Prima, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a și a 14-a parte.

Debutul Cântului al IX-lea introduce în scenă…filosofia.

Felul acesta, de a intertextualiza, pe rând, literatura veche și modernă, istoria veche și modernă, filosofia veche și modernă, genurile literare, de la cronică la basm și la discursul politic, recuperarea secvențială și bine delimitată, în text, a unor atitudini literare sau filosofice, din opere universale celebre ori din canonul literar românesc, ori a tiparului lingvistic ce le poate fi atribuit, toate acestea indică un singur lucru: intenția.

Încât Țiganiada devine din ce în ce mai mult un…discurs literar și nu mai pare a fi narațiunea în versuri a unei aventuri.

Avertizam, în nenumărate alte ocazii, că atitudinea dramatică a unor poeți a fost puțin luată în seamă de critica literară, și ofeream (și susțin mai departe) exemplele lui Bolintineanu și Eminescu.

În cazul lui Budai-Deleanu, excesul de retorică polemică și dramatizare a operei (impresie consolidată de dialogul personajelor-spectatori din subtext) are consecințe paradoxale, pentru că, pe de o parte, se poate trage concluzia anticipației (extrem de precoce) a postmodernismului, iar pe de altă parte, concluzia contrară a înrădăcinării adânci într-o mentalitate tradițională care alegorizează și filosofează în așa fel încât se străvede mereu în fundal schema retorică (intenționat tautologică, precum este, spre exemplu, mai departe evocatul refren peren al nimicniciei infuzat subcutanat în pretenția de dominație a concretului și materialității).

Astfel, Budai-Deleanu, după ce căinează – în urma lui Plaut, Erasmus și Hobbes – faptul că omul pe om strică ș’ucide (p. 342) [vezi: homo homini lupus], dezvoltă, în altă gamă, străvechiul dicton biblic, care a făcut carieră în literatura română (de la cea medievală la Eminescu) al deșertăciunii deșertăciunilor (vanitas vanitatum):

Săracă omenire-obidată!

Nu-ți ajunge că vreme puțină

De-a viețui în lume ț-e dată,

Ș-acuș’ iară te-întorci în țărână,

Nu-ți ajung destul să pătimești

Slăbiciunile tale firești?

 *

Dar’ tu ți-otrăvești încă ș-acele

Puține zile ce din viață

Îți rămân fericite ș-a tele,

Dându-te patimilor în brață,

Care nu-ți aduc bine ș-odihnă,

Ci tot rău, năcazuri și netâhnă.

*

Muritoriul pentru bogătate

Plutește pre mări primejdioase,

Mărgele și pietrii nestămate

Căutând, sau de mari elefanți oase:

După-atâta-în urmă sbuciumare,

Cade hrană peștilor de mare!

*

Apucându-l poftă de domnie,

Să luptă-în gânduri zioa și noapte,

Dar’ fiindcă sau n-are tărie,

Sau proiecturile nu i-s coapte,

Cu capu-în urmă vina-ș’ plătește,

Vița toată-i piere mișelește.

*

Iar’ care-ajunge la-întiețime,

Despòt și tiran fără milă

Să face-asuprind biata mulțime.

Atunci lege-i putința cu sâlă,

Voia lui e poftă desfrânată,

Iar’ porunca crudă, neîndurată.

*

Puind el tot dreptul în putere,

Face pe cel mai slab să-i slujască

Despoindu-l cu sâla de-avere,

Apoi cu îndrăzneală tâlhărească

Robește țări, arde orașe, sate,

Și pe unde merge strică toate.

*

Fii de la părinți ia-în tărie,

Armându-i asupra lor ș-a toată

Patria, din deșartă mândrie,

Cu oaste la război învățată,

Face-asupra tuturor năvală;

De sânge-omenesc nu să mai spală.

*

Un tinăr Machidonean să scoală

Și júnghie-o jumătate de lume.

Pentru ce? Pentru deșartă fală

Vrând a dobândi slavă și nume!…

Pentru triumf a Romii cetate

Junghie ceaialaltă jumătate;

*

Un Cinghișhán, un Tamerlán face

Tot aceaiaș, din altă pricină,

Adecă sânge-a vărsa le place

De-alt neam, ce-altor dumneziei să-închină!…

Iar’ spaniolii pentru bolovani

Cu aur, taie pe mexicani.

 *

Un arap [arab] cu sabia-într-o mână

Cu Alcoránul [Coranul] în ceaialaltă,

Taie pe toți ș-apasă-în țărână

Ce nu cinstesc luna-îngiumătată

Nu-i primesc visurile și care

Nu-și taie împrejur mădulare!…

 *

Și cestor slăviți tâlhari putință

Tu le dăduși, oame ticăloase!

Tu le-împrumutași ajutorință

Spre fapturi atâta nemiloase,

Spre-a fraților tăi crudă junghiare!

Dar încă-aceasta puținu-ți pare.

*

Ci ca să-ți covârșești răutate,

Scornești noao legi, faci dumnezei

Împrotiva ceii-adevărate

Dumnezeiri! Pui noi arhierei,

Noao beserici și-închinăciuni,

Toate-a dreptii minți îngânăciuni.

 *

Înveți dogme, care nice-o minte

Le cuprinde,-obiceaiuri afară

De fire și crezământuri sfinte,

Însă nice-o știință-adevară,

Nice-o precepere și sâmțire

Potrivită cu omeneasca fire.

 *

Tu-înveți pe om ca el să nu vază

Când vede, să nu știe când știe,

Iar’ cându-i de-a crede, să nu crează,

Zâcându-i că mintea-i nebunie,

Sâmțirea-i patimă rușinată,

Firea-i totdeuna necurată.

Mai departe, obiectul criticii autorului îl constituie fanatismul religios.

Însă…privind mai sus la fragmentul poetic citat…plutirea pe mări primejdioase este un topos ultrasolicitat în literatura română medievală (și pe care nici romantismul nostru nu l-a trecut cu vederea). L-am analizat în trecut și am făcut, de asemenea, numeroase trimiteri, cu alte ocazii, la această analiză.

Strofele acestea ale Țiganiadei îmi aduc aminte atât de textele pe tema ubi sunt? din literatura română veche, cât și de poemele Conrad al lui Bolintineanu și Memento mori al lui Eminescu. Și mă gândesc la evocarea – strict negativă, în cazul de față – a unor personalități istorice ca Alexandru Macedon, Gingis/ Ginghis Han și Tamerlan.

Reamintim versurile lui Miron Costin, din poemul Viiața lumii:

Vrémea petréce toate; nicio împărăție

Să stea în veci nu o lasă, nicio avuție

A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume

Mari împărați și vestiți? Acu de-abiia nume

Le-au rămas de povéste. Ei sântŭ cu primejdii

Trecuți. Cine ai lumii să lasă nădejdii?

Unde-s ai lumii împărați, unde ieste Xerxes,

Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,

Avgust, Pompeiŭ și Chesar? Ei au luat lume,

Pre toți i-au stinsŭ cu vrémea, ca pre niște spume.

Fost-au Țiros împărat, vestit cu războaie,

Cu avére preste toți. Și multă nevoie

Au tras hândii și tătarii și Asiia toată.

Caută la ce l-au adus înșelătoarea roată:

Prinsu-l-au o fămée, i-au pus capul în sânge.

„Satură-te de moarte, Țiros, și te stinge

De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,

Că de vrăjmășiia ta nici Ganghes poate

Cursul său să-l păzească”. Așa [bat]jocuréște [timpul]

Împărățiile lumii, așa [le] prăvăléște.

Faptul că în loc de Artaxerses și Cirus, spre exemplu, Budai-Deleanu îi pomenește pe Gingis Han și Tamerlan nu schimbă semnificația retoricii.

Însă evocarea lui Tamerlan nu mi se pare întâmplătoare, fiind cel de la care își revendica și Dimitrie Cantemir descendența și care făcuse istorie și în…literatură (vezi aici).

Dar strofele citate din Țiganiada îmi readuc în minte și Scrisoarea I a lui Eminescu.

Pentru că versurile Muritoriul pentru bogătate / Plutește pre mări primejdioase și, respectiv Apucându-l poftă de domnie, / Să luptă-în gânduri zioa și noapte, mie îmi rememorează binecunoscutele: Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac /…/ Iară altu-mparte lumea de pe scândura tarăbii, / Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii (Scrisoarea I).

În ce privește critica religioasă, ea nu reprezintă un discurs sceptic, ci, atent subliniat de către autor, un reproș la adresa celor care inovează în materie de dogme și teologie (recte protestanții) și, respectiv, a celor care își justifică crimele prin comandamente religioase.

În textul citat se referă deschis la Alcoran și, prin urmare, la musulmani, dar mai departe va vorbi și despre incviziția sfântă (p. 348) și obiceiul ei de a-i arde pe rug pe cei condamnați ca eretici.

Dar Budai-Deleanu crede în adevărata Dumnezeire și că mintea dreaptă  I se închină[1].

Apelul la Democrit și Heraclit (p. 341-342) este inserat însă nu unei dezbateri filosofice pe marginea filosofiei lor, ci acestui mai vast discurs pe tema nimicniciei umane: oame ticăloase!.


[1] În altă parte, atribuia chiar unei căpetenii demonice, lui Velfegor/ Belfegor (am mai făcut referire, aici), inspirarea acestor adaosuri fictive/ fanteziste (pe care le numește schime [schimonosiri, desfigurări ale credinței prin inventarea de superstiții]) față de teologia ortodoxă/ dreapta închinare – reamintim versurile:

*

În urmă Vélfegor vorbă-apúcă,

Stăpânul credințelor deșerte,

Zâcând: „Nu-l opresc eu să să ducă

Cărui i voia să să mai certe

Odată, dar mie la-împărțire

A fi cu dânsul nu-mi vine-în fire.

*

Eu mă sârguiesc în tot adinsul

Ca cea mai mică rază de lumină

Care-în om fu născută cu dânsul,

Să-o-întunec să nu fie sărină;

Ș-am făcut acu multe ispite

Cu tot feliu de-arătări măestrite.

*

Fieșcare crede în vreo lege

Care-o socotește preste toate,

Și tot însul prin minte s-amege

Sau lăturiș’ din cale s-abate.

Așa-l întunec! de nice sâmte

Că-are vreo precepere sau minte.

*

Fanatismul și Suprăstăciunea,

Ceste-a mele doao slujitoare,

Toată-adevărată-închinăciunea

Dumnezieirii ceii făptoare

În schime-o prefac necuvioase,

Nevrednice, ba și rușinoase.

Did you like this? Share it: