire ne atrage atenția asupra sensurilor mistice.

Nu este vorba numai de o luptă pentru existență comună, de o rezistență cotidiană sau de o biruință asupra unor suferințe din rândul experiențelor obișnuite.

Nici despre încăpățânare sau de fidelitate față de crezuri mundane…chiar și atunci când te acoperă pământul pân’ la genunchi.

Nu, aici este vorba de o rezistență crâncenă lăuntrică, ale cărei răni nici nu se văd cu ochii obișnuiți, dar a cărei răsplătire…deschide cerurile:

Şi-n noapte plin de pace, de păsări şi de stele,

Ca grindina sloboade castanele lui grele

Şi-nseninat, primeşte pe creştetu-i lumini.

Aceasta este răsplata încununării cu spini.

Odată trecut prin suferințe și contorsiuni ale ființei care nu l-au putut frânge, urmarea este că ramurile trimise spre cer…îl ating.

Și cel îngropat pân’ la genunchi de pământ își are creștetul printre luminile altei lumi.

Adică, cel pe care lumea îl vede pe de-o parte atletic, pe de alta noduros și zdruncinat de suferințe cumplite, acela convorbește în taină cu păsări și cu stele, anume, cu mesagerii unei realități mai presus de fire.

Pentru că păsările și stelele au fost mereu simboluri ale îngerilor.

Înseninarea și pacea sunt semnele biruinței interioare, spirituale.

Mai mult decât atât, s-a înălțat mult deasupra unui pământ către care își trimite (mustrător) castanele lui grele ca o grindină.

Expresivitatea poetică este similară celei dintr-un Psalm arghezian:

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!

Copac pribeag uitat în câmpie,

Cu fruct amar şi cu frunziş

Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. /…/

*

Nalt candelabru, strajă de hotare,

Stelele vin şi se aprind pe rând

În ramurile-ntinse pe altare…

Ultimele versuri din poemul lui Pillat cred că au o semnificație transparentă

Did you like this? Share it: